Constituind o unică „masă” sub dictatura comunistă, masele din România s-au văzut puse să reacţioneze imediat după ’89 şi au reacţionat în virtutea automatismelor căpătate şi transmise din generaţie în generaţie. După cum arată Tatiana Slama Cazacu în Stratagema comunicaţională şi manipularea, masele manipulate proclamă pe cineva lider, coincizând cu ceea ce se crede că ar fi lider. Liderul poate fi creat de mase, datorită modului cum percep acestea o anumită categorie socială: „televiziunea putea impune maselor un anumit model, un tip de lider care nu este întotdeauna cel benefic” . În ianuarie 1990 noii depozitari ai puterii avuseseră grijă să-şi elaboreze o imagine cât mai „atractivă”, mai „cosmetizată” cu ajutorul televiziunii, prin care să seducă masele. S-a vorbit de autoritatea charismatică ca formă de legitimitate bazându-se pe faptul că oamenii atribuie conducătorilor calităţi excepţionale. Dan Pavel şi Iulia Huiu sesizează eroarea disjuncţiei spectrului politic în oameni politic cu „harismă” (Iliescu Roman) şi fără (Coposu). În acest sens „harisma” este „o caracteristică intrinsecă şi magică a personalităţii, care suceşte minţile alegătorilor. În astfel de înţelesuri populiste, a avea «harismă» înseamnă a fi simpatic sau antipatic, atrăgător sau neatrăgător” . S-a lucrat chiar propagandistic şi manipulator la crearea unor lideri harismatici: Ion Iliescu, imaginea protectoare, a celui care garanta controlul situaţiei prin zâmbetul larg, sau Petre Roman ca tânăr politician macho, imagine foarte prizată de alegătoare.

Folosirea termenului de lectură a imaginii, în sensul acordat de Roland Barthes, se conturează prin posibilitatea de a urmări vocabularul sistemului vizual al unui grup uman. Imaginea se compune prin acumulare de semne (simboluri, conotaţii, denotaţii), iar aceste semne pot fi re-aşezate, deconstruite în aşa fel încât ele să genereze producerea de sensuri la nivel de ansamblu. Relevanta într-o dezbatere axată pe problematica impactului social al imaginii este distincţia teoretică între cele două perspective majore care există, la ora actuală, în analiza culturală şi în literatura de specialitate. Cea dintâi, aparţinând neo-marxismului american, promovată de Fredric Jameson, susţine absoluta identitate între Imagine şi Realitate, iar radical opusă acestei poziţii este teoria lui Jean Baudrillard, care propune modelul Simulacrului, al Simulării permanente la nivel istoric. După cum observă Doru Pop, „pe aceste două paliere – simulare/realitate – în evoluţia semnului vizual pe scena publică ni se oferă cadrul analitic necesar unui demers structural, inevitabil reducţionist, dar prin invocarea acestei terminologii putem vorbi şi analiza impactul imaginii în formarea (de-formarea) societăţii româneşti şi putem cuantifica influenţa exercitată de imagine asupra transformărilor profunde din sfera publică” .

Comunismul autarhic se refugiase în ideologia imaginii-fetiş a conducătorului, iar ansamblul manifestărilor corpului social era marcat de dependenţa cultică faţă de persoana şefului partidului, Părintele protector şi ocrotitor. Nu întâmplător în timpul revoluţiei şi imediat după Ion Iliescu are grijă în a-şi asigura o astfel de imagine, mergând pe inerţiile de gândire şi pe poncifurile de sentiment. Un alt semn al refugiului imaginii era oralitatea dominată de limba de lemn. Imaginea-fetiş e în acelaşi timp o expresie a fetişului auditiv, despre care vorbeşte Adorno, în care auditoriul, ascultătorii sunt dependenţi şi supuşi fascinaţiei exercitate de obiectul comunicării şi nu mai au un contact cu mesajul: relevantă este persoana celui are comunică, iar nu mesajele. Este cazul celuilalt lider postrevoluţionar, Petre Roman, care va miza pe pulsiunile sexuale ale tuturor femeilor ce pot deveni un bazin electoral preţios.

Or, Corneliu Coposu nu avea nici jovialitatea lui Ion Iliescu, nici privirea languroasă a tânărului Roman, ci dimpotrivă, o serenitate şi o sobrietate care la prima vedere îl dezavantajau. Pe aceasta au mizat şi adversarii săi politici, împănându-i imaginea şi cu diverse calomnii organizate, denaturări, ştiri alarmante, denigrări.

Primul manipulator de imagine este cel întemeiat pe nivel visceral, mizând pe angoasă, anxietate şi frica individuală. Frica a fost utilizată şi în 28 ianuarie, şi mai târziu în campaniile din 1990, 1992, 1996 în propaganda imaginii „moşierilor”, a Occidentului care ar vrea să ne cumpere ţara. Frica e un mecanism de amplificare perpetuă, ea se autojustifică şi se propagă în mod progresiv. Corneliu Coposu sesizase acest fapt: „calomnia organizată, panica răspândită în populaţie de o minoritate interesată, psihologia fricii colective, întreţinută prin colportarea zvonurilor de întâmpinare şi-au făcut efectul” , menţinându-şi calmul şi detaşarea, neumilindu-se în a răspunde în vreun fel detractorilor săi: „N-am făcut decât să zâmbesc la toate aberaţiile acestea. Trebuie să recunosc că au prins în opinia publică. S-a reuşit să se împiedice complet contactul opoziţiei cu opinia publică de la sate” . Nu întâmplător lozincile pe care muncitorii din 28 ianuarie le scandaseră vin pe fondul unor grosolane manipulări: „Nu ne vindem ţara!”, „Jos cu fii de chiaburi şi legionari!”, „Nu străinii!”, „Fără moşieri!”, „Afară cu vânzătorii de ţară!”, „Nu partide cu dolari, sunt doar nişte bişniţari!”.

Manipularea accesului la mijloacele de comunicare constituie o aplicare a vechiului principiu leninist, a cărui existenţă se oficializează sub Ion Iliescu. La televiziunea naţională, deţinând exclusivitatea spaţiului vizual, accesul liderilor opoziţiei este drastic restricţionat. „Opoziţia, lipsită de zestrea logistică indispensabilă propagandei, de mijloacele elementare de propagandă, trebuie să facă faţă monopolului hârtiei, al imprimeriilor, al difuzării de presă, tuturor şicanelor administrative de strangulare a propagandei şi a presei” .

Manipularea prin degradarea imagini oponentului este o tehnică rudimentară pe care o preferă liderii fesenişti prin toate diatribele pe care i le atribuie lui Corneliu Coposu: „Un grup de tieri simpatizanţi ai FSN aduc în Piaţa Victoriei o maşină cu un sicriu pe care scriu «Pentru Corneliu Coposu». Un câine jugărit este ridicat deasupra capetelor mulţimii şi se strigă «Ăsta e Coposu!». Se scandează «Coposu la azil!»” .

O altă formă de manipulare a imaginii se produce prin manipularea contextului în care aceasta apare: „Cei care lansaseră lozincile împotriva noastră şi care erau total neinformaţi, mă acuzau că abia venisem din străinătate, cu buzunarele doldora de dolari ca să cumpăr ţara, să-mi reiau maşinile şi întreprinderile care mi-au fost confiscate. Fel de fel de lozinci absurde” . În realitate Corneliu Coposu nu mai fusese plecat din ţară di 1938, dar muncitorii, mulţi în stare de ebrietate, nu aveau de unde să ştie acest lucru. „Ei bine nu aveau de unde să ştie adevărul, li se spusese doar că am venit de câteva zile din străinătate şi că vreau să destabilizez situaţia. S-au lansat fel de fel de minciuni, prin care am fost acuzat de represiunea din 1907 (când nu mă născusem) sau că sunt vinovat de represiunea de la Lupeni (aveam doar 15 ani)” .

Momentul intervenţiei lui Petre Roman este citit în grilă diferită de cei doi actori. În timp ce Corneliu Coposu vede o înscenare, o formă nu de a atenua indignarea mulţimii, ci dimpotrivă, de a o incita şi mai mult, Petre Roman se disculpă, accentuându-şi încă o dată rolul de mediator şi salvator al lui Corneliu Coposu: „Atunci a intervenit domnul prim-ministru ca să ne «salveze». Bineînţeles că în loc să ne salveze, a ieşit în balcon şi a incitat mulţimea împotriva noastră. Întâmplător, fiind aproape de domnul Roman, l-am somat să spună că eu n-am fost în străinătate şi că am participat activ la revoluţie, lucru pe care dânsul a refuzat să-l spună, adăugând doar cu o jumătate de gură că nu toţi fruntaşii noştri au fost în străinătate. (…) În cele din urmă, la insistenţa domnului Roman, am acceptat să merg la Televiziune pentru ca apariţia noastră să liniştească lumea, pentru a feri ţara de confruntări şi incidente grave. Din nou am fost păcălit, fiindcă toată înscenarea era pentru a se filma cum sunt salvat eu de un TAB din fată mulţimii furioase, care era pornită împotriva acţiunilor noastre” .

„În ceea ce priveşte ziua de 29 ianuarie 1990, nu se poate susţine că am spus «vreţi să-i dăm afară din ţară!». Am fost la sediul PNŢCD, la cererea expresă a d-lui Coposu de a fi prezent, deoarece se considera că viaţa celor de acolo era în primejdie. Într-adevăr în faţa sediului central al PNŢCD se alfa o mulţime de câteva zeci de mii de persoane, multe foarte zgomotoase şi nemulţumite de liderii PNŢCD. N-am aprobat, în nici un fel, intenţiile unora din cei prezenţi acolo, intenţii cu caracter violent, le-am dezaprobat categoric. Îmi amintesc că am încercat să spun că dl. Coposu nu este o persoană care vine din străinătate, aşa cu erau alţi reprezentanţi ai partidelor istorice, că era un om care a fost 17 ani în închisorile comuniste pentru raţiuni politice” . Declaraţia lui Petre Roman e puţin credibilă atâta timp cât el recidivează cu ocazia zilei naţionale, pe 1 decembrie 1990: „Prima sărbătoare a zilei naţionale a României are loc sub semnul lipsei de unitate a clasei politice. Reprezentanţii Opoziţiei (Corneliu Coposu şi Radu Câmpeanu) sunt huiduiţi de publicul prezent, încurajat de reprezentanţii puterii (Petre Roman, Ion Iliescu)” . Oricum, scena în care Corneliu Coposu este urcat în TAB se reţine rapid printr-o suprapunere mecanică peste episodul coborârii din TAB la Târgovişte a lui Nicolae Ceauşescu. Aceeaşi recuzită, alţi actori, aceeaşi regizori însă… Este o formă de manipulare a imaginii prin modificarea conţinutului acesteia sau însoţirea cu un text care săi îi schimbe reprezentativitatea, prin aşa numita manipulare prin asociere şi conotare pe pistă falsă.

După momentul 28 ianuarie 1990, care reprezintă un apogeu al violenţelor fizice şi verbale, se menţine climatul tensionat. Campaniile de presă violente, manifestaţiile şi contra-manifestaţiile, conflictele politice, utilizarea brutalităţii în mod deschis, toate au creat un mediu politic încărcat de violenţă. Ceea ce Stelian Tănase nota pentru anii ’50 se verifică surprinzător de bine şi în primii ani de după revoluţie: „Violenţa a devenit în timp un mijloc privit ca acceptabil, inevitabil şi normal” . Tema „patriei primejduite”, idolatrizarea lui Iliescu şi a FSN-ului ce a constituit mitul salvaţionist al epocii, etichetarea opoziţiei drept „complotişti” au condus la un război perpetuu împotriva propriului popor, nu fiindcă acesta ar fi opus mai multă rezistenţă, ci fiindcă, în principal, clasa conducătoare avea nevoie de starea de război şi agresiune pentru a-şi menţine poziţia. „Elita îşi creează instituţii specifice pentru a instrumenta politica ei represivă, ţintind distrugerea instituţiilor democratice, a sistemului de valori, a oamenilor şi a grupurilor care i se opun în mod real sau i s-ar putea opune” . Relaţia ocultă între FSN şi Securitate, precum şi replierea vechilor structuri este sesizată de Corneliu Coposu: „A urmat o redresare a Frontului, care, ca o primă măsură, a rechemat în activitate pe acei ofiţeri de Securitate ce fuseseră îndepărtaţi în primele zile post-revoluţionare. Aceştia au primit sarcina de a constitui servicii speciale. Primul pentru organizarea violenţei, al doilea pentru lansarea de calomnii împotriva opoziţiei sau a reprezentanţilor ei şi pentru dezinformarea şi intimidarea populaţiei. (…) S-au inventat cele mai aberante minciuni, unele de-a dreptul ridicole, absolut toate defăimătoare, al căror obiectiv era să compromită personalităţile din rândurile opoziţiei care ieşiseră în relief” .

Adela, 20 septembrie 2009, Punct şi contrabas