Ştefan Ana-Maria, 18 ani
Colegiul Naţional „Alexandru Ioan Cuza”, clasa a XII-a
Str. Cuza-Vodă Nr. 47, Cod 620034, Focsani
Tel. 0234/226840
Web: cnc.lufo.ro
Prof. coordonator: Bentz Teodora

Subiect Nr. 1 - Descrieţi cronologic activitatea şi poziţia presedintelui C. Coposu privind integrarea României în Uniunea Europeană.

Motto: “Adevărul este o flacără atât de luminoasă, încât mulţi oameni nu-i pot suporta lumina. Unii închid ochii ca să nu-l vadă, iar alţii fug ca să nu fie arşi.”
Goethe

Ca multe alte domenii, presa zilelor noastre îşi găseşte rădăcinile în glorioasa epocă 1947 – 1989, în care mulţi români au demonstrat capacitatea de servilism şi ignoranţă. Din fericire (din fericire?), momentul ’89 a spulberat vechile structuri politice. Revoluţia din 1989 nu a însemnat însă sfârşitul vechiului regim şi instalarea unuia nou, ci o metamorfoză a comunismului: instituţii schimbate – aceiaşi oameni, eliminarea aservirii PCR-ului – idolatrizarea FSN-ului etc. Şi unul dintre cele mai deranjante lucruri s-a dovedit a fi dezinformarea generală. Spre exemplu, după protestele împotriva conducerii nou-proclamate (“Iliescu pentru noi/ Este Ceauşescu doi”), la care participaseră mii de persoane (în special studenţi), noul lider declara, în “România Liberă”, că un grup de câţiva golani încurcau circulaţia. Rolul presei- aşa numita „a treia Putere in stat”- începuse să se facă simţit cu adevărat, dar într-o manieră nedemocratică.

Astfel se explică manipularea publică şi umbrirea imaginii unor mari oameni precum Corneliu Coposu, personalităţi care au militat tocmai pentru eliberarea naţiunii de sub jugul cenzurii şi al comunismului. A avut loc un val de calomnii dirijate de la centru cu scopul evident de „a stârni în rândurile populaţiei adversitate şi ură împotriva celor care erau consideraţi ca oponenţi implacabili ai comunismului şi ai tendinţelor totalitare.” (C. Coposu) Când era momentul ca renegaţii vechiului regim să iasă în faţă, s-a inaugurat în România un nou sistem de manipulare, care a încercat să le pună piedici şi să distorsioneze mesajul acestora către populaţie. Este greu de crezut, însă, timp de jumătate de secol de comunism puţini au ştiut de existenţa lui Corneliu Coposu, iar mai apoi opinia publică a fost “intoxicată” cu neadevărul că şi-ar fi petrecut acele decenii la Paris, mâncând caviar cu polonicul, că ar fi venit dupa ’89 cu sacul plin de dolari să cumpere ţara şi ar avea intenţia să-şi recupereze moşiile (inexistente!), care s-ar fi aflat în toate judeţele ţării. «In anii când “Arghezi vindea cireşe”, eu nu mă aflam la Paris, ca să beau acolo “cafeluţe cu cornuleţe croissant”, ci mă aflam aici, în ţară, unde ispăşeam, în condiţii infernale, cinsprezece ani de puşcărie, urmaţi de o deportare în Bărăgan» (drept la replică trimis în 1990 ziarului “Adevărul”, ca urmare a unui articol semnat Ion Baieşu) ; “am fost urmărit pas cu pas, hăituit, prigonit de Securitate, până în Decembrie 1989”, se confesa Corneliu Coposu. Cu demnitate, refuză să răspundă în acelaşi chip unor oameni lipsiţi de statură morală şi preferă să reacţioneze “printr-un total dispreţ, fără să mă angajez într-o polemică ce m-ar degrada, cu oameni lipsiţi de răspundere şi care au colaborat efectiv la dezastrul ţării.” Au existat, puţini la număr însă, oameni ce l-au susţinut pe Senior în faţa calomiilor inventate de către mass-media cu scopul de a-l compromite în ochii publici. Virgil Magureanu declara, sub prestare de jurământ, câ “atacurile la adresa lui Corneliu Coposu jignesc un martir al poporului român.”

Chiar si aşa, cu o majoritate politică potrivnică, el niciodată nu a renunţat la visele sale de libertate şi democraţie, vise cu care a ţinut vie ideea de partid naţional ţărănesc în perioada comunistă. Este greu de imaginat cum ar fi arătat România astăzi, dacă nu ar fi existat Corneliu Coposu. Asemenea unui deţinut eliberat după mulţi ani, România post-decembristă, în loc să se îndrepte spre Uniunea Europeană şi Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, s-ar fi afundat într-o relaţie păguboasă şi fără viitor, subordonându-se veşnic comunităţii statelor fost sovietice. Demersurile Seniorului pentru clădirea unei Românii puternice, la acelaşi nivel cu statele din Occident, au început din 1987, încă dinainte de căderea comunismului. Astfel, putem afirma ca în decembrie 1989 Corneliu Coposu nu a revenit în arena politică românească… pentru că nu plecase niciodată din ea. Pentru a analiza activitatea si pozitia liderului ţărănist cu privire la încadrarea României în structurile politice europene este necesar a fi amintite cu precădere relaţiile externe, turneele internaţionale ale Seniorului şi intrevederile cu lideri ai politicii mondiale. Astfel, profitând de prezenţa în Bucuresti la 6 februarie 1987 a vicepreşedintelui Uniunii Europene Creştin-Democrate, Jean Marie Doyer, şi reuşind să-l întâlnească, Corneliu Coposu solicită aderarea Partidului Naţional Tărănesc Creştin-Democrat (denumit astfel pentru prima data) la Uniunea Europeană Creştin-Democrată. Se prevedea, însă, ca această aderare să nu fie facută publică decât atunci cănd condiţiile din România vor fi favorabile. Urmează reînfiinţarea oficială a Partidului Naţional Tărănesc-Creştin Democrat, la 8 ianuarie 1990 şi începerea unei activitati viguroase, care avea menirea de a readuce ţara pe drumul spre democraţie. “Din ianuarie 1990 şi până la stingerea sa din viaţă, Corneliu Coposu a fost considerat de către toată lumea – adversari şi simpatizanţi – liderul neîncoronat al întregii opoziţii.” (Tudor Călin Zarojanu in “Viaţa lui Corneliu Coposu”) Dupa 1989 a fost solicitat, cu ocazia fiecărui eveniment politic major din România, să-şi exprime opiniile în interviurile luate de posturile internaţionale de Radio: Europa Liberă, BBC, Deutche Welle, Vocea Americii şi posturile de radio interne, pe lângă numeroase interviuri apărute în presa româneasca şi straina.

In 1990, Corneliu Coposu a fost invitat în Franţa de însuşi primarul Parisului, dovadă a respectului şi aprecierii de care politicianul român se bucură în afara graniţelor ţării. Va lua parte, de asemenea, la Congresul Internaţional al Partidelor Creştin Democrate la Luxemburg, unde lansează pentru prima dată idea unificării forţelor de opoziţie din România, pentru ca în 1992 să aibă la Washington, New York şi Houston, vizite până la cel mai înalt nivel. Aici va susţine cauza României în cadrul întrevederilor cu mari personalităţi ale vieţii politice mondiale: secretarul de stat American- Eagelburger, vicepreşedintele SUA- Quayle, preşedintele Congresului Republican, respectiv un mare număr de senatori şi membri ai Congresului. Este adusă în discuţie clauza naţiunii celei mai defavorizate, iar fondurile pentru România aveau să depindă de transparenţa şi libertatea alegerilor din ţară. In acelaşi an, ca membru în Consiliul Uniunii Europene Creştin-Democrată, participă la congrese ale partidelor omoloage PNŢCD în Marea Britanie, Luxemburg, Suedia, Grecia, Franţa şi Elveţia. Seniorul ştia că jocul politicii nu-i condamnă la decădere morală decât pe cei slabi, astfel încat întreaga sa carieră politică s-a aflat sub pecetea lui “Suntem dispuşi să negociem tactici şi strategii. Nu suntem dispuşi să negociem principii.”(C. Coposu) In cadrul politicii interne, fără sprijinul domnului Coposu, acţiunea de la Snagov, mai exact constituirea Comisiei Naţionale pentru Elaborarea Strategiei Naţionale privind Pregătirea României pentru Aderarea la Uniunea Europeană nu ar fi fost posibilă.

Intre 2 iulie şi 5 august 1993, liderul ţărănist face un turneu european cu urmări pozitive pentru România. Se va deplasa în Austria, Germania şi Elveţia, invitat fiind de Partidul Popular Austriac, Partidul Creştin Social Bavarez şi Partidul Creştin Democrat din Elveţia. Cu această ocazie, politicianul va susţine din nou interesele României de a se integra unor structuri, cum ar fi Comunitatea Europeană, Consiliul Europei şi instituţiile politice şi financiare europene. Conştient fiind că “este o politică greşită să conteşti nişte adevăruri pe care occidentalii le cunosc”, Corneliu Coposu a recunoscut impasul in care se află România, dar a încercat să demonstreze prin argumente solide că încadrarea ei in instituţiile europene ar da posibilitatea ca, sub presiuni morale, acest stat să-şi îndeplinească la standard european clauzele obligatorii pentru această integrare. Drept urmare efortului lui Corneliu Coposu, la doar cateva luni - în data de 4 octombrie 1993, Consiliul de Miniştri al Consiliului Europei aproba aderarea României ca membru cu drepturi depline la acest organism, iar la 2 noiembrie preşedintele SUA, Bill Clinton, semnează acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate pentru România. Acesta a fost un mare success diplomatic obţinut graţie Seniorului, şi se poate observa reorientarea politicii externe dinspre Moscova şi Beijing spre Europa Occidentală şi Statele Unite. Foarte frumos se exprima Corneliu Coposu, încercănd să definească procesul de tranziţie prin care trec toate ţările din Europa Centrală şi de Est: în viziunea sa, acesta reprezintă tranziţia de la starea care atestă că “tot ceea ce nu e explicit permis a fost interzis – la starea in care tot ceea ce nu este explicit interzis este permis.”

Concomitent, Seniorul militează şi între graniţele ţării pentru unitate printr-un discurs emoţionant ţinut la 25 noiembrie 1993 în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului şi dedicat Zilei Naţionale. El işi îndeamnă compatrioţii să întoarcă privirea spre trecut pentru a lua exemplu de la strădaniile strămoşilor şi să chibzuiască cu adâncă înţelepciune viitorul: “numai urmând pilda înălţătoare a ziditorilor de ţară, suntem datori prin înălţarea noastră peste toate vicisitudinile, să ne adunăm cu toţii frăţeşte şi, desprinşi de prejudecăţi, să întronam pe toată întinderea bună înţelegere, sfânta libertate, egalitatea şi bunăvoirea tuturor.”

Anul imediat următor, România este primul stat care semnează Parteneriatul pentru Pace cu NATO, eveniment la care şi-a adus contribuţia şi Corneliu Coposu de-a lungul anilor în care a susţinut cu abilitate interesele statului. Intors în ţară la sfârşitul anului 1994, Corneliu Coposu declara că s-a întors acasă “cu dorinţa de a pune umărul pentru instaurarea democraţiei.” In 1995 continuă seria de acte diplomatice, efectuând de această dată un turneu american. Participa la micul-dejun spiritual (Prayer Breakfast) oferit de preşedintele Bill Clinton şi poartă discutii cu un număr mare de congresmani americani, dar ăi personalităţi politice europene : Lordul Ashborn, Lordul Griffith, invitaţi din partea Camerei Comunelor, respectiv Camera Lorzilor, preşedintele Confederaţiei Sindicale a transporturilor, David Funderbuck, fost ambasador al SUA la Bucureşti, John Aschroft, senator, fost guvernator de Missouri, senatorii Wolf si Smith etc. Va urma o altă rundă de vizite în Statele Unite şi Germania (unde are întâlniri cu liderii creştin-democraţi din landurile Bavaria şi Saxonia), şi o întrevedere cu Preşedintele Germaniei, Roman Herzog, aflat în vizită la Bucureşti.

Seniorul a fost printre puţinii politicieni de după 1989 stimat şi apreciat de cercuri largi din străinătate, ca de exemplu Excelenţa sa Bernard Boyer, ambasadorul Franţei în România, care spunea: “Dumneavoastră, domnule Coposu, n-aţi fost nici şef de stat, nici ministru, nici comandant al armatei, nici academician şi nici măcar ambasador. Dar nici n-aţi avut nevoie de aceste titluri pentru a vă face un nume recunoscut şi respectat pretutindeni. (…) Toată lumea vă cunoaşte şi vă respectă. Sper ca poporul român să se recunoască în dumneavoastră”. In 1995, în numele presedintelui Jacques Chirac, Seniorul este decorat de catre Boyer cu Legiunea de Onoare, în gradul de ofiter, distincţie pe care- dintre români- doar Vintilă Brătianu, Eugen Ionescu şi Ion I. C. Brătianu au mai primit-o. Contrar uzanţelor, decoraţia a fost acordată la Bucureşti, în urma rugăminţilor lui Corneliu Coposu, care a dorit să se bucure de această onoare alături de compatrioţii săi. La rândul său, Wilfried Martens- preşedintele Partidului Popular European, spunea despre Corneliu Coposu: “În timpul îndelungatului calvar al României, Corneliu Coposu a fost marele simbol de speranţă, onoare, inteligenţă şi forţă umană. A fost unul dintre puţinii oameni politici pe care nu am putut să nu-l admir.”

Seniorul a înteles mai bine ca oricare altul că “votul este mai puternic decât glonţul” (Abraham Lincoln), că vorba bună valoreaza mai mult decat o lovitură, şi că adevarul este mai presus de orice interes personal. In cei doar câţiva ani scurşi de la prăbuşirea comunismului în 1989, până la dispariţia sa prematură în 1995, Corneliu Coposu a dus o activitate fevrilă, reuşind în acest scurt răstimp ceea ce alţii au reuşit, poate, într-o viaţă de om. El a reprezentat pentru toţi cei care l-au cunoscut întruchiparea moralei şi a modestiei, marele său merit fiind răbdarea şi convingerea că timpul le aşază pe toate la locul lor, conform proverbului românesc “apa trece, pietrele rămân.” Şi, cu adevărat, Seniorul a fost una dintre pietrele cu dimensiuni de stâncă peste care furtunile vieţii au trecut, neclintindu-l de la datorie. Acum, dupa 15 ani de la trecerea sa în nefiinţă, cuvintele sunt de prisos. Citeşti despre El, laşi capul în jos, cu smerenie, şi închini o rugăciune ca sacrificiul şi dragostea acestui om faţa de ceilalţi să nu fie uitate.

Subiect Nr. 2 - "Are o ţară nevoie de lideri politici puternici?"
Argumentaţi răspunsul dumneavoastră făcând o paralelă între destinele politicienilor creştin-democraţi Corneliu Coposu în România şi Konrad Adenauer în Germania.

Motto: “Adevăratul eroism constă în a fi superior faţă de problemele vieţii, in orice formă ne-ar provoca la luptă.”
Napoleon Bonaparte

Corneliu Coposu si Konrad Adenauer sunt doi lideri “

despre care nu se poate vorbi în limbajul pe care îl folosim atunci când descriem oamenii politici.

” ( Ioan Buduca) Despre ei se poate vorbi doar cu respect, deşi unii dintre contemporanii lor nu au putut sau nu au dorit să le recunoască deschis meritele - o soarta deloc neobişnuită pentru marii oameni politici. In fond, “politica este singura arenă din lume pe care eroii şi canaliile o împart în mod democratic.” ( Eugen Ovidiu Chirovici, “Religie, politică, bani”) Amandoi liderii creştin-democraţi au fost adversari declaraţi ai comunismului şi tocmai din această cauză au fost înlăturaţi din viaţa politică. In 1944 Konrad Adenauer a fost arestat sub acuzaţia de complot împotriva regimului nazist, iar soţia sa, arestata si ea, şi-a găsit sfârşitul în detenţia Poliţiei Secrete (Gestapo). Si Corneliu Coposu avea sa fie arestat 3 ani mai tarziu impreuna cu intreaga conducere a PNŢ, în ceea ce s-a numit “Inscenarea de la Tămădău”, fiind condamnat pentru "înaltă trădare a clasei muncitoare" şi pentru "crimă contra reformelor sociale”. Soţia sa, arestată în 1950, va muri la 2 ani dupa eliberarea din inchisoare - ca urmare a regimului sever îndurat acolo. Ambii politicieni au avut de înfruntat absurditatea unui sistem care îngrădeşte libertatea de exprimare, gândirea, şi macină sufletul. Singura greşeală a fost refuzul de abdica de la un Crez moral democratic, iar pedeapsa mult prea aspră: ani întregi de temniţă, familii destrămate, tortură fizică şi psihică, izolare. Aşa cum se exprima marele Albert Einstein, “marile spirite au întîlnit întotdeauna opoziţii violente de la minţile mediocre.”

Marin Preda scria că “ştinţa de a rămâne tu însuţi în împrejurări care te depăşesc se învaţă”, iar cei doi lideri creştin-democraţi au trecut cu brio acest examen al vieţii: au ţinut piept comunismului, un “cancer social”- dupa cum îl numea Petre Ţuţea. După înlăturarea sistemului represiv în Germania, şi ceva mai târziu în România, era în mod evident nevoie de o figura proeminentă de care să fie legat noul stat în conştiinţa lumii, de un om politic nepătat, care să ajute la desprinderea de trecut. Se pare că cei doi au fost soluţia potrivită pentru a consolida democraţia şi pentru a uni oamenii, indiferent de traumele lăsate în urmă de vechiul regim. Cu toate că la acel moment atât Corneliu Coposu, cât şi Konrad Adenauer, aveau o vârstă destul de înaintată (75, respectiv 70 de ani), ei au condus mişcarea de reconstrucţie a unui sistem creştin-democratic autentic, interzis până atunci. Fiind conştienti că ţara trebuie reconsolidată şi că este necesar să colaboreze cu alte state, aceşti lideri au dus o politică externă complexă, cultivând un climat de stabilitate şi buna înţelegere cu pilonii importanţi ai politicii internaţionale. Unificarea Germaniei şi neutralitatea, propuse de Stalin şi susţinute o vreme de opoziţia social-democrată, i se păreau lui Adenauer o alunecare periculoasă, o a treia cale falsă. Alianţa cu Statele Unite a fost cea care a stabilizat terenul politic şi l-a încurajat pe liderul german să exploreze şi alte proiecte, în primul rând integrarea economică europeană şi, în acest context, reconcilierea şi parteneriatul special cu Franţa. Politicianul german are o reusită istorică: izbuteşte să apropie Germania de Franţa, punând bazele alianţei franco-germane. Este considerat, pe bună dreptate, unul din “părinţii Europei”, alături de Charles de Gaulle, Robert Schuman, Alcide de Gasperi şi Jean Monnet, fiind unul dintre fondatorii a ceea ce azi numin “Uniunea Europeană”- în care se va integra ulterior şi România (2007).

Aceeaşi atitudine o are şi Corneliu Coposu: în 1990 este reînfiinţat oficial PNŢCD şi începe o activitate politică bogată în întrevederi, conferinţe, simpozioane, dorind parcă să recupereze din anii pierduţi în perioada comunistă. Intocmai precum Konrad Adenauer în Germania, Seniorul apropie România de Statele Unite şi reia legăturile diplomatice cu statele occidentale, conştient fiind că “în chestiunile mari, în acelea de ordin moral care stăpânesc viitorul unei neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare şi naţionalitate, nu pot fi preţuri de tocmeală, nu pot fi motive de oportunitate, care să te hotărască a te compromite, coborându-te de pe tărâmul înalt şi sigur al principiilor” (Ion Brătianu). Cel care a luptat neîncetat va fi numit “Parinte moral al României”, un martir al politicii de dinainte şi de după decembrie 1989. Acest lucru s-a văzut, de altfel, destul de recent, când, în perioada dintre cele două tururi de scrutin prezidenţial, Seniorul a fost invocat de către doi dintre candidaţii la preşedinţie.

Orice ţară are nevoie de lideri politici puternici şi se poate afirma că în societăţi in care “politica nu are principii, are doar interese” (Octavian Paler), Corneliu Coposu si Konrad Adenauer au facut excepţia de la regulă. Daca ar fi să ne luam după ceea ce vedem zi de zi la televizor sau in ziare, pentru mulţi dintre noi figura politicianului ar înseamna doar demagogie, parvenitism şi ignoranţa. Societatea de astăzi ne învaţă că politica nu e decât “un teatru uriaş, cu textieri ipocriţi şi actori slabi. Şi cu un public pe măsură.” (Valeriu Butulescu) Parca am fi actanţi într-o piesa a lui Caragiale sau într-o comedie (neagră), guvernaţi d’alde Caţavencu, Farfuridi sau Dandanache, oameni politici “abili” care vorbesc despre morală şi principiile ei- dar sunt primii care le încalcă. Este o binecuvântare pentru destinul omenirii că există Istoria şi personalităţi care, prin faptele lor, au trezit admiraţie şi respect, dar de care s-a temut un întreg regim de guvernare… lideri precum Corneliu Coposu si Konrad Adenauer.

Subiect Nr. 3 - La 14 ani de la dispariţia sa, mai poate Corneliu Coposu să constitue un reper (model) pentru generaţia tânără?

Motto: “Fiecare din noi îi dam valoare timpului prin ceea ce facem. Nemuritori prin ce facem, istoria ne învie în inimile generaţiilor viitoare.”
Marius Torok

Generaţia mea pare complet lipsită de maeştri în carne şi oase, dar, prin intermediul istoriei, putem intra într-un dialog benefic, necesar, cu modele umane ce ne învaţă să credem în propriile opinii, să ne asumăm destinul unei societăţi zise “în regres” şi să contribuim la mult aşteptata ei regenerare. Suntem numiţi generaţia “Coca-Cola” şi “Mc Donald’s”, generaţia calculatorului, a informaţiei digitale, a blue-jeans-ilor, visăm la zeul automobilist, iar moartea ne trimite să cumpărăm gogoşi - ca în poezia lui Mircea Cărtărescu. Şi suntem, mai ales, o sumă de prejudecăţi, aşa cum considera şi Traian C. Coşovei: “Ne e puţin teamă de tine/ Şi de prejudecata care te stăpâneşte/ Când ştii că ai în faţă o poveste” ( 1, 2 ,3 sau către Cititor). Poate părea oarecum bizar ca un individ aparţinând unei astfel de generaţii să fie interesat de trecut, de ce a fost, cine a fost sau cum a fost. Chiar Tudor Călin Zarojanu se întreba, mai mult retoric, “ce să ştie şi ce să scrie despre Corneliu Coposu nişte adolescenţi care aveau 3, 4, 5 ani la moartea lui?” Ei bine, mai există astăzi cavaleri cu dorinţa de cultură şi cu volumul de cărti sub braţ, copii care citesc despre ce le este necunoscut, care vor sa ştie tot, conştienţi fiind că “cei care nu cunosc istoria sunt condamnaţi să o repete”. Cărţile generatiei mele n-au fost selectate, ascunse, cenzurate. O bibliotecă de idei ne-a stat în faţa, şi o bibliotecă de istorii, în spate, ca lampa aceea a “experienţei”. Şi până la urmă acţiunea de a citi nu s-a redus la asimilarea iraţională de informaţii, căci cititul a devenit un modus vivendi, asumându-ne trăirile aşa-numitului personaj, coborând în infernul personal precum poeţii damnaţi, simţind deseori gustul amar al Istoriei. Ne-am născut totuşi la umbra unor stejari măreţi, şi aşa se explică faptul că, într-o lume parcă lipsita de eşafod, apar germenii noului spirit.

Corneliu Coposu este printre puţinii oameni politici care mai poate astăzi constitui un model pentru generaţia tânără, amintind de forţa impunătoare a lui Gheorghe Pop de Baseşti, de dârzenia lui Simion Barnuţiu şi de înţelepciunea lui Iuliu Maniu- personalităţile sălăjene pe care le-a îndrăgit şi respectat cel mai mult. Personal, pot afirma că am citit povestea vieţii sale pe nerăsuflate, cu detaşarea şi luciditatea alergătorului ieşit din cursă, care priveşte marile bătălii ce se dau pe câmpul de luptă al paginii scrise şi - slavă Domnului - tipărite, întrebându-mă: “ce sens au toate acestea, toată această lupta, tot acest chin?”. “Parcurgând evenimentele vieţii lui Corneliu Coposu, cel mai şocant este să descoperi că a fost, practic, lipsit de libertate nu 15 sau 17 ani (socotind şi domiciliul obligatoriu), ci 42 de ani, până în decembrie 1989”, scria Tudor Călin Zarojan, op.cit.. Cum altfel decat “erou” ar putea fi numit un om care şi-a sacrificat o mare parte din viaţă pe altarul patriei, sperând până în ultima clipă la clădirea unui viitor luminos? Daca unii oameni au rămas în istorie prin ce au făcut, Seniorul s-a remarcat prin ceea ce a refuzat să facă: nu a vrut să renunţe la principiile sale democratice, refuzând să colaboreze cu un regim opresiv. Corneliu Coposu şi-a apărat cu tărie idealurile, şi tocmai sinceritatea şi verticalitatea lui au reprezentat valori de care s-au temut până şi cei mai aprigi adversari ai săi. Însuşi Ion Iliescu îi spunea la un moment dat “Domnule Coposu, dvs. sunteţi un tip intratabil pentru că nu vreţi să fiţi nici prim-ministru, nici ministru, nici preşedinte şi nici nu vreţi să faceţi avere. Deci sunteţi un om foarte periculos şi intratabil”. Respectat de apropiaţi, temut de adversari, el a fost binecuvântat cu o seamă de calităţi care se regăsesc în foarte puţini oameni. Corneliu Coposu poate reprezenta, într-adevăr, “modelul”.

Este păcat că „generaţia viitoare, care va prelua ştafeta” (Corneliu Coposu), nu se va putea bucura de prezenţa unui astfel de om, simbol al demnităţii şi al onestităţii, o pată de culoare într-o societate în care guvernează “enteresul şi numai enteresul”, după cum se exprima bătrânul Caragiale. Din păcate însă, ca un dat devenit firesc pentru acest popor, marile personalităţi ale neamului nu sunt apreciate la adevărata lor valoare decât după moarte. Abia după dispariţia sa de pe scena politică - prin trecerea în eternitate, la 11 noiembrie 1995, s-a putut constata marele gol lăsat în urmă, cineva rostind nişte cuvinte pe cât de dureroase, pe atât de adevărate: “N-a avut în el niciun strop de ticăloşie...cum să câştige în politică? A fost un Sfânt. Sfinţii nu ajung la putere. Ei au puterea de la Dumnezeu!”

Peste mode şi timp, răsplata Seniorului va fi tocmai amintirea vie pe care noi, tinerii, i-o păstram şi, bineînţeles, promisiunea ca vom duce mai departe lupta sa. Este aşadar Corneliu Coposu un model pentru generaţia tânără? DA! El însusi işi exprima încrederea „că generaţia viitoare, care va prelua ştafeta, se va achita de răspunderea care va apăsa pe umerii ei, şi că obiectivele pe care le-a ţintit de 148 de ani partidul nostru vor fi duse la îndeplinire.” Ca seminţe semănate pe un sol fertil lăsat moştenire de Senior, vom creşte cu promisiunea unei recolte bogate, compatibilă cu “hrana” politică de care vor avea nevoie oamenii secolului XXI.

Bibliografie:

• Tudor Calin Zarojanu – « Viata lui Corneliu Coposu »
• Corneliu Coposu – « Semnele timpului »