Elev: Victor Constantin Vladuţ
Vârsta : 16ani
Liceul Pedagogic “Şt. Odobleja”
Dr. Tr. Severin; Mehedinţi
Clasa: a IX-a
Adresa şcolii: Strada Crisan nr.48
Prof. îndrumător: Marcel Gabriel Mateescu

“CORNELIU COPOSU, CĂLĂUZA TINERETULUI ROMÂNESC”

I. În perioada în care asupra României s-au abătut norii negri ai comunismului, marele om politic – ţărănistul Iuliu Maniu – a avut încredere într-un singur om, căruia i-a încredinţat testamentul său politic, marea rugăminte de a nu lăsa PNŢ să moară. Omul acesta se numea CORNELIU COPOSU. De ce tocmai acestui om, proverbial pentru modestia sa, pentru lipsa de ambiţii personale, pentru dispreţul faţă de vanităţile omeneşti? Inteligenţa, echilibrul, raţiunea, modestia, onestitatea, verticalitatea, erau calităţi care îl recomandau pe copilul familiei Coposu ca pe un viitor politician de excepţie. Descendent al unor bărbaţi cu nume de rezonanţă în istoria acestei ţări, făuritori ai României Mari şi luptători pentru drepturile românilor din Transilvania, Corneliu a atras atenţia “sfinxului de la Bădăcin”. Şi Iuliu Maniu nu s-a înşelat. L-a luat în prajma sa şi l-a pregătit pentru a prelua, atunci când va fi nevoie, conducerea partidului care se bucura de cea mai mare popularitate în România postbelică, Partidul Naţional Ţărănesc. Sufletul lui C.Coposu a fost modelat încă din copilărie pe fundamentul moralei creştine şi a iubirii fierbinte de tot ce-i românesc.

Comuniştii au intuit că tânărul cu figură herculeană este un adversar redutabil al regimului pe care voiau să-l permanentizeze în România şi, chiar şi fără motive, l-au arestat. Nouă ani a fost ţinut în temniţă, fără să fi fost judecat măcar, în speranţa că-l vor da pe brazdă. Dacă n-au reuşit, l-au condamnat pe viaţă şi l-au supus la un regim de exterminare. Umilit, bătut, înfometat, ţinut în izolare completă ani în şir încât aproape uitase să mai vorbească, Coposu a reuşit chiar şi în temniţă să-i ţină uniţi pe colegii de partid cu care se afla în acelaşi loc. Născociseră metode de a comunica, astfel încât erau la curent şi cu ce se întâmpla în închisoarea în care se aflau, dar primeau veşti şi din restul ţării. A fost martor neputincios la ultimele zile de viaţă ale lui Ion Mihalache.

A ieşit din închisoare în 1964 şi împreună cu ţărăniştii scăpaţi cu viaţă din lagărele comuniste s-a străduit să menţină în clandestinitate PNŢ, să onoreze rugămintea lui I. Maniu. Acest partid istoric s-a menţinut în inimile şi sufletele unor români adevăraţi precum Ion Diaconescu, Gabriel Ţepelea, Ion Hui, N. Ionescu-Galbeni, Ioan Lup, Şerban Ghica şi, bineînţeles, liderul C. Coposu, pe toată perioada regimului comunist. Ei au înlăturat voalul uitării şi al interdicţiei care a acoperit o vreme personalitatea lui I. Maniu şi I. Mihalache.

C. Coposu era ferm convins că dictatura comunistă va dispare pentru că este în firea lucrurilor ca formele de conducere care nu au suportul maselor să nu reziste. Tocmai de aceea, cu luciditate şi clarviziune a profitat de conjunctura care s-a ivit şi a avut o întrevedere cu J.M. Daillet chiar în vremea regimului comunist. Vicepreşedintele Internaţionalei Creştin Democrate se afla într-o misiune culturală în România şi îşi exprimase dorinţa de a-şi vizita o fostă o prietenă din studenţie, româncă, ce locuia în Bucureşti. Această doamnă îl cunoştea pe C. Coposu, îi cunoştea orientarea politică, meritele şi verticalitatea şi le-a înlesnit celor doi întrevederea. J.M. Daillet a fost de acord nu numai cu afilierea, dar a păstrat secret acest lucru pentru a nu-l expune pe Coposu unei alte arestări imediate.

În 1987, pe 2 februarie, a afiliat PNŢ, aflat în clandestinitate, la Internaţionala Creştin Democrată, adresând o cerere de adeziune lui Jean – Marie Daillet. Adeziunea a fost făcută publică trei ani mai târziu, în 4 februarie 1990, cu ocazia Congresului din 3-5 februarie 1990, pe care l-a avut Internaţionala la Bruxelles..

C. Coposu era încrezător că se va realiza o Europă unită , a democraţiilor. Îşi dorea ca România să nu rămână în afara acelei uniuni. Departe de a vedea sfârşitul războiului rece ca o simplă întorcere la trecut, Corneliu Coposu a înţeles şi faptul că democraţia şi nu perestroika este orizontul necesar al vieţii de după comunism în această parte a Europei. Era convins că va veni o zi în care popoarele europene se vor uni, pentru ca împreună să construiască o lume a păcii, a fraternităţii în care singura grijă să fie aceea de a merge perpetuu spre bunăstare şi fericire.

Oamenii securităţii intuiau că fostul lider ţărănist nu a rupt complet cu trecutul şi de aceea a fost straşnic supravegheat până în 1989. I s-au făcut zeci de percheziţii domiciliare, i s-au confiscat maldăre de documente, a fost chemat de mii de ori la securitate, uneori a fost şi reţinut 2-3 zile, în funcţie de rezultatul anchetelor. Se poate spune deci că închioarea lui Coposu nu a fost de 17 ani, ci de 42! Ultima dată a fost reţinut în 1988.

Izbucnirea revoluţiei române nu l-a surprins pe C.Coposu. Cuprins de entuziasm, ca toţi românii, s-a dus în Piaţa Universităţii, unde pericolul era cel mai mare, nu a stat “acasă, în papuci”, cum avea să fie acuzat de adversarii politici, mai târziu. Şi-a oferit serviciile încă din prima zi a revoluţiei, dar a fost respins cu brutalitate de cei ce confiscaseră revoluţia şi se temeau de un colaborator de anvergura lui C. Coposu. Emil Constantinescu, omul care îi datorează enorm lui C. Coposu, rostea la catafalcul Seniorului aceste frumoase cuvinte:

“ În decembrie 1989 , C. Coposu nu a revenit în arena politică românească, pentru că nu please niciodată din ea. Politica s-a întors, atunci, în România, aducându-ni-l pe El, ca pe un cadou nesperat. Un alt fel de om politic. Un om căruia i se pot adresa cuvinte, dar nu poate fi insultat. Un om care nu poate fi acuzat de nimic, dar a cărui biografie acuză. Pentru că politica nu are preoţi, a trebuit să existe un om numit Corneliu Coposu, capabil să ia asupra lui păcatele ei. Printr-o alchimie numai de el cunoscută, a transformat fiecare suferinţă, fiecare umilinţă, în bunătate şi căldură umană. Şi-a plâns prietenii, dar a găsit puterea de a-şi compătimi călăii.”

Chiar în 22-23 dec. 1989 C. Coposu anunţase printr-un manifest reintrarea în viaţa publică a PNŢ, devenit din 1990 PNŢ_CD. Nu numai că a reconstruit PNŢ, dar l-a şi adus în primele rânduri ale luptei pentru o democraţie adevărată în România. Prin propria sa forţă a devenit o autoritate de necontestat a vieţii politice din România în primii ani după revoluţie., liderul moral al României

După 1989 a fost solicitat, cu ocazia fiecărui eveniment politic major din România, să-şi exprime opiniile în interviuri luate de posturile internaţionale de radio şi televiziune: Europa Liberă, BBC, Deutsche Welle, Vocea Americii, precum şi la posturile de radio-tv. interne. A acordat numeroase interviuri în presa română şi în străinătate.

Din 28-29 iaunarie 1990 devine, practic, liderul opoziţiei împotriva FSN, care căuta să monopolizeze puterea executivă şi legislativă, confiscând revoluţia din dec. 1989. Înţelegând că revoluţia a fost furată de noua putere “emanată”, înzestrată cu vechi reflexe totalitare, C. Coposu va prelua misiunea grea de a conduce opoziţia în România postcomunistă.

Începând cu data de 29 ian. 1990, devine ţinta unei virulente campanii de presă prin care se lansează zvonuri pentru compromiterea lui: că vrea să-şi recupereze moşiile aflate în multe zone ale ţării, că are sute de imobile, că a fost proprietarul unor întreprinderi pe care vrea să şi le recupereze, să le smulgă din mâna clasei muncitoare, că este iubitul Doinei Cornea, că şi-a petrecut perioada comunistă în străinătate unde a trăit într-un lux de nedescris, etc.. Campania avea să continuie cu aceeaşi intensitate până după alegerile din aprilie 1992. Erau greu de dezminţit astfel de zvonuri, când ele erau susţinute printr-o aparatură complexă, mii de oameni erau special plătiţi de noul regim ca să dezinformeze şi să calomnieze. Opinia publică românească , ruptă de contactul cu lumea civilizată a fost o pradă uşoară în campania de calomnii.

În timp ce în ţară se ducea o campanie furibundă împotriva sa, C. Coposu făcea loby pentru România peste graniţă. Prietenii din Grecia, din Franţa, din Germania şi alte state europene erau contactaţi pentru a ajuta România în acele momente grele şi ajutoare au venit de peste tot.

În iulie 1991 a făcut o vizită Regelui Mihai la Versoix în Elveţia, fidel crezului său monarhic. Legăturile lui cu suveranul şi familia regală au continuat până la sfârşitul existenţei sale.

Pe 27 septembnrie 1991 este reales preşedinte al PNŢ-CD la primul Congres al partidului. Încă din 1990 propusese o alianţă între toate forţele democratice din România pentru a asigura la primele alegeri libere victoria democraţiei . Este fondatorul Convenţiei Democrate Române şi a fost preşedintele ei în perioada 1991-1993.

În aprilie 1992 este cel care organizează primirea, aşa cum se cuvenea, a majestăţii sale, Regele Mihai I, în România, după o absenţă de 45 de ani, impusă suveranului de regimul comunist şi apoi de neocomuniştii de după revoluţie.Regele venea pentru sărbătorirea Sfintelor Paşti în ţara natală şi a fost întâmpinat de popor, oameni de cultură şi artişti, de partidele din opoziţie.

Pe 27 septembrie 1992 este ales senator de Bucureşti. Activează permanent pe plan internaţional, printre altele în calitate de membru al Consiliului Uniunii Europene Creştin-Democrate şi în Internaţionala Creştin Democrată. Efectuează călătorii şi participă la diverse congrese ale partidelor creştin-democrate frăţeşti: Marea Britanie, Luxemburg, Suedia, Grecia, Franţa, Elveţia. Tot în 1992 efectuează un turneu de prezentare a candidatului CDR, E. Constantinescu, în Belgia, Olanda, Luxemburg, Franţa, Germania, Anglia.

În ianuarie 1995, în problema maghiară, C. Coposu atrage atenţia că “Nu cu urlete, ci prin dialog raţional îi poţi convinge pe maghiari de netemeinicia unor revendicări”. În februarie-martie 1995 efectuează o vizită în SUA, prilej cu care poartă discuţii cu Bill Clinton şi cu un mare număr de congresmeni americani şi alte personalităţi politice europene încercând să convingă să fie inclusă şi România în lista statelor ce trebuiesc ajutate pentru a întări echilibrul mondial. În martie 1995 revine în SUA la invitaţia Congresului American. La întoarcere se opreşte în Germania unde obţine promisiunea primului ministru al landului Saxonia, dl Bidenkoff, de a susţine un program de ajutorare a economiei româneşti.

În 6 oct. 1995 i se remite de către Ambasadorul Franţei în România, în numele Preşedintelui Republicii Franceze, Jacques Chirac, Legiunea de Onoare cu grad de ofiţer – cea mai înaltă decoraţie a Republicii Franceze, suprema recunoaştere a meritelor acestui mare OM, pe care statul român nu s-a învrednicit să I le acorde.

C. Coposu a fost şi membru al Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă din România şi al Asociaţiei de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale din Bucureşti, al CECD.

II. A fi conducător nu este la îndemâna tuturor. Povara ce stă pe umerii unui lider este un amestec de abilitate-renunţare-teamă , într-un cuvânt sacrificarea propriilor dorinţe şi interese în folosul populaţiei care trebuie condusă. Două exemple sunt concludente pentru a demonstra că de un conducător puternic, cu principii, depinde reuşita în politică şi nu numai. Este vorba de românul C. Coposu şi de Konrad Adenauer din fosta RFG. Biografiile acestor doi oameni politici sunt destul de asemănătoare.

Amândoi au marcat, cu viaţa şi activitatea lor politică ultima jumătate de secol din istoria ţării lor, împletindu-şi destinele cu vitregia vremurilor sub dictaturi: C. Coposu sub dictatura comunistă , K. Adenauer sub dictatura hitleristă. C. Coposu a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru „înaltă trădare a clasei muncitoare şi crimă contra reformelor sociale”. K. Adenauer a fost arestat sub acuzaţia de complot împotriva regimului nazist. Diferenţa dintre ei constă în faptul că regimul nazist a căzut mai repede şi K.Adenauer nu şi-a ispăşit decât o parte scurtă a condamnării, în timp ce Coposu a îndurat 17 ani şi jumătate de infern.

Pentru a-şi împlini menirea, pentru ţelul lor politic, amândoi au îndurat în închisoare un regim de exterminare fără să cedeze, amândoi şi-au sacrificat anii cei mai frumoşi ai vieţii pe altarul luptei pentru neam şi ţara lor. Familiile celor doi titani s-au destrămat în mod asemănător. Arlette Coposu a fost arestată pentru singura vină de a fi soţia unui duşman al comunismului. A primit 20 de ani de muncă silnică şi degradare civilă. După ispăşirea a 14 ani de pedeapsă, va fi eliberată odată cu toţi deţinuţii politici, în 1964, dar la un an de la eliberare se va stinge ca urmare a condiţiilor inumane pe care le suportase în închisoare. Soţia lui K. Adenauer a fost arestată de Gestapo , chinuită în închisoare şi ca urmare a acestui tratament a murit în detenţia dictată de poliţia secretă germană.

Ei reprezintă exemple de rezistenţă a conştiinţei politice în faţa pragmatismului oportunist, de ignorarea avantajelor personale efemere, de moment, în faţa intereselor naţionale. Amândoi au trăit modest, punând în slujba intereselor naţionale chiar şi averea personală. Măruntul politicianism, transformarea carierei politice într-o afacere le-a fost străină la amândoi. Pentru ei fericirea nu a constat în avantajele materiale, ci în satisfacerea completă a aspiraţiilor spirituale.

C.Coposu şi K. Adenauer au reuşit la vârste destul de înaintate să readucă pe scena politică, fiecare în ţara lui, creştin democraţia. C. Coposu a relegalizat PNŢCD la vârsta de 75 de ani. K.Adenauer, în ciuda vârstei de 70 de ani , a condus, începând cu anul 1946, munca de reconstrucţie a creştin democraţiei germane, mişcare interzisă în timpul dictaturii hitleriste.

O deosebire, care face de fapt diferenţa între concepţia de viaţă a celor două popoare, între educaţia politică a celor două naţiuni o constituie faptul că germanii au recunoscut meritele conaţionalului lor, au conştientizat bunele lui intenţii şi l-au promovat în cea mai înaltă funcţie politică în 1949, când Adenauer avea 73 de ani. Istoria a dovedit că n-au greşit alegându-l pentru că a făcut numai lucruri bune pentru ţara şi poporul său. Noi nu i-am dat Seniorului nici-o şansă..

Amândoi au fost activi politic până în ultimele clipe ale vieţii, amândoi au fost până în ultima clipă a vieţii cu gândul la binele conaţionalilor lor. Diferenţa constă în faptul că germanii şi-au meritat liderul, în timp ce noi, nu. N-am ştiut să apreciem acest dar minunat pe care Dumnezeu ni l-a făcut! Acum, suportăm consecinţele.

Cei doi lideri politici au fost înzestraţi de Dumnezeu cu talent şi curaj de excepţie care le-a permis să strângă în jurul lor , într-un tot unitar, forţele risipite ale creştin-democraţiei, să ţină permanent legătura cu ele, să asigure în condiţii vitrege permanenţa partidelor pe care le-au condus.

Că România are nevoie de lideri puternici, ca de aer, o demonstrează soarta PNŢCD-ului după moartea lui C. Coposu. A mai trăit câţiva ani după moartea liderului său, în virtutea renumelui şi a faptelor făcute de Senior. Acum, lâncezeşte, ca să nu spunem că a murit. Din cel mai mare, mai redutabil partid după revoluţie, a ajuns să nu poate trece pragul electoral, să nu poată avea reprezentanţi în Parlament! În concluzie, ne merităm soarta!

III. Corneliu Coposu, a fost, este şi va fi un reper pentru toate generaţiile, nu numai pentru tineri. O personalitatea de talia lui, la acest moment, România nu are. Fără a fi nici şef de stat, nici ministru, nici comandant al armatei şi nici măcar ambasador ( parafrazându-l pe ambasadorul francez B. Boyer ), şi-a făcut un nume recunoscut şi respectat pretutindeni, fără să aibă nevoie de acele titluri sau funcţii. El a reprezentat nădejdea românilor pentru vremuri mai bune şi fără El suntem cu toţii foarte săraci. Fără modele de talia lui, noi, generaţia tânără, ne găsim foarte greu drumul, bâjbâim. Regimul comunist a avut grijă să decapiteze România de o întreagă generaţie de intelectuali înzestraţi care ar fi dus în universalitate faima culturii poporului român. Au fost promovate în schimb nonvalorile, fiind ştiut că acestea sunt uşor de manevrat. Este clar că tinerii de pretutindeni îşi doresc o viaţă liberă, neîngrădită de ceva sau cineva. Dar pentru a trăi cu adevărat liberi trebuie creat un sistem politic autentic, valoros, care să aibă la bază principii sănătoase, bazate pe cinste şi adevăr. Acesta a fost visul celui pe care P. Ţuţea l-a numit “ultimul Senior al României”, vis pentru împlinirea căruia a jertfit totul: tinereţea, sănătatea, familia, libertatea şi chiar viaţa. Deşi noi n-am avut privilegiul să-l cunoaştem, să-l vedem în timpul vieţii, ne este aproape mai mult decât celor care au avut această cinste, dar n-au ştiut s-o aprecieze, sau n-au fost lăsaţi să o facă.

C. Coposu ne învaţă ca la temelia a tot ce facem să punem dragoste. Acest sentiment ne dă tărie, curaj să înfruntăm orice obstacol, putinţa de a ne ţine uniţi şi a realiza împreună ceea ce El n-a avut timp, nu a fost lăsat să facă : revenirea la normalitate şi prosperitatea acestei ţări. Numai dacă avem principii sănătoase, în care să credem cu tărie , putem ţine piept celor care s-au angrenat în politică mânaţi de interese obscure, afaceri dubioase în plan economic, de clan şi familie, de jalnică demagogie locală. Lor trebuie să le opunem o rigoare morală asemeni celei cu care Seniorul i-a înfruntat.

Ne dorim să fim optimişti şi echilibraţi ca El. C. Coposu a nutrit interes pentru tineri, ştia că salvarea ţării de la ei va veni. A avut încredere în tineretul care l-a fascinat în momentele cele mai fierbinţi ale revoluţiei. Faptul că cei mai în vârstă au fugit care încotro din calea tancurilor la Universitate, iar tinerii au rămas neclintiţi în faţa gloanţelor i-a confirmat că România este bogată să aibă astfel de fii. Ei trebuie doar canalizaţi un pic pentru a realiza lucruri măreţe. Aici ar fi intervenit rolul Seniorului, dar dacă nu mai este….Ana Blandiana spunea, la moartea celui pe care l-a apreciat atât de mult, că “.. modelul C. Coposu rămâne la fel de eficient în posteritate, într-o lume care are atât de mare nevoie de modele..” Cât de multă dreptate are!

Deşi a fost atât de chinuit în timpul închisorilor, după eliberarea din închisoare şi chiar după decembrie 1989, C. Coposu nu a răspuns nimănui cu mânie, cu vulgaritate sau cu ranchiună. Ne dă în felul acesta, prin acest comportament, un model de creştin adevărat. Un fost preşedinte, Emil Constantinescu şi un fost prim-minstru, Radu Vasile îi fac portretul lui C. Coposu, succinct, dar pilduitor pentru toţi cei care vor să înveţe cum trebuie să fie un OM adevărat:

E. Constantinescu.” …i-a fost dat să fie un om fără vârste: tinereţea nu i-a fost oprelişte, după cum bătrâneţea nu i-a fost o povară. Când totul părea pierdut, o întreagă Românie şi-a mutat graniţele în sufletul său generos şi acolo a continuat să existe şi să aibă un viitor, după legi care în lumea din afară fuseseră omorâte.”

R. Vasile: “ De la C. Coposu sute de mii de români cu sufletele laminate de credinţă, de iubire şi, poate de căinţă, au învăţat lecţia solidarităţii umane din zilele revoluţiei. Înainte de a fi simbol, preşedintele nostru moral a fost OM. Calităţile sale nu au nevoie de sacralizare. Modestia lui intrinsecă, spiritual discursului său politic, , umorul şi inteligenţa cu care răspundea adersarilor, fac din C.Coposu un model viu şi nu un idol intangibil.”

Aşa cum singur mărturisea, C. Coposu nu a tranzacţionat niciodată cu principiile, n-a cedat niciodată din obiectivele care privesc independenţa naţională, suveranitatea naţională, integritatea ţării şi principiile democratice, a fost în stare pentru aceste principii să facă cu seninătate 18 ani de puşcărie, fără a accepta dizolvarea partidului făcută de o forţă de ocupaţie străină.

C. Coposu ne-a făcut onoarea de a ne lăsa testamentul pe care, la rândul său îl primise de la I. Maniu: să ducem mai departe partidul pentru care El a sacrificat totul. Oare, vom fi în stare?