CEEA CE DEFINEŞTE peisajul intelectual european şi american, în deceniile de după 1945, este efortul de a identifica o alternativă la avansul barbariei. După naţional-socialism, socialismul real este provocarea care se cere asumată, iar miza acestei confruntări este edificarea unei arhitecturi ideologice destinate să reconcilieze demnitatea umană, proprietatea şi domnia legii. Moştenirea iudeo-creştină este, în fine, împăcată cu versantul constituţional, iar aportul Bisericilor la reflecţia asupra societăţii încetează să mai fie unul ce legitimează autoritarismul şi autarhia economică. Simbolic, trecerea de la ethosul regimului de la Vichy la reforma postbelică aproximează, în spaţiul francez şi nu numai, natura dramatică a unei schimbări ce se află la temelia unui model politic european.

Căci mişcarea creştin-democrată este, înainte de toate, expresia acestei detaşări de un trecut conflictual şi tragic. Întâlnirea dintre creştinism şi democraţia constituţională, anticipată de travaliul unor Don Luigi Sturzo sau Jacques Maritain, fecundează o direcţie care se va defini drept centrul politicii europene.

În egală măsură, cazul german este exemplar pentru această capacitate a creştin-democraţiei de a oferi o cale de ieşire din labirint unei naţiuni în căutarea redempţiunii. Rezistenţa germană nu face decât să anunţe revoluţia conservatoare a Constituţiei de la 1949. Viziunea lui Wilhelm Roëpke este complementul organic al unei filosofii ce se fondează pe credinţa în valoarea de circulaţie şi de utilitate a unor instituţii şi practici ieşite din mediul creştin european. Odată cu aceste noi abordări, drumul către patriotismul european este deschis.

Intelectual şi politic, România este absentă din economia acestui proces care se încheie cu naşterea unui nou ethos democratic. Anii dintre 1945 şi 1947 indică un drum posibil, iar numele unor Mihail Fărcăşanu şi Grigore T. Popa se cer menţionate, ca o datorie de memorie. Îi va fi dat creştin-democraţiei să reapară, cel puţin nominal, de-abia în anii postcomunismului, atunci când se părea că efortul lui Corneliu Coposu, aflat în prelungirea celui fondator al lui Iuliu Maniu, va oferi ocazia unei construcţii creştin-democrate în spaţiul ortodox. Eşecul electoral al PNŢ-cd din anul 2000 avea semnificaţia unei pietre tombale, marcând ratarea sincronizării europene.

Şi totuşi, acest eşec va lăsa loc unei noi mişcări, eminamente intelectuală de această dată, mişcare al cărei obiectiv de durată medie şi lungă este imaginarea unui limbaj şi a unei gramatici a creştin-democraţiei româneşti. Dincolo de un sentiment al urgenţei, ce ţine de noul statut al României după 1 ianuarie 2007, direcţia evocată propune întâlnirea dintre spirite ce vin din spaţii academice diferite: de la jurişti şi teologi la economişti, acest proiect intelectual gravitează în jurul noii colecţii iniţiate de editura Eikon, „Theologia socialis“. Ceea ce îl individualizează este maturitatea şi moderaţia timbrului şi abandonarea locurilor comune ce populau imaginarul autohton. Numele unor Radu Carp, Mihail Neamţu şi Radu Preda pot fi menţionate în acest context simbolic al inventării unui nou discurs orientat demo-creştin şi popular. Odată cu seria de contribuţii pe care o girează „Theologia socialis“, creştin-democraţia românească încetează să mai fie un oximoron. Elita politică este confruntată cu apariţia unei reflecţii ce îşi are rădăcinile în mediul intelectual [1].

Binele comun şi cetatea

Volumul care poate fi privit drept manifestul noii direcţii creştin-democrate în spaţiul public de la noi este În căutarea binelui comun. Pentru o viziune creştină a democraţiei româneşti, sub semnăturile lui Radu Carp, Dacian Graţian Gal, Sorin Mureşan şi Radu Preda, el are dimensiunile unei sinteze ce face bilanţul unei evoluţii şi deschide un şantier intelectual. Este aceasta ocazia cu care gândirea politică românească iese, definitiv, din aria unui provincialism apter. Europenizarea este citită, lucid, nu atât ca un efort de transplantare mimetică, cât ca o şansă de a iniţia o dezbatere publică în marginea unor valori pe care noua vulgată mediatică tinde să le compromită.

Simbolic, în această ordine de idei a refondării unei viziuni creştine asupra democraţiei, punctul de plecare este reprezentat de reabilitarea memoriei. Şi nu este un accident faptul că referinţa canonică în acest demers este „Raportul Comisiei prezidenţiale de analiză a dictaturii comuniste în România“. Graţie lui Vladimir Tismăneanu, acest text devine cărămida pe care se poate ridica un edificiu republican purificat de compromis. Relaţia dintre creştin-democraţia românească şi această datorie de memorie înscrie gestul autorilor în rama unei reflecţii liberal-conservatoare ce a marcat anii din urmă. Asumarea trecutului totalitar este inseparabilă de una dintre valorile în jurul căreia se organizează imaginarul creştin-democrat. Este vorba de poziţia privilegiată pe care o deţine demnitatea umană, privită ca element ce solidifică întreaga comunitate şi previne derapajul autoritar. Din acest unghi de abordare a demnităţii umane, memoria, domnia legii şi economia liberă sunt împletite, dând naştere unui proiect ce mizează, cu o expresie clasicizată, pe o politică la scară umană.

Din acest trunchi al volumului-manifest se desprind contribuţiile unor Radu Carp şi Radu Preda. În cazul lui Radu Carp, sensibilitatea creştin-democrată este dublată de o rigoare a cercetării academice. Căci Dumnezeu la Bruxelles. Religia în spaţiul public european dă măsura unei vocaţii de a aclimatiza în spaţiul românesc instrumentele şi gramatica unei reflecţii europene. Singularitatea acestui volum în mediul academic de la noi este dată de maniera în care metodologia de cercetare este regândită, iar temele mutilate mediatic sunt redate unui context al dezbaterii intelectuale. În cele din urmă, dincolo de soliditatea unei puneri în pagină, dincolo de acribia cu care a recompus un dosar al relaţiei dintre mediul instituţional şi vocea Bisericilor, Dumnezeu la Bruxelles este documentul ce reconstituie biografia unei controverse contemporane. S-ar putea spune că, din unghi de vedere intelectual, textul lui Radu Carp probează existenţa unei gândiri româneşti în marginea interogaţiilor europene. Contrastul dintre încremenirea discursului oficial şi reflecţia profundă a lui Radu Carp exprimă, dramatic, divorţul dintre elitele politice şi cele intelectuale. Identitatea europeană a României nu poate fi imaginată decât în absenţa unei tentative de micşorare a distanţei care le separă.

Radu Preda exprimă, în economia acestei serii „Theologia socialis“, vigoarea polemistului şi teologului. Articolele pe care Radu Preda le propune în Semnele Vremii. Lecturi social-teologice au dimensiunea unei istorii contemporane scrise din perspectiva angajată a creştinului ce alege să dea seamă de rătăcirile cetăţii. Există, în această carte, o pasiune pentru idei care explică uşurinţa cu care Radu Preda traversează graniţele clasice. Varietatea temelor nu anulează numitorul comun, asigurând soliditatea proiectului de adâncime al cărţii. Mesajul lui Radu Preda este localizabil în această invitaţie la construirea de punţi între universuri până atunci separate. Discursul său este prin excelenţă unul hibrid, ce se situează la graniţa dintre investigaţia teologică şi meditaţia politică. Sugestiile lui Radu Preda sunt cu atât mai interesante cu cât el indică posibilitatea unei reflecţii creştin-democrate în teritoriul ortodox. În locul tradiţionalului scepticism, Radu Preda aşază un optimism moderat şi robust. Ceea ce marchează reflecţia sa este refuzul de a legitima provincialismul intelectual. Tensiunea dintre europenitate şi identitatea ortodoxă este anulată.

În acest portret intelectual pe care îl pune în pagină seria „Theologia socialis“, vocea lui Mihail Neamţu face legătura între versantul creştin-democrat şi cel conservator. Articolele reunite sub semnul Elegiilor conservatoare. Reflecţii est-europene despre religie şi societate se înscriu în linia unei sinteze pe care o ilustrează, în anii de după 1945, un curent conservator american din jurul revistei Modern Age. Profilul acestui ethos conservator este dat de centralitatea patrimoniului iudeo creştin. De aici, şi în cazul lui Mihail Neamţu, o propensiune către sinteza ideologică. Religia, demnitatea umană, familia, memoria, proprietatea sunt punctele pe care textele sale le adună într-un nou canon, canon ce este, în egală măsură, creştin-democrat şi conservator. Vocaţia polemică a teologului, (vocaţia afirmată în coloanele Cotidianului) este pusă în serviciul unui credinţe politice opuse, programatic, stângii culturale şi intelectuale. „Reacţionar“ şi incorect politic, Mihail Neamţu alege să apere centrul, în contra curentului.

„Theologia socialis“, seria editată de Radu Carp, Chantal Delsol, Ingeborg Gabriel, Picu Ocoleanu şi Radu Preda, devine, odată cu aceste apariţii, parte din istoria renovării spiritului public autohton. Viziunea creştin-democrată pe care o articulează este parte din trunchiul libertăţii: demnitatea umană, memoria şi solidaritatea sunt reperele pe care o asemenea filosofie le poate impune agendei politice.

1 Radu Carp, Dacian Graţian Gal, Sorin Mureşan, Radu Preda, În căutarea binelui comun. Pentru o viziune creştină a democraţiei româneşti, Editura Eikon, 2008; Radu Carp, Dumnezeu la Bruxelles. Religia în spaţiul public european, Editura Eikon, 2009; Radu Preda, Semnele vremii. Lecturi social-teologice, Editura Eikon, 2008; Mihail Neamţu, Elegii conservatoare. Reflecţii est-europene despre religie şi societate, Editura Eikon, 2009.

Ioan Stanomir, 1.11.2009, Idei în dialog