Se cuvine să încep prin a-mi exprima gratitudinea faţă de domnul Valeriu Stoica, exigent şi elegant amfitrion al acestei întâlniri, şi, de asemenea, faţă de domnul Holger Dix pentru patronajul şi sprijinul generos pe care Fundaţiei Konrad Adenauer le oferă prezentei conferinţe şi ambiţiilor de a aduce în discuţie o dezbatere vie, autentică şi persuasivă în jurul valorilor de la care ne revendicăm.

Ar fi fost destul de simplu să vă prezint astăzi o conferinţă despre relaţia între creştinism şi democraţie. Aş fi putut să mă inspir cel puţin din demersul similar asumat de Jacques Maritain în 1943, în Christianisme et démocratie. V-aş fi amintit, citându-l pe Lordul Acton, că democraţia liberală nu poate fi concepută în afara matricei sale creştine. As fi putut sa pun în perspectiva originilor evanghelice principiile Revoluţiei Franceze şi iluminismului european: libertate, egalitate, fraternitate. Ar fi fost de asemenea la îndemână să îl citez pe Novalis, care, într-un eseu celebru, echivala pur şi simplu Europa şi creştinismul.

O asemenea abordare m-ar fi condus fără îndoială şi la zilele noastre şi mi-ar fi permis să vă amintesc, pentru că nu e cu siguranţă un lucru nou în sânul acestui auditoriu, faptul că părinţii fondatori ai proiectului european s-au inspirat explicit şi consecvent din valorile creştinismului, fie că ne referim la Robert Schuman, Konrad Adenauer, o dată în plus, sau la Alcide de Gasperi.

Scopul acestei intervenţii publice nu este însă acela de a susţine o conferinţă culturală în faţa unui public savant. Scopul meu este unul politic, cu o motivaţie pragmatică, şi anume aceea de a fundamenta pe cât posibil în faţa Dvs. contribuţia pe care un curent creştin-democrat ar putea să o aibă la consolidarea dreptei populare în România de azi.

Încep cu o dificultate. Există printre clişeele cu care lucrăm – tot atâtea alibiuri ale leneviei intelectuale – şi acela că creştin-democraţia, inspirată din doctrina socială a Bisericii Catolice, ar fi o grefă, un organism străin, o doctrină care nu se poate aclimatiza într-o societate modelată de tradiţia creştinismului răsăritean. Cea mai simplă modalitate de a demonta această obiecţie este aceea de a le reaminti interlocutorilor că nicio doctrină politică modernă nu s-a născut în România. Toate au fost, ca şi creştin-democraţia, importate în perioada în care România a început să intre în modernitate, la mijlocul secolului al XIX-lea. Şi liberalismul, şi socialismul, în definitiv, sunt doctrine politice adaptate la spaţiul românesc.

Efortul pe care am vrea să ni-l propunem nu este deci acela de a importa o nouă doctrină, ci de a răspunde cât mai articulat în termeni politici şi filozofici unui orizont de aşteptare existent. Au existat germeni ai unei asemenea gândiri şi acţiuni politice încă de pe vremea lui Iuliu Maniu, ei au fost preluaţi într-un context intern deosebit de ingrat de către Corneliu Coposu, dar el şi partidul pe care l-a fondat după prăbuşirea comunismului nu au avut timpul necesar pentru a teoretiza suficient, pentru a răspândi în societate această viziune şi, prin urmare, o dată cu marginalizarea PNŢCD, aşteptările unei mari părţi din societatea românească nu au mai fost de fapt acoperite printr-o ofertă politică adecvată.

Îmi voi pune, cu voia dumneavoastră, două întrebări: ce propune democraţia creştină României şi ce poate ea aduce dreptei româneşti?

La prima întrebare cred că un prim element de răspuns este acela că democraţia creştină poate oferi în timp, României, o identitate puternică, mai ales în epoca globalizării, care riscă să relativizeze ponderea Europei, transformând-o într-o victimă a propriei sale geografii – în definitiv nu suntem decât o peninsulă a Asiei.

Credem că un alt element determinant poate fi construcţia şi apoi răspândirea, inclusiv pedagogică, a noţiunii de bine comun, care se opune atât individualismului egoist, cât şi colectivismului. Individualismul cu care ne-am obişnuit şi pe care îl vedem în ipostazele sale mai degrabă dezagreabile, în viaţa de zi cu zi, atomizează societatea. Societatea noastră este deja, din păcate, o societate de atomi, etimologic vorbind, de indivizi, adică de oameni singuri, cărora nu le place să trăiască unii cu alţii, care nu văd nicio raţiune pentru a redescoperi plăcerea convieţuirii şi rafinamentul minim al solidarităţii care se transformă în proiecte, inclusiv politice. Colectivismul moştenit într-o formă patologică insuportabilă din regimul comunist este un alt factor care creează o falsă nivelare şi duce la un latent război civil, adică la adversitatea perpetuă dintre diferite categorii sociale, cum ar fi chiar în zilele noastre tensiunea dintre funcţionarii publici – să zicem – şi cei care lucrează în mediul privat.

Democraţia creştină poate să aducă României şi o reformă morală – s-a abuzat de această expresie – pe lângă reforma juridică şi instituţională. Ce ne-am propune noi, pentru că avem de unde alege, este să promovăm în anii următori, în prim-planul vieţii publice şi politice din România, oameni cuviincioşi, oameni decenţi, tineri şcoliţi sau nu la mari universităţi, dar în orice caz integri şi care să permită un schimb generaţional şi o înnoire de stil în politica românească.

Pe plan economic, apărăm piaţa, dar susţinem, şi nu doar din motive circumstanţiale legate de efectele negative ale crizei economice globale, reglementarea înţeleaptă a acesteia, pentru binele ei, pentru a o apăra de propriile excese.

În plan social, opunem asistenţialismului socialist care a dus aproape la colaps statul şi societatea din România, conceptul şi practica asumată a unei solidarităţi responsabile.

În ceea ce priveşte limba română, pocită, desfigurată, în ultimele decenii în fel şi chip, tradiţiile noastre uitate, ignorate, deformate, cultura naţională, transformată în propria ei parodie, sau moravurile din viaţa publică – afirmăm o dată în plus ceea ce aş numi un conservatorism cuviincios. Nu dorim în niciun chip să perpetuăm o stare de fapte anacronică, nu avem, în ce ne priveşte, niciun status quo de apărat. Nu suntem prin urmare retrograzi: iubim tradiţia fără a fi tradiţionalişti sau paseişti. Iubim modernitatea fără a fi modernişti sau postmodernişti. Folosim progresul fără a-l idolatriza, adică fără a deveni progresişti, cu certificat ideologic. Nu idealizăm trecutul, pentru că nu tot ce provine din trecutul nostru e bun, evident, şi nici nu glorificăm prezentul.

Aş trece la a doua întrebare dintre cele anunţate. Ce poate să aducă democraţia creştină adevărată, vie, bazată pe o nouă generaţie, pe o gândire politică articulată şi pe reforma PDL, în complementaritatea celorlalte sensibilităţi de dreapta? Ce poate, deci, să aducă dreptei româneşti, în general, şi principalului ei purtător factual de mesaj?

Tot ce vom elabora ca mesaj public de acum încolo, din perspectiva creştin-democrată, asumată în interiorul PDL, se adresează tuturor oamenilor cu sensibilităţi de dreapta, inclusiv celor care nu se simt sau nu sunt reprezentaţi de vreun partid în Parlament. Ne adresăm tuturor creştinilor, practicanţi sau nu, şi în mod general tuturor celor care au o minimă rezonanţă faţă de valorile creştine. Ne adresăm, pur şi simplu, oamenilor oneşti, de bună credinţă, cetăţenilor decenţi, sau, cum spunea Don Luigi Sturzo, celor “liberi şi puternici”.

Toţi aceştia trebuie să se regăsească într-un mare partid al dreptei. Din punctul nostru de vedere, valorile liberale, pe care le respectăm cât se poate de sincer, şi un centrism vag definit, pentru care s-au bătut partidele româneşti pentru a se legitima, de foarte mulţi ani încoace, nu pot acoperi întregul spectru de sensibilităţi şi de năzuinţe care există cu adevărat în societatea românească.

Pe mine mă bucură, chiar dacă nu sunt membru PDL, că un partid cu vocaţia majorităţii parlamentare îşi propune să fie totodată un partid al pluralităţii viziunilor de dreapta. PDL este, în acelaşi timp, un partid care nu a rezultat din sciziuni repetate, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, cu PNL-ul. Este singura forţă politică, sub ipoteza transformării, reformării, cristalizării sale doctrinare, care poate să îşi asume reconstrucţia şi unificarea dreptei. O dreaptă divizată nu face doi bani! Avem nevoie de o dreaptă unită.

Vă propun să fim cât se poate de lucizi în evaluarea scenei politice de azi. În plină furtună a crizei, PNL şi PSD, care îşi perpetuează colaborarea – nu ştiu cât de artificială – îşi permit în continuare luxul unei opoziţii şi al unei campanii electorale negative, îndreptate exclusiv împotriva Preşedintelui şi a guvernării actuale.

Probabil că aceste două partide nu au nevoie de o înnoire, dar ea este urgentă pentru PDL. PDL este nevoit să se schimbe la faţă şi, aş spune, la suflet, dacă vrea să supravieţuiască, şi aceasta într-un context economic extrem de greu. PDL are nevoie de o doctrină şi de o identitate nouă nu numai în statut, ci şi în minţile militanţilor, a susţinătorilor intelectuali, a electoratului său. PDL are nevoie de oameni credibili şi de politici de dreapta eficiente.

Dieta aparatului de stat, acumulat şi hipertrofiat în tranziţie, e doar un element insuficient al acestei capacităţi de a genera politici de dreapta consecvente. După mine, propensiunile socialiste din anii ’90, care persistă prin forţa biografiilor în PDL, se pot converti uşor şi fără rest în idealul de solidaritate sau în practica economiei sociale de piaţă specifice democraţiei creştine.

În ceea ce priveşte raportul dintre această forţă politică în transformare şi politica europeană, cred că a sosit momentul ca PDL să nu mai fie doar formal afiliat la cea mai importantă familie politică reprezentată în Parlamentul European şi regăsită într-o majoritate statistică destul de confortabilă de executive din statele membre – să nu mai aparţină, deci, PPE-ului doar pe hârtie.

În preambulul statutului PPE se asumă explicit “viziunea creştină despre om şi societate”. În statutul PDL se spune că: “Partidul Democrat Liberal respectă tradiţia creştină şi celelalte convingeri religioase şi rolul acestora în consolidarea structurii morale a indivizilor şi a grupurilor”. După mine, respectul acesta declarat nu ajunge, pentru că a respecta doar tradiţia creştină nu înseamnă că îţi fundamentezi acţiunea politică pe valorile ei. Demnitatea persoanei umane, libertatea, responsabilitatea, subsidiaritatea şi solidaritatea sunt instrumentele prin care putem atinge binele comun în societatea românească de azi şi cea care urmează. Ele se pot folosi numai dacă PDL îşi asumă nu doar respectul vag faţă de nişte tradiţii, ci valorile care compun şi susţin în timp această tradiţie.

Cu alte cuvinte, binele comun nu este un ideal abstract, ca la socialişti. Nu este, în niciun caz, un bine utopic. Nu poţi face binele cu forţa şi nici nu poţi să corectezi imperfecţiunile inerente oricărei societăţi omeneşti. Binele comun nu este răul cel mai mic pentru individ sau echilibrul dintre diverse interese egoiste şi potenţial conflictuale.

Pentru stânga, societatea primează asupra individului. Pentru un liberal pur şi dur, individul e măsura tuturor lucrurilor, iar societatea e doar o chestiune accidentală sau contractuală. Vă aduceţi aminte de spusa doamnei Margaret Thatcher, „There is no such thing as society”?

Ei bine, nuanţa cu care vine aici democraţia creştină este că ea nu concepe binele nici în termeni individualişti, nici socialişti. Binele comun nu e nici o sumă, nici o medie, nici un concept ideologic. Este binele fiecărei persoane umane în singularitatea, universalitatea şi irepetabilitatea ei, care se reproduce asemenea unui cod genetic, la scară socială.

Nu este deci binele utopic al socialismului, eventual impus cu forţa de la vârf de o elită care ne spune ce e mai bine pentru noi. E o realitate care se construieşte subsidiar, de la firul ierbii, de la nivel personal, de la familie şi comunitate locală, până la nivel naţional şi internaţional. Binele comun, aşa cum îl vedem noi, implică depăşirea clivajelor dintre electorate ţintă.

Cum se poate realiza el? Prin solidaritate, bineînţeles. Singurul discurs credibil pentru a demonta acest aşa-zis “monopol al inimilor”, pe care l-ar deţine stânga, este cel al solidarităţii de inspiraţie creştină. Solidaritatea este, aşadar, din punctul nostru de vedere, o virtute prin care dreapta poate dezarma stânga.

Asistenţialismul socialist, opus viziunii creştin-democrate despre o societate organică şi solidară, este, iarăşi, o linie de forţă a dezbaterilor, sperăm noi civilizate, care vor avea loc în următoarele cicluri electorale. Nu suntem asistenţionalişti din motive foarte simple. Politicile asistenţionaliste, aşa cum le vedem astăzi, îl condamnă pe om la minorat economic, civic şi politic. Omul rămâne la cheremul statului, un Leviatan cu o mie de chipuri şi fără dimensiune umană. Statul paternalist este un tată castrator. Statul solidar, pe de altă parte, este cel careîi ajută pe oameni să se descurce pe cont propriu. Nu credem că “the God-given potential” al unei persoane se poate realiza fără libertate deplină de acţiune şi atâta vreme cât omul nu este pe picioarele lui. Aşa că nu ne propunem pentru România din 2015, 2020, 2025 o ţară de asistaţi social, ci una de întreprinzători, de oameni liberi, de proprietari, care nu depind de arbitrariul unei decizii statale, nu depind neapărat nici de marile corporaţii multinaţionale –prin definiţie delocalizabile şi amorale – şi, în orice caz, nu sunt dependenţi, zi şi noapte, pe toată durata vieţii lor, de stat.

Cum putem să transformăm această propunere de solidaritate între oamenii cu adevărat liberi din această ţară şi responsabilizarea şi educarea celor încă asistaţi? Solidaritatea nu e o stradă cu sens unic. Pentru a fi solidari cu societatea, şi cei asistaţi trebuie ajutaţi, încet, încet, să presteze o muncă în folosul comunităţii. Nu există o altă cale de a-i transforma din sclavi în oameni cât de cât liberi.

Vin acum la un concept amintit şi de domnul Dix, un concept central într-o abordare creştin-democrată a dreptei: economia socială de piaţă. Ea ca principal pilon conexiunea dintre responsabilitate şi libertate. Libertatea fără responsabilitate, adică libertatea iresponsabilă, duce, aşa cum am văzut în tranziţia românească, la anarhie, iar responsabilitatea fără libertate nici nu poate fi concepută. Prin urmare, contribuţia democraţiei creştine în câmpul de tensiune dintre libertate şi responsabilitate nu e pregnantă doar la nivel de principii, ci şi în practica economică.

Piaţa liberă dereglementată tinde, în mod paradoxal, spre autodistrugere, spre acumularea nestăvilită de capital, ca scop în sine al activităţii economice, spre apariţia de oligopoluri sau monopoluri, spre reducerea implicită a concurenţei libere şi oneste, spre falsificarea pieţei. Odată create, monopolurile pot interveni asemenea statului socialist, cu tentaţia lor permanentă de a abuza în raport cu individul.

Economia devine dependentă de marile corporaţii şi bănci: acestea ajung prea mari ca să poată intra în faliment sau pentru a-şi recunoaşte eşecul şi sunt salvate – aşa cum se întâmplă de trei ani în toată lumea euroatlantică – de injecţii cel puţin indecente, de miliarde şi miliarde, deci de banii contribuabilului, pentru ca falimentul lor să fie mascat printr-un fel de supravieţuire chinuită, care nu urcă la rădăcinile crizei şi nici nu le secţionează.

Cu alte cuvinte, cred că un capitalism nemărginit, de tip laissez-faire, de tipul celui propovăduit de clasici precum Ludwig von Mises, a ajuns la ora explicaţiilor. Trebuie să oprim şi întoarcerea socialismului economic. Pe fondul crizei, socialismul – care nu are cu adevărat o agendă modernizatoare, nici idei alternative aplicabile – iese la atac cu eternele lui soluţii, pe care le-am experimentat, generaţie după generaţie în zadar: creşterea rolului statului, tentaţia – a se vedea cazul Greciei – de a falsifica, inclusiv în Eurostat, datele reale de statistică economică, datele pieţei, mărirea pseudo-salvatoare a aparatului administrativ. Probabil că dacă ne bazam propria creştere economică pe telescoparea numărului de bugetari din România am fi ajuns din nou în comunism. Toată lumea ar fi lucrat la stat fără alternativă. Avem această moştenire etatistă, intervenţionistă şi de exces de reglementare provenită din comunism. Concomitent, avem un laissez-faire sălbatic, cauzat de slăbiciunile statului şi de amploarea reţelelor de corupţie, care au cancerizat societatea românească.

Acestor două derive, democraţia creştină le opune conceptul de economie socială de piaţă. Ne propunem să promovăm politici care să reglementeze în mod favorabil şi echitabil raporturile de solidaritate care protejează piaţa de propriile excese, dar şi de intervenţia dirijistă a statului.

Pot enumera diverse iniţiative propuse în siajul doctrinei creştin democrate; de pildă, în Italia, v-aş cita iniţiativa Imprenditori cristiani per il bene comune, la care au subscris chiar şi grupuri mari, nu numai IMM-urile, sau microcreditarea, care este o soluţie aplicată, ce-i drept, şi de stânga şi de dreapta, dar care poate să fie un ingredient important în emanciparea economică şi deci în eliberarea fiecărei persoane dintr-o societate. Se vorbeşte totodată – deşi eu unul sunt sceptic – despre o moralizare a capitalismului, adică despre încercarea, care mai întâi trebuie refundamentată filozofic, de reconciliere între interesul privat şi binele public.

Ce observăm în faţa crizei? În primul rând migrarea spre stânga a liberalismului de un anume fel, nu a partidelor populare; o nefastă şi, pe undeva, disperată revenire în forţă a socialismului cu tot setul său de tentaţii, deja discreditate de experienţa oricărui om care nu s-a desprins de realitate. Ambele încearcă acum să îşi dispute un centru. Dar nu e nevoie să căutăm o a treia cale. Ea există deja, este reprezentată de creştin-democraţie şi funcţionează în foarte multe regiuni ale Europei.

Mai am câteva puncte pe care aş vrea să le trec în revistă, poate ceva mai repede, pentru că timpul nu ne permite altceva. Aş vorbi despre atitudinea democraţiei creştine faţă de reformă şi conservatorism. Ne putem întreba, dincolo de uzurparea acestui nume ilustru de către un partid-marionetă, dacă putem vorbi despre adevăraţi conservatori într-o ţară care a ieşit dintr-o jumătate de secol de comunism ca să intre în mocirla a două decenii de aşa-zisă tranziţie. Cred că astăzi conservatorismul este mai degrabă o atitudine decât o doctrină. Într-un fel, doar foştii comunişti sunt cu adevărat conservatori pentru că ei au status quo de apărat.

Din punct de vedere creştin democrat, noi vrem să conservăm cu totul altceva – demnitatea persoanei umane – şi aici mă refer la tot ce ţine de chestiunile bioeticii. Nu putem conserva, dar ne putem fixa ca obiectiv real un mediu curat şi sănătos, fără elucubraţiile cripto-stângiste ale ecologismului, ca doctrină care bagă pe gâtul guvernelor transformări tehnologice legate de un ipotetic climate change, fără să se gândească nici la realitatea economiilor şi nici la capacitatea culturală a societăţilor de a trece atât de repede la cu totul altceva. Pentru noi, protecţia patrimoniului – batjocorit, distrus prin ignoranţă, indiferenţă sau interese speculative şi imobiliare criminale timp de 20 de ani – este indiscutabilă. Pentru noi, apărarea limbii române este o prioritate în aceste vremuri în care toate alterările şi adulterările posibile au invadat prin media şi prin valul de barbarisme introduse în practica noastră lingvistică de realitatea mai nouă a publicităţii, tot ce înseamnă spaţiu public; ei bine, am vrea să revenim la o limbă românească pe cât posibil ferită de asemenea deteriorări.

Vă spun lucrurile acestea pentru că vedem dreapta românească ca pe forţa politică în stare să seteze agenda unei adevărate modernizări a statului român, unei adevărate cuplări între noi şi realitatea europeană – nu trebuie să fie nominal Uniunea Europeană, trebuie să fim acolo pentru că suntem deja aici, trebuie să facem din acel « acolo » un « aici ».

Alături de liberali ne dorim din toate puterile un stat minimal. Nu putem tăia posturi şi păstra actuala gamă de funcţii ale statului. Un stat minimal înseamnă că, prin subsidiaritate, statul nu mai trebuie să fie omniprezent. E suficient să te duci in Statele Unite ca să vezi ce înseamnă un stat minimal, să vezi ce înseamnă forţa pieţei, o ţară de oameni liberi, responsabili, care îşi pun pe picioare de generaţii propriile afaceri şi care lasă statului apărarea naţională, diplomaţia, emiterea de monedă, ratificarea de tratate, justiţia.

V-aş mai spune câteva lucruri, pentru că ele trebuie lămurite, în completarea a ceea ce am făcut cu prietenii mei mai tineri în suplimentul Revistei 22, câte ceva despre raportul dintre stat şi biserică, aşa cum îl vedem noi.

Elitele noastre, aşa-zicând laice, privesc de ani de zile discursul creştin-democrat cu o anumită suspiciune. De parcă noi am fi clerici, talibani, adepţi ai teocraţiei. Democraţia creştină nu este clericalistă, ea nu propune în niciun chip imixtiunea bisericii în sfera politică, ne călăuzim după un principiu de maxim bun simţ, « O biserică liberă într-un stat liber », dar nu putem fi nici anticlericali. Vrem ca Biserica şi principiile creştine să modeleze spiritul public, nu precum o face inchiziţia seculară a corectitudinii politice, ci dinăuntrul bunului simţ, al firescului şi al regăsirii unui bun raport între identitatea românească şi articularea ei europeană.

Cred că vom refonda dialogul cu Biserica, cu orice Biserică din România, cred că vom reuşi să propunem Bisericii ieşirea din cercul vicios al revendicărilor materiale, pe de-o parte, şi susţinerea lor cu recul electoralist, pe de altă parte. Biserica nu trebuie să fie o mare companie care are doar interese patrimoniale şi pecuniare.

Cred că, din punctul acesta de vedere, nu ar trebui să ne minţim. Campionul acestei curtări făţarnice a BOR este PSD. Eu zic că e cazul să le răpim acest dubios titlu de glorie. Biserica trebuie să sprijine democraţia creştină pe baza unei comunităţi de valori, nu a intereselor financiare şi patrimoniale.

Permiteţi-mi să rezum, în final. Democraţia creştină poate aduce dreptei româneşti nu doar voturile unui electorat indecis, dezamăgit sau care nu se mai regăseşte în oferta politică actuală, ci mai ales un proiect de societate bazat pe binele comun, pe libertate responsabilă şi pe solidaritate. Aceste principii completează, întăresc, nuanţează oferta liberală a PDL. Recursul la solidaritate poate dezarma stânga şi îi poate răpi monopolul discursului social, iar democraţia creştină contribuie la efortul de reformă instituţională prin readucerea în prim-plan a reformei morale şi intelectuale a vieţii publice. Ne alăturăm liberalilor în încercarea de a crea un stat subsidiar şi de a întări societatea civilă şi ne opunem derivelor stângiste de revenire la statul providenţial, dar în vremuri de criză, nu putem ignora cinic suferinţa celor mai slabi. Nu putem permite ca aceasta să fie speculată – aşa cum a şi început să fie – demagogic şi politicianist. Solidaritatea, filantropia, coeziunea vin din viziunea noastră organică asupra societăţii şi se opun individualismului extrem şi masificării. Principiile creştine umanizează dreapta şi expun populismul stângii. Economia socială de piaţă este propunerea noastră, o soluţie mai adecvată României decât un laissez-faire fără frontiere sau decât dirijismul etatist.

Avem, ca să rezum, un discurs mai conservator decât liberalismul în chestiuni care ţin de patrimoniu, de limbă, de tradiţii, de moravuri, dar mai reformator în domeniul social sau moral.

Nu suntem o expresie a vreunei confesiuni sau instituţii ecleziale, dar putem contribui la o apropiere reală, la conlucrare între dreapta românească şi Biserică. Indiferent de impactul lui electoral, un asemenea parteneriat este pur şi simplu bun pentru societatea noastră.

În fine, prin adoptarea principiilor şi valorilor creştin-democrate, PDL se va legitima doctrinar atât în plan intern, cât şi la nivelul PPE. Clădind pe baze liberale şi creştine, dreapta populară se va întări şi se va impune în faţa PNL, care a ales stânga; vom demonstra astfel că reprezentăm singura opţiune valabilă pentru cei care iubesc libertatea şi respectă tradiţia acestei ţări. Prin această reîntregire doctrinară, PDL va deveni un partid popular bine ancorat în realitatea politică a familiei populare europene.

Credem că PDL are nevoie vitală de o nouă identitate, mai cuprinzătoare, mai credibilă, mai coerentă. Ea începe cu doctrina, dar este reprezentată de oameni credibili şi politici coerente. Ceea ce propun astăzi nu e un exerciţiu intelectual abstract şi rupt de realitate, ci începutul transformării dreptei româneşti într-o dreaptă cu adevărat populară şi europeană.

Aş încheia precum Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică în Reconstrucţia dreptei; “Dezbaterea abia acum începe cu adevărat”.

Institulul de Studii Populare