München, 8 mai, 2007

În imaginea lui Corneliu Coposu, aşa cum mi-a fost dat să-l cunosc, stăruie o trăsătură de privilegiată rezonanţă spirituală şi, probabil de aceea, dominantă. Liderul acesta, străin de iluzii şi grandilocvenţe, dar neclintit în convingerile politice şi încredinţările lui istorice, a ceea ce nu a fost numai „opoziţie”, ci, în mod esenţial, încercarea de regăsire autentică într-o Românie de după comunism, lăsase de mult în urmă imboldurile voinţei de putere şi orice ambiţie de carieră politică. Nu numai că nici o clipă nu şi-a dorit o funcţie publică pe măsura meritelor şi rolului jucat la scară naţională, de pildă prim-ministru sau preşedinte de Republică (de altfel, despre aşa ceva nici nu putea fi vorba la omul care din capul locului ţinuse să îmi mărturisească, în timpul unei vizite făcute la München, că în interesul superior şi durabil al României el priveşte ca misiune a lui lupta pentru o grabnică restaurare a monarhiei constituţional-parlamentare), dar nu dădea nici semne că ar urmări sau gusta, cît de discret, vreo recunoaştere sau gratitudine colectivă (în privinţa cărora cred că, şi aşa, nu îşi făcea nici o iluzie).

Toate acestea nu ţineau de apatia sau stoicismul celui care trăise 17 ani de închisori comuniste, căci puteai, foarte uşor, constata la Corneliu Coposu, mai intens decît la mulţi dintre semenii sau interlocutorii lui, o cvasi-juvenilă bucurie de viaţă şi de cunoaştere, o permanentă disponibilitate la inter-comunicare, o atenţie participativă şi multiplă curiozitate pentru spectacolul lumii, pentru ce este şi pentru ce va fi, pe fundalul a ceea ce a fost (şi ştia nespus de multe în privinţa aceasta), prezente ca un nesfîrşit material de comparaţie pe care însă nu îl lăsa dominat de obsesiile atîtor răsturnări, terori, sfîrşieri existenţiale şi nimiciri prin care trecuse, Corneliu Coposu rămînînd deschis explorării, peripeţiilor şi jocului de forţe, de la realitatea dură pînă la metamorfoza sportivă, care îl putea face să stea să o urmărească pînă în zori în faţa ecranului, în toate acestea păstrîndu-şi dar şi dăruind umorul.

Despre neuitatele taifasuri cu iradieri de spirit jucăuş ale acestui descendent al realismului şi juridicismului ardelenesc ca şi despre farmecul valah al povestirilor seniorului nu poţi să nu-ţi aduci aminte. Statornic în luciditate dar şi în lealitate, neconcesiv în privinţa durităţilor adevărului, fermitatea lui Corneliu Coposu se asocia cu disponibilitatea la sugestii şi iniţiative. La un moment dat, discutînd cu el, m-am făcut purtătorul de cuvînt al ideii că PNŢ-ul ar avea nevoie de o infuzie de intelectuali din generaţiile mai noi. Am pronunţat chiar o cifră pe care o consideram realizabilă: 30 de intrări în partid a unor personalităţi din această categorie. Primul era Gheorghe Ceauşescu, care îşi exprimase această dorinţă, primită cu bucurie de Corneliu Coposu.

A doua persoană la care ne-am referit în convorbirea noastră de atunci probabil că nu ştia nimic despre acel proiect de contribuţie la o învigorare spirituală a PNŢ-ului. Este vorba de Laurenţiu Ulici, care cred că era deja preşedintele Uniunii Scriitorilor. Eu încă nu-l cunoşteam personal, ci numai din emisiunea săptămînală de 5 minute în care le vorbea ascultătorilor Europei Libere şi din cîteva convorbiri telefonice pe care le avusesem de la München cu el. Scurta dar pe atunci permanenta lui emisiune îmi plăcuse foarte mult prin densitatea şi francheţea ideilor, prin stilul original şi percutant şi luarea de poziţie dincolo de orice compromis. Îmi amintesc şi astăzi tonul vocii, ferm, neşovăitor, cîteodată cu inflexiuni incisive, totul aparţinînd unei atitudini bine reflectate dar luptătoare pînă dincolo de o anumită cumpănire tradiţională a emisiunilor noastre (lucru pe care nu i l-am ascuns, însă nerenunţînd niciodată la contribuţia şi mesajul lui răspicat dinspre prelungitele răspîntii politice bucureştene).

Aşa că era o zi de toamnă blîndă, de culoarea mierii, în Englischer Garten la München, cînd, nu punînd Ţara la cale (bătrînul puşcăriaş neîndrăgind vorbele-n vînt), ci reflectînd în doi, pe urmele unor factori concreţi de înviorare politică şi nu numai politică, eu l-am întrebat dacă nu ar fi bine, din perspectiva partidului pe care îl conducea, să se apeleze la conlucrarea lui Laurenţiu Ulici. Şi în politică există frumuseţi ale timpului neputerii, care ţi se vor revela abia după ce ai izbîndit. Parcurgeam vremuri de opoziţie în care mai adiau în România amintirile rezistenţei anticomuniste comune, iar atenţia la interesul general al Ţării se impunea nu numai ca strategie, ci şi ca raţiunea de a fi a acestei opoziţii. Partidele politice adînc ancorate în istoria Ţării, Naţional-Ţărănesc şi Naţional-Liberal, şi tocmai de aceea interzise de comunişti, nu fuseseră admise din capul locului de către „emanaţii revoluţiei” la o masă rotundă a refacerii democraţiei şi după aceea subminate şi boicotate în mod sistematic. Unul dintre răspunsurile la acea subversiune în forţă, îmbinată cu dezinformarea endemică, era transparenţa reciprocă, dialogul şi frecventa solidaritate între partidele de opoziţie. O afirmaţie care raportată la momentul politic românesc în care scriu aceste rînduri sună de-a dreptul straniu.

Corneliu Coposu a aprobat imediat sugestia în privinţa lui Laurenţiu Ulici, dar m-a întrebat dacă nu ar fi mai potrivit ca mai întîi să vorbesc eu cu el. I se părea că o propunere de intrare în partid făcută de el însuşi ar putea fi resimţită de Laurenţiu Ulici ca un fel de injoncţiune sau implicită presiune morală sau cel puţin inoportunare. Corneliu Coposu îl preţuia pe Laurenţiu Ulici dar îşi dădea seama că el are un foarte pronunţat simţ al independenţei. „Oricum, poţi să-i spui din partea mea că, dacă vine la noi, i se va acorda locul ce i se cuvine în ierarhia de partid”.

Relaţiile mele cu cele două partide istorice nu implicau cine ştie ce subiectivisme în cadrul relatărilor Departamentului Român al Europei Libere despre situaţia politică din România, iar personal, păstrînd în amintire cu toate ecourile afective anii de luptă în cadrul Tineretului Naţional Ţărănesc de după 1945, nu acţionam acum sub semnul preferinţei pentru vreun partid, ci al încercării, nu uşoare, de a contribui împreună cu alţii, după puteri, la ceea ce mă preocupa în cel mai înalt grad: mijloace şi căi pentru sperata renaştere a României. Un ţel urmărit împreună cu acele partide şi mai presus de partid. Şi i-am preţuit cel mai mult pe aceia dintre principalii exponenţi ai partidelor a căror supremă lealitate şi pasiune puteau oricînd transgresa un interes de partid, cît de legitim ar fi fost el, în favoarea interesului general, viitorul României.

Cu ocazia primei mele vizite la Bucureşti, mi-am dat întîlnire cu Laurenţiu Ulici, căruia i-am vorbit despre proiectul şi oferta lui Corneliu Coposu în privinţa lui. Laurenţiu Ulici a găsit drept foarte bine venit proiectul de întărire calitativă a PNŢ-ului. S-a declarat deschis pentru o adeziune a lui la acest partid al cărui rol îl considera decisiv pentru ieşirea din impas, urmînd ca el să vorbească personal cu Corneliu Coposu. Am discutat şi despre o altă temă importantă pentru unitatea de acţiune şi o solidaritate esenţială românească, anume relaţia dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Greco-Catolică Unită. Şi în domeniul acesta lucrurile nu stăteau deloc bine. Laurenţiu Ulici, era greco-catolic şi şi-ar fi dorit şi el o îmbunătăţire a acestor relaţii. Eu i-am spus că poate ar fi util un apel semnat de noi doi, el ca greco-catolic şi eu ca ortodox, pentru o îmbunătăţire a relaţiilor. Mi-am dat seama de poziţia moderată şi dorinţa de convergenţă benefică a lui Laurenţiu Ulici în această privinţă. Timpul ce ne stătea la dispoziţie pentru acea luminoasă întîlnire era scurt şi în mod firesc simţeam nevoia să vorbim despre lucruri esenţiale. Nu am mai ajuns să realizăm ideea acelui apel comun, dar în convorbirea de atunci mi s-a confirmat imaginea pe care mi-o făcusem de departe despre Laurenţiu Ulici. Doi români se întîlniseră sub semnul deplinei sincerităţi şi al voinţei ziditoare. Şi am putut constata şi mai tîrziu statornicia încrederii şi preţuirii reciproce care a domnit atunci.

Nu numai cînd vin în România, ci şi din depărtările bavareze mi-i evoc din cînd în cînd şi pe Corneliu Coposu şi pe Laurenţiu Ulici şi alţi plecaţi dintre noi sub cerul românesc. Iar în toamna trecută mă găseam şi eu sub acel cer atunci cînd ne-a părăsit atît de timpuriu Gheorghe Ceauşescu, acest mai tînăr valoros părtaş de străduinţe şi de idealuri, de la care, printre altele, mi-a rămas şi înregistrarea unei convorbiri pe care am avut-o amîndoi la microfonul Radiodifuziunii Române, în anul 1997.

Gheorghe Ceauşescu şi-a onorat cu prisosinţă dragostea şi voinţa de slujire a Ţării sale. Am avut prilejul să fiu şi eu martorul unora dintre dăruirile lui pe un larg cîmp de activităţi culturale, politice şi diplomatice. Nu voi spicui decît foarte puţine. Pe lîngă activitatea lui universitară, scrierile lui de specialitate, editorialele şi eseurile lui istorico-politice, Gheorghe Ceauşescu a fost şi un pasionat, leal şi competent om politic. E de ajuns să amintesc numai rolul lui în Convenţia Democratică şi funcţiile lui politice. A fost vice-preşedinte şi secretar însărcinat cu relaţiile externe al PNŢ-ului, consilier al preşedintelui partidului pentru relaţii externe, iar pe linie parlamentară a îndeplinit funcţia de vice-preşedinte al comisiei de politică externă a Camerei Deputaţilor. Toate acestea spun prea puţin sau chiar nimic despre omul, pasionatul arheolog al tezaurului de sagacitate, concentrate sapienţiale, breviare de experienţă şi intuiţie ale antichităţii, care sub pana lui deveneau tot atîtea strălucite memento-uri pentru întrebările aparent fără răspuns ale epocii noastre, despre partenerul delicat şi în acelaşi timp plin de umor, despre aristocratul, fără cea mai mică umbră de ostentaţie, Gheorghe Ceauşescu.

Discursul politic al lui Gheorghe Ceauşescu cucerea printr-o neabătută claritate şi convingea printr-o gîndire suplă şi nedigresivă, însă alimentată de o bogată şi bine reflectată cunoaştere a istoriei, în primul rînd a istoriei naţionale şi a coordonatelor neefemere ale existenţei unei vecinătăţi cu tradiţii hegemoniale. Ceea ce făcea ca uşurinţa şi abilitatea cu care opera în acţiunile politice şi misiunile lui diplomatice să nu piardă niciodată din vedere anumite comandamente şi repere esenţiale.

Acestea se oglindeau şi în lucrarea pe care mi-a arătat-o şi mie şi de care se leagă şi tragicul sfîrşit al lui, la foarte scurt timp după aceea. Este vorba de propunerile pe care le redactase pentru o declaraţie de condamnare a comunismului de către Partidul Naţional Ţărănesc.

În ziua de 10 septembrie 2006, Consiliul Naţional de Conducere a PNŢ-ului, întrunit la sediul central din Bucureşti, dezbătea această temă atît de legată de lupta cea mai crîncenă şi presărată cu nenumărate jertfe din istoria acestui partid.

Cînd Gheorghe Ceauşescu s-a prezentat înaintea prezidiului acestei sesiuni, pentru a putea trece la citirea textului pregătit, a fost întîmpinat cu obiecţii procedurale şi refuz în termeni necugetaţi, nepotriviţi, lipsiţi de colegialitate. Lui Gheorghe Ceauşescu nu i s-a permis să-şi prezinte în faţa adunării această lucrare. Confruntat cu acest stil, Gheorghe Ceauşescu, omul la care amabilitatea şi politeţea se confundau cu modul de a fi, s-a retras, îndreptîndu-se spre scaunul pe care stătuse lîngă alt fruntaş şi vice-preşedinte al partidului, domnul Andrei Dimitriu. Dar abia se aşezase şi Andrei Dimitriu, a văzut că lui Gheorghe Ceauşescu i se făcuse rău şi a vrut să-l sprijine. Dar Gheorghe Ceauşescu făcuse un infarct cardiac şi toate încercările de reanimare au fost în zadar.

M-am întîlnit cu domnul Andrei Dimitriu la catafalcul lui Gheorghe Ceauşescu. „E şi el o victimă recentă a luptei cu nefasta moştenire a comunismului şi a sechelelor sale”, mi-a spus domnul Andrei Dimitriu. Nu putem şti ce ar răspunde Gheorghe Ceauşescu însuşi întrebat cum priveşte el ce s-a întîmplat la şedinţa din 10 septembrie 2006. Cred că răspunsul lui nu ar fi unul încruntat, ci pe semne îngîndurat, dar cu siguranţă ponderat şi civilizat.

În amintirea acestui înzestrat exponent al unei democraţii calitative româneşti public convorbirea pe care am avut-o cîndva cu el la Radiodifuziunea Română.

Bucureşti, iunie 1997

INTELECTUALUL ÎN FAŢA POLITICII

Nicolae Stroescu Stînişoară: De data aceasta aş vrea să dăm un ascuţiş mai concret întrebării, pentru că rămîne o întrebare. Nu e de la sine înţeles că intelectualul are de a face la un nivel extrem de important cu politica. Este o întrebare. De data asta să fie mai concretă întrebarea. Să plecăm de la specificul activităţii intelectualului în cauză, (de data asta este vorba de dumneavoastră) şi să vedem cum s-a ajuns, pornind de la această premiză la o participare la politic. În cazul dumneavoastră sînteţi un universitar, specializat în filologie clasică greco-romană, deci sînteţi cercetător şi în acelaşi timp daţi prelegeri în acest domeniu şi iată că în mai mult etape ale vieţii dumneavoastră aţi fost preocupat de politic şi în momentul cînd aţi putut să deveniţi şi activ aţi devenit. Cum vedeţi dumneavoastră trecerea? A existat o motivare a acţiunii dumneavoastră politice care să fie în oarecare măsură determinată de însăşi formaţia dumneavoastră intelectuală, mai ales că ştiu că aţi avut o preocupare specială pentru istoria românilor.

Gheorghe Ceauşescu: Domnule Stroescu, este foarte adevărat ce spuneţi, am avut de-a lungul timpului o preocupare pentru istorie în general, făcînd parte dintr-o familie unde istoria era la ea acasă. Nu intru în detalii acum. Dar vreau să spun că mama mea este născută Papacostea şi că mulţi din familia Papacostea au fost şi sînt istorici. Iar eu am vrut să fac facultatea de istorie. N-am avut voie, întrucît istoria, filozofia, dreptul erau domenii ideologice prin excelenţă, acolo partidul era mai vigilent decît în alte domenii şi era închis unei întregi categorii care avea o „origine nesănătoasă”. Din acest punct de vedere pot să mai adaug un lucru, anume că m-am născut într-o familie în care politica era la ordinea zilei nu numai ca temă de discuţie sau cercetare: bunicul meu Petre Papacostea şi fratele său Victor Papacostea au fost oameni politici, demnitari, pînă la sosirea comuniştilor evident. Însuşi tatăl meu, Nicolae Ceauşescu, a fost membru al partidului averescan. Pe de altă parte, am trăit personal şi am fost martor ocular al tragediei care s-a întîmplat în România după război, bolşevizarea Ţării. Aşa că, încă din copilărie fiind marcat de tot ce a existat în România în acea vreme: arestări, exmatriculări din facultate, dări afară din casă şi aşa mai departe, mi-am spus că în ziua în care va fi posibil, va fi o datorie pentru toată lumea să intre în acţiune politică pentru reconstruirea Ţării. Aşa că în momentul în care în Decembrie 1989 s-a produs acea cotitură, n-am mai ezitat şi am intrat în viaţa politică.

Am făcut o comparaţie cu secolul trecut. Considerînd că România se afla acum în 1989, sfîrşit de 1989, la început de drum aşa cum a fost şi în secolul trecut, pe la jumătatea secolului. Evoc aici pagina din „Amintiri din Junimea” a lui Jaques Negruzzi cînd povesteşte cum Costaforu a venit la junimişti şi le-a spus: „voi sînteţi băieţi de valoare, intraţi în politică.” Şi Jaques Negruzzi povesteşte că „ne-a apucat pe toţi un rîs, un rîs homeric, ne tăvăleam pe jos de rîs. Noi şi politică?” Dar treptat rîsul a început să scadă pentru că şi-au dat seama că trebuie construită o Ţară şi dacă elementele intelectuale de valoare se dau deoparte Ţara nu se va construi. Şi iată pe acei tineri junimişti intraţi în politică şi cu o contribuţie foarte importantă. De aceea consider că în ziua de astăzi, pînă cînd România va intra într-o normalitate politică, este o datorie din partea oricărui intelectual să intre activ în viaţa politică. Nu e vorba numai să analizeze, să scrie nişte articole strălucite, e vorba de a intra activ în viaţa politică şi a pune umărul la reconstruirea Ţării. Reconstruirea Ţării care trebuie să fie şi morală şi bineînţeles şi materială.

Domnule Ceauşescu reţin din răspunsul dumneavoastră, pe de o parte, o afirmaţie de ordin general: că toţi oamenii conştienţi de ce se întîmplă în jurul lor trebuie la un moment dat, mai ales atunci cînd sînt perioade critice în istoria unei naţiuni, să participe la viaţa politică. În acelaşi timp este colorat personal acest răspuns, de faptul că aţi citit cu o atenţie deosebite anumite documente literare şi istorice, care v-au făcut să vedeţi foarte clar experienţa unor generaţii anterioare şi partea de similitudine de situaţii. În aşa fel încît se poate spune că Gheorghe Ceauşescu, chiar dacă nu ar fi fost specialist în filologie clasică, ar fi înţeles că este cazul să participe la viaţa politică, dar faptul că a cunoscut mai bine decît alţii anumite pagini de istorie românească şi a reflectat asupra lor, i-a colorat în mod special imaginaţia şi voinţa de a participa.

Bineînţeles, şi din momentul în care mi-a fost posibil am căutat să promovez ideea şi în occident, că România, prin tradiţie şi vocaţie profundă, aparţine Europei. Că nu e vorba numai de o situare geografică în Europa, ci că ea aparţine spiritualităţii europene, care este o spiritualitate în diversitate şi din care a fost smulsă prin forţa armelor sovietice după al doilea război mondial, împreună cu alte ţări europene, cum sînt Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia şi aşa mai departe. Ori toate aceste ţări, desigur în primul rînd România, mă interesează pe mine, trebuie să revină în acest sistem de valori europene. Şi pentru aceasta trebuie depuse toate eforturile, pentru că 50 de ani de obscurantism, să-i zicem asiatic, au lăsat urme adînci, nu numai prin ceea ce se vede pe stradă, mizeria să zicem a străzilor şi aşa mai departe, dar este vorba şi de structura morală şi de mentalitatea oamenilor care au fost grav alterate de acest sistem. Dar sînt convins că se poate foarte repede face trecerea tot aşa cum în secolul trecut de la o societate orientalizată cu foarte multe apucături de influenţă turcă, de pildă, foarte repede a făcut saltul şi a dat acea pleiadă de valori extraordinare şi, în acelaşi timp, şi Ţara s-a modernizat din punctul de vedere al civilizaţiei materiale, se poate spune, extrem de rapid. De aceea sînt optimist în ceea ce priveşte destinul Ţării astăzi.

Aş reţine, prin faptul că dumneavoastră aţi făcut o referire la occident, o deosebire care ar putea fi foarte precis marcată între mentalitatea omului care participă la politică în occident în ultimii douăzeci, treizeci de ani, nu vorbesc de alte perioade mai frămîntate ale istoriei sau imediat de după cel de al doilea război mondial. În ultimii douăzeci, treizeci de ani, un occidental care participă la politică cred că este determinat de motive în primul rînd social-economice, circumscrise momentului ecuaţiei istorico-economico-politice actuale, pe cînd la intelectualul român sau la românul care se angajează în politică după decembrie 1989, există o conştiinţă istorică mai accentuată. Istoria este vie şi un sentiment al datoriei de a răspunde la anumite provocări ale istoriei, la provocările masive din trecut, dar ale căror efecte dezastroase se manifestă pînă astăzi şi la provocările actuale, care la noi în România au fost sub forma, să-i zicem, a unei ameninţări generale a prelungirii unui sistem autoritar, dacă nu totalitar, totuşi cu reminiscenţe comuniste. Acuma din această situaţie şi avînd în vedere complexitatea fenomenului politic, mai ales în ceea ce ne priveşte pe noi unde repet, dacă în ţările cu o situaţie social şi politic consolidată din occident politica începe să devină o preocupare aproape pur pragmatică, (ceea ce nu înseamnă că nu sînt prezente tot timpul şi aici diverse impulsuri de alt ordin), la noi în România situaţia era de aşa natură încît ea implica o participare, aş putea să zic integrală, a omului, întrucît şi ameninţarea era integrală. Şi de aceea se naşte o întrebare. Aş vrea să aud răspunsul dumneavoastră: credeţi că cel puţin în anumite perioade ar putea fi politicul desprins de etic? Întrebarea ar putea să pară oţioasă, însă eu cred că nu este chiar aşa de oţioasă datorită unui fenomen actual de importanţă aş zice covîrşitoare, ceea ce se numeşte „globalizarea”, ceea ce înseamnă că datorită situaţiei planetare s-a ajuns la necesitatea ca fiecare naţiune, mare sau mică, să se pregătească într-un mod de maximă eficienţă pentru a putea face faţă concurenţei mondiale, competitivităţii pe piaţa mondială, în aşa fel încît asistăm chiar la o anumită nelinişte în occident, să nu o numim chiar criză cu toate că sînt simptome premergătoare unei anumite crize şi anume pentru a fi cu adevărat apt de a cîştiga bătălia aceasta a globalizării este nevoie de măsuri extrem de drastice de raţionalizare, de economie, de reducere a unora din marile avantaje sociale ale sistemelor de piaţă, de economie liberă socială în aşa fel încît unii manageri ar putea fi tentaţi să creadă că putem suspenda în oarecare măsură considerentele de ordin extra-politic pentru a putea face faţă acestei bătălii care este oarecum nemiloasă. Totuşi credeţi că se poate desprinde politicul de etic?

Nu cred, personal nu cred. Există, sigur că da, teoria că scopul scuză mijloacele, deci că politicul ar fi o categorie aparte şi la o privire superficială lucrurile par a sta aşa, dar dacă privim mai în adîncime lucrurile nu sînt chiar aşa. Nu se poate despărţi politicul de etic. La urma urmei orişice civilizaţie, orişice ţară, orişice partid propune un anume sistem, care este şi un sistem moral. Deci vedem că este foarte îmbinat politicul cu eticul. Sigur că în politic se fac mici compromisuri, se mai fac mici aranjamente, concesii unul faţă de celălalt, pentru menţinerea la putere, pentru a putea impune un program, dar astea nu sînt lucruri esenţiale. În România, astăzi mai ales, este o situaţie specială, pentru că noi nu am intrat încă într-o normalitate, este încă în luptă cu un sistem, care mai există încă. Şi de aceea a fost şi nevoie de această Convenţie Democratică la care participă la urma urmei partide cu doctrine deosebite. Dar pînă cînd nu se distruge sistemul toate acestea trebuie să fie solidare şi aici iarăşi este un punct de vedere etic pentru că e o trădare mult prea gravă a trece de pildă din Convenţia Democratică în altă parte sau a te da de o parte, este o trădare mult prea gravă pentru că trădezi bătălia cu un sistem. Şi aşa că astăzi nu avem voie să ne jucăm cu asemenea lucruri. E adevărat ce spuneaţi de clasa politică din occident, dar acolo este o situaţie cu totul alta, nu există bătălia cu un sistem, acolo partidele se luptă între ele într-o competiţie normală, cum a existat în orişice democraţie şi mai există şi astăzi. Noi mai avem pînă cînd să avem o bătălie electorală între creştini-democraţi, liberali şi social-democraţi. Va mai dura. Pînă atunci însă toată lumea trebuie să se implice. Abia după aceea o să apară o clasă politică care va merge înainte. Pînă acum clasa politică, a fost formată numai din foştii comunişti. Noi trebuie să creăm o nouă clasă politică. Şi iarăşi este o datorie a intelectualului care să demonstreze prin atitudinea lui tocmai şi această legătură între politic şi etic.

În general sînt cu totul de acord cu dumneavoastră şi cred că aţi accentuat foarte bine specificul situaţie noastre. Este vorba şi de alte ţări din răsăritul Europei care au trecut prin acelaşi infern şi trebuie să reţinem, probabil, şi această idee fundamentală că marea criză care a dus la prăbuşirea, şi noi ne batem încă cu ultimele etape ale prăbuşirii acelui sistem, cauza principală nu a fost numai criza economică, ci şi o criză morală. Deci întreaga situaţie este implicată şi în considerente şi în factori de ordin etic, iar dacă sistemul s-a prăbuşit în mare măsură tocmai pentru că a fost o criză morală, cum s-ar putea ignora elementul etic în momentul cînd vrei să faci o reconstrucţie? Pe de altă parte, pentru că ne găsim aici şi dumneavoastră aţi mai remarcat un aspect specific, acela că în afară de diferitele trepte de datorie morală rezultată din această situaţie de gravă trecere, la capătul unei crize, în afară de aceste datorii de ordin moral aţi mai remarcat şi o datorie de solidaritate superioară a democraţilor. Iarăşi un element specific, am putea să spunem, la noi în Ţară de importanţă capitală şi care arată un mod special de răspuns etic la politic, de data aceasta este vorba de solidarizarea chiar şi a celor care, avînd filozofii în oare care măsură diferite, s-ar putea ca după ce s-a rezolvat această etapă a bătăliei să intre în conflict politic sau filozofico-ideologic, dar deocamdată ar fi imoral să pună mai presus nişte diferenţe care ar putea compromite refacerea şi reintegrarea României în lumea normală, nu numai în Europa, ci în lumea normală.

Poate că şi în legătură cu aceste aspecte aş mai avea o întrebare care mă preocupă. Trebuie să spun că una dintre dezamăgirile epocii post Decembrie 1989, ai putea să spui chiar una dintre perplexităţile chiar şi ale mele, a fost aceea că destul de mulţi intelectuali români au avut o atitudine de indiferenţă, de neîncredere, de privire critică sau chiar de refuz, nuanţat sau nu, faţă de un partid care jucase un rol foarte important tocmai în perioada cînd s-a mai putut da această luptă, în lupta de stăvilire a introducerii sistemului totalitar în România. Este vorba de Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat. Ori pe cînd Partidul Liberal şi nu este nici un motiv de a nu înţelege şi de a nu aproba acea tendinţă, se bucura, dacă vă amintiţi, în primele săptămîni şi luni de după Decembrie 1989, de un val de simpatie şi de un grad destul de mare de adeziune din partea unor tineri intelectuali români, Partidul Naţional Ţărănesc s-a găsit de la început într-o atmosferă de oarecare izolare. Or viitorul a arătat că acest partid a rezistat acestei perioade critice şi e greu să se nege rolul lui, putem să spunem central, în victoria democraţiei din noiembrie 1996. Totuşi faţă de această situaţie cum aţi descrie dumneavoastră motivele alegerii acestui partid, motivele opţiunii dumneavoastră pentru Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat.

Domnule Stroescu, aveţi iarăşi perfectă dreptate, Partidul Naţional Ţărănesc, cum se numea pînă cînd s-a adăugat şi partea de Creştin şi Democrat, pînă în intrarea în clandestinătate să spun aşa, a dus bătălia, ultima bătălie împotriva bolşevizării Ţării. Acest aspect a jucat un rol important şi în opţiunea mea, pentru că ştiam bine, şi din povestiri de familie, care a fost rolul şi bătălia pe care a dus-o Maniu şi Mihalache împotriva comuniştilor. Am mai avut ocazia să aflu de la regretatul Camil Demetrescu o mulţime de amănunte cu toate eforturile care s-au făcut şi înainte de 23 August şi după 23 August pentru a păstra România în cadrul ţărilor civilizate europene. Imediat după evenimentele din Decembrie ‘89, aveţi iarăşi dreptate, Partidul Naţional Liberal s-a bucurat de un prestigiu foarte mare. În timp ce Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat de această dată era atacat, şi probabil că s-a dus o campanie foarte serioasă împotriva lui, simţindu-l mai departe ca şi 1945-46, deci principalul pion împotriva comunismului. Partidul Naţional Liberal a fost menajat, domnul Radu Câmpeanu se bucura de un prestigiu foarte mare, care în parte s-a erodat. Prestigiul Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat a crescut foarte mult şi datorită personalităţii de excepţie a Preşedintelui Corneliu Coposu. Partidul Naţional Liberal s-a fragmentat în mai multe partide. Putem spune că ideea liberală este reprezentată de mai multe partide de ponderi diferite. După opinia mea important la ora actuală este Partidul Naţional Liberal. Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat şi-a continuat efortul său de coagulare a tot ce este anti-comunist şi în acelaşi timp Partidul s-a înscris pe o linie foarte modernă, europeană şi aici este inteligenţa politică a lui Corneliu Coposu, şi anume pe linia creştin-democrată. Şi atunci ţinînd cont de toate acestea opţiunea mea a fost pentru Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, atît pentru trecutul lui istoric, cît şi pentru linia creştin democrată, precum şi datorită personalităţii de excepţie care a fost şi va rămîne în istoria României Corneliu Coposu. În acelaşi timp însă m-am implicat tocmai în acest efort de a coagula tot ce este, indiferent de doctrină politică, angajat în această bătălie împotriva sistemului şi de aceea şi activitatea mea în cadrul Alianţei Civice şi participarea la o serie de proiecte care mi se par extrem de importante ale acestei asociaţii şi anume, de pildă, pentru a da un singur exemplu, cunoscutul proiect Sighetul Marmaţiei, care va fi un proiect nu numai de interes naţional, ci chiar european, pentru că va fi prezentată acolo istoria tuturor ţărilor foste socialiste. Pe de altă parte aceasta constituie un element important în efortul esenţial de regenerare morală a Ţării, pentru că vorba lui Maiorescu: „Primul semn de inteligenţă din viaţa unui popor este căutarea sinceră şi dezinteresată a adevărului”. Noi trebuie să aflăm şi să spune adevărul asupra acestor 50 de ani de tragică istorie românească.

Domnule Gheorghe Ceauşescu, mi-aţi dat un răspuns care îmbrăţişează mai multe aspecte, foarte convingător din punct de vedere al opţiunii dumneavoastră personale şi în acelaşi timp ajutîndu-ne să vedem mai multe cercuri concentrice determinante pentru poziţia dumneavoastră, inclusiv acela al unei activităţi care, în armonie dar nu în exclusivitate, în armonie cu opţiunea dumneavoastră pentru un partid implică o activitate mai presus de partide, dar în interesul democratizării României şi mai ales al restabilirii adevărului, pentru că normalitatea după care tînjim înseamnă în primul rînd ieşirea din zona minciunii dominante. În acelaşi timp, răspunsul dumneavoastră deschide şi această perspectivă a importanţei dialogului între generaţii, nu numai cum a fost între dumneavoastră şi reprezentantul acesta de elită al generaţiei mai vechi, Corneliu Coposu, dar aţi arătat că experienţele altora v-au influenţat în procesul de deliberare al dumneavoastră pe politic. La sfîrşitul acestei discuţii, pentru care vă mulţumesc, mi-aş permite să spun că mă bucur că nu aveţi nici un fel de motiv să regretaţi opţiunea dumneavoastră politică, ci dimpotrivă, şi să vă urez succes pe acest drum.

Mulţumesc foarte mult şi sper să ne mai întîlnim în faţa microfonului.

Nicolae Stroescu Stînişoară: Şi eu.

Nicolae Stroescu Stânişoara, mai 2007, Convorbiri literare Nr. 5