Rabinul-şef al comunităţilor evreieşti din România, Shlomo Sorin Rosen, vorbeşte într-un interviu special despre moştenirea Holocaustului orchestrat de regimul mareşalului Antonescu, despre vină, responsabilitate şi viitor, despre învăţăturile Talmudului şi forumişti, despre Mahmud Ahmadinejad şi mitralierele sprijinite de rafturile bibliotecilor din Israel. "Tot ceea ce trebuie ca răul să triumfe este ca oamenii buni să nu facă nimic", avertizează acesta.

Început de octombrie peste intersecţiile aglomerate ale Bucureştiului. Plouă mocăneşte. Biroul rabinului Shlomo Sorin Rosen e inundat de un aer seniorial şi cald.

"Măcar atât vă pot oferi, puţină căldură", glumeşte păstorul spiritual al comunităţilor evreieşti din România. E unul dintre cei mai tineri rabini din Europa. Are 32 de ani şi aproape zece mii de oameni pe care încearcă să îi ţină laolaltă.

Pe 9 octombrie, pentru evreii români a fost o zi specială. Ziua Holocaustului. Recent, s-au împlinit şi şaptezeci de ani de la pogromul de la Dorohoi, borna de start a unei istorii sângeroase şi evitate. Moştenirea aceasta este, în egală măsură, a lor şi a noastră.

EVZ: Istoria Holocaustului s-a construit pe clişee. “Evreul care îi păcăleşte pe ceilalţi". “Evreul care, financiar, o duce mult mai bine decât ceilalţi". Cum apar aceste clişee? Şi de ce rezistă ele?

Shlomo Sorin Rosen: Holocaustul a plecat de la nişte ideologii ale purităţii rasei. Nişte ideologii complet aiurea care au prins rădăcini în condiţiile în care Europa avea probleme financiare. Modelul ţapului ispăşitor merge în perioade de criză. Întotdeauna se găseşte cineva pe care se poate arunca vina. Problema Holocaustului e foarte stranie în România.

În toate războaiele ţării, evreii au luptat pentru România. Există monumente în cimitire, morminte de eroi cu nume evreieşti care şi-au dat viaţa pentru ţară. La un moment dat însă, fiind aliaţi cu Germania nazistă, cineva şi-a adus aminte că trebuie să dăm curs politicii de exterminare a evreilor.

Cum vedeţi argumentele de tipul “Antonescu a încercat să-i salveze"?

Sunt argumentele reciclate ale celor care încearcă să reabiliteze un criminal de război. Antonescu, oricum am vrea să-l reabilităm, nu poate avea această şansă. E complet aiurea să spui că i-a salvat pe evrei. Când a devenit clar că Germania pierde războiul, într-adevăr s-a dat ordinul de reîntoarcere în ţară a evreilor. Dar cine dăduse ordinul de trimitere la moarte? Tot Antonescu!

Există stenograme din perioada respectivă în care Antonescu spune, şi citez din memorie acum, că nu îl interesează dacă va intra în istorie ca un criminal şi că vrea România curăţată de jidani.

Nu era singurul purtător al unui astfel de discurs. Cred că aţi urmărit recentul scandal legat de moneda comemorativă înfăţişându-l pe primul patriarh BOR, Miron Cristea.

În toate vremurile sunt promotori ai acestui tip de discurs. Să fim lămuriţi totuşi, comunitatea evreilor nu condamnă poporul român, nu vorbim aici de vină colectivă. Au existat responsabili. Statul român şi-a asumat recent această perioadă neagră din istoria României.

De ce ajung evreii, în toate perioadele istorice, ţinte ale urii?

Putem vorbi de anumite clişee puternice, pentru că în decursul istoriei s-au văzut manifestări de antisemitism chiar şi în absenţa evreilor.

Ar putea fi relativa lor incapacitate de a se apăra un motiv? Mă referă aici strict la perioada Holocaustului.

Corect, mai ales în condiţiile în care, la un moment dat în istoria României, nu erau cetăţeni şi nu aveau niciun drept. În Germania, pe de altă parte, fenomenul a fost şi mai interesant, pentru că acolo evreii nici măcar nu-şi declarau etnia, ci se considerau cetăţeni germani de religie mozaică. Probabil că nimeni n-o să poată pricepe până la capăt ideologia nazistă.

Foarte mulţi o uită, totuşi, repede sau o resping pe de-a-ntregul.

Asta e provocarea vremurilor noastre. Acum începe să se piardă generaţia războiului, oamenii care au trăit, care au văzut, care pot să vorbească despre mărturiile lor. Posibilitatea de a se repeta există întotdeauna. Posibilitatea ca un ticălos sau un nebun să vină la putere există.

Scopul principal al adunărilor comemorative nu este ca supravieţuitorii să se întâlnească şi să-şi amintească de nişte momente pe care ar vrea mai degrabă să le uite. Scopul e de a transmite mai departe unei generaţii care n-a văzut aceste lucruri.

Tinerii evrei români cum se raportează la experienţa Holocaustului?

Amintirea Holocaustului e o parte din identitatea evreilor de pretutindeni. Sunt mulţi oameni care au părinţi implicaţi într-un fel sau altul în povestea asta. O bună prietenă îmi spunea, odată, că prima sa experienţă de viaţă e legată de imaginea mamei în faţa revolverelor legionare. Fenomenul a fost atât de mare încât nu există casă evreiască în care să nu fie cineva de plâns.

Fie oameni cu morminte necunoscute prin pustietăţile Transnistriei, fie oameni despre care se cunoaşte, la oră şi la minut, când au ajuns la Auschwitz şi cum n-au mai plecat de acolo. Problemă mare e ce facem cu tinerii care nu au ocazia să intre în contact cu supravieţuitori sau nu sunt evrei.

Cum le faceţi accesibilă informaţia?

Există manuale alternative, de exemplu, dar marea provocare este de a convinge profesorii să nu evite subiectul. E un subiect incomod, fără doar şi poate, dar istoria e istorie, nu putem schimba faptele pentru că nu ne place ce auzim. Nu facem decât să ne ascundem de noi înşine şi riscăm ca, undeva, cineva să spună că nu s-a întâmplat.

Vorbiţi de o realitate prezentă sau de un posibil pericol viitor?

Există legi în România care pedepsec negarea Holocaustului, dar eu n-am auzit până acum de cineva care să fi fost condamnat, deşi opiniile de acest fel sunt prezente. Nu vreau să condamn un întreg sistem, dar adevărul e că sunt cazuri de tineri care pictează svastici pe pereţi şi îi ia poliţia, îi dojeneşte puţin şi-i trimite acasă. Să zicem că acestea ar fi manifestările minore.

Dar ce te faci cu oamenii care de ani de zile neagă Holocaustul în publicaţii de mare tiraj? Există bloguri pline de ură, nu doar împotriva evreilor. La fel, pe forumurile ziarelor, dacă te uiţi pe comentarii te doare capul.

Antisemitism într-o ţară în care mai sunt zece mii de evrei?

Să ştiţi că în Polonia e mai dramatică situaţia. Eu cred că simplul fapt că a venit cineva şi a recunoscut public şi şi-a asumat nu doar o vină, ci şi o parte neagră din istoria ţării, e un pas înainte.

"Holocaustul nu e o problemă evreiască, Holocaustul este o problemă a omenirii. În sensul că el reprezintă ura faţă de celălalt, ura faţă de un oarecare pe care vrei să-l transformi în subom. Dacă evreii ar fi dispărut, s-ar fi trecut la alte categorii"

, Shlomo Sorin Rosen

DESPRE VINĂ

"România nu este o ţară antisemită"

Aveţi o explicaţie pentru faptul că în perioada comunistă, deşi în eşaloanele superioare ale puterii erau mulţi evrei, nu s-a discuta absolut deloc despre tragedia Holocaustului?

Nu am, sincer, o explicaţie pentru asta, dar observ că, după ce evreii au fost învinuiţi pentru că erau evrei, acum sunt de vină şi pentru că au adus comunismul în România. Ecuaţia asta a victimelor este întotdeauna una perdantă. În primul rând, e un lucru îngrozitor atunci când oamenii încep să se joace cu cifre. “N-au murit 300.000, au murit doar 200.000", de parcă aşa se diminuează grozăvia.

Dacă a murit unul pentru că era evreu, tot un Holocaust este. În iudaism există o vorbă, “cine a salvat viaţa unui om a salvat întreaga omenire". La fel, am putea spune că cine a luat viaţa unui om, a omorât întreaga omenire. Repet, oamenii care trăiesc astăzi în România nu pot fi acuzaţi pentru ce s-a întâmplat în urmă cu 70 de ani. N-au nicio vină pentru ce au făcut sau n-au făcut unii bunici de-ai lor.

Îi putem acuza, totuşi, pentru refuzul de a cunoaşte?

Îi putem acuza pentru asta, îi putem acuza pentru indiferenţă, îi putem acuza pentru revigorarea unor voci care îndeamnă la ură. Asta e partea cea mai tristă, că nu învăţăm din istorie. Trecem printr-o perioadă neagră, vedem cum dezumanizarea celuilalt aduce dezumanizarea propriei fiinţe, dar nu învăţăm.

Vă loviţi în prezent de efectele acestei neînţelegeri?

Cred că oamenii în România au învăţat. Eu merg pe stradă cu chipa pe cap şi nu mi s-a întâmplat să mi se zică altceva decât, eventual, “shalom". Ba da, de fapt, mi-a zis cineva la un moment dat şi “heil Hitler". Ok, ce să spun? Sunt şi nebuni pe lumea asta. N-am dat importanţă şi gata. România nu-i o ţară antisemită. Sunt doar unele voci care se tot aud şi nu înţeleg de ce este atât de greu să fie reduse la tăcere.

CV DE RABIN

Shlomo Sorin Rosen s-a născut în anul 1978 în Bucureşti, într-o familie mixtă, mama sa fiind creştin ortodoxă, iar tatăl său, evreu. În 1993, călătoreşte pentru prima oară în Israel, experienţă care îi va inspira transformarea religioasă. Revenit în România, Sorin Rosen începe să frecventeze sinagoga, participând, în fiecare vineri seara, la rugăciuni împreuna cu alţi tineri evrei. La 18 ani, viitorul rabin optează pentru religia iudaică şi intră în legătură cu Marele Rabin al comunităţilor evreieşti din România, Menachem Hacohen. După absolvirea cursurilor Facultăţii de Automatică şi Calculatoare din cadrul Universităţii Politehnice, Rosen urmează studii rabinice la Institutul de Studii Iudaice "Yeshivat Chovevei Torah" din New York. La finalul celor patru ani şi jumătate de acomodare cu învăţăturile Torei şi ale Talmudului, tânărul evreu român se reîntoarce în ţară, unde este recomandat pentru funcţia de rabin-şef. Pe 30 septembrie 2007, Sorin Rosen a fost investit în funcţie chiar de mentorul său, Menachem Hacohen.

FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU FORUMIŞTII

“Sub masca anonimatului, internetul dă ocazia unor manifestări aflate sub demnitatea umană"

Dacă vă întreabă cineva ce sunteţi, ce răspundeţi ? Român sau evreu?

Sunt român şi evreu, amândouă. Născut în România, crescut în România. Provin dintr-o familie mixtă şi mă identific atât cu valorile româneşti, cât şi cu cele evreieşti. Ştiu că se joacă jocul ăsta, “eşti mai întâi român sau evreu?". Dar nu ai cum să separi lucrurile acestea. E ca şi cum ai tăia un om în două.

Remarc însă că dilema asta e proprie tuturor minorităţilor din România: ucraineni, lipoveni, maghiari sau romi. Toţi oamenii ăştia sunt născuţi în România, trăiesc în valorile existente la ora actuală şi au nişte elemente de diversitate care ţin de propria lor etnie.

Într-un interviu pentru Cotidianul din 2007 spuneaţi că unul dintre predecesorii dumneavoastră, Moses Rosen, a avut visul de a-i muta pe evreii români în Israel.

Intr-adevăr, a existat această dorinţă a rabinului Rosen de a lua comunitatea de aici. Sunt însă oameni care au rămas şi pentru ei trebuie făcut ceva.

Ca păstor spiritual al comunităţilor evreieşti din România, credeţi că există un viitor pentru evrei aici?

De fiecare dată când mi se pune întrebarea asta, nu ştiu ce să răspund. Nu sunt profet, nu ştiu ce se va întâmpla în viitor. Comunitatea evreilor din România este una mică. Activitatea noastră este mult dincolo de aşteptările care s-ar ridica dacă ne-am uita doar la numărul nostru. Avem un patrimonoiu uriaş, zeci de sinagogi, opt sute şi ceva de cimitire. Avem o responsabilitate faţă de ele. Suntem puţini, dar avem o activitate vastă.

Vreţi să creşteţi?

E greu şi nu ştiu în ce măsură există un mare potenţial de creştere. Dar un potenţial de menţinere, există. Marea provocare este să-i implicăm pe tineri.

Încercaţi să-i implicaţi în programele derulate şi pe neevrei ?

Avem o politică a uşilor deschise. Dacă cineva vrea să vină să asiste la un serviciu religios în sinagogi, e binevenit. În urmă cu o lună, am avut un festival dedicat limbei idiş. Am avut câteva mii de oameni. A existat interes şi era clar un program de cultură evreiască.

Relaţia cu Patriarhia Română cum e?

Extraordinară. Prea Fericitul Daniel a fost investit în aceeaşi zi în care am fost investit şi eu. Sigur, există şi aici loc de îmbunătăţire, în sensul de diversificare şi intensificare a legăturilor.

Cum rezolvaţi însă chestiunile legate de percepţia publică? Uitaţi-vă numai, desigur fără a fi scrupulos sociologic, la comentariile de pe forumuri în cazul subiectelor legate de evrei.

Trebuie să ne uităm şi cine scrie pe forumuri. Şi eu am un site pe care public comentarii la pericopele biblice şi răspunsuri despre evrei şi iudaism. Am vreo 400 de comentarii, majoritatea pozitive, majoritatea publicate de neevrei. Mie nu mi s-a întâmplat niciodată să merg undeva şi să mi se spună ceva pentru că sunt evreu. Şi nici nu vreau să mi se întâmple. Majoritatea reacţiilor proaste cred că vin din necunoaştere.

Cu alte cuvinte, semnalul ar fi: nu vă luaţi după reacţiile de pe internet, pentru că ele nu descriu o atitudine generală.

Sub masca anonimatului, internetul dă ocazia unor manifestări de acest gen. Dacă aceste comentarii ar trebui făcute faţă în faţă, ele n-ar mai exista. Nu pot să zic decât că e trist că se întâmplă şi, mai ales, că nu există reacţie. Nu reacţiile negative, sub demnitatea umană, miră, ci faptul că ele nu sunt contracarate.

Educaţia trebuie făcută inclusiv până la nivelul anulării pasivităţii. Se spune că tot ceea ce trebuie ca răul să triumfe, este ca oamenii buni să nu facă nimic. Uitaţi-vă la perioada Holocaustului, când, pe fondul unei pasivităţi, s-au produs nişte crime îngrozitoare.

"Poporul evreu are o coroană de ţap ispăşitor. Ăla pe care se arunca noroiul. E păcat pentru că evreii au contribuit enorm, inclusiv la bunăstarea României. Sunt oameni mari care au plecat de aici"

, Shlomo Sorin Rosen

DESPRE TALMUD

“Evreii nu pun la cale ruinarea lumii"

Ce îi învaţă Talmudul pe evrei? Vă întreb acest lucru pentru că am remarcat un fenomen: se extrag diverse pasaje din Talmud, care sunt prezentate ca probe ale atitudinii evreieşti faţă de adepţii altor confesiuni.

Pentru cine nu ştie ce este Talmudul, nu am decât un răspuns: sunt falsuri, scoateri din context ordinare. În momentul în care scoţi un element din context şi nu ţii seama de perioada în care a fost scris, nu poţi decât minţi. Vă dau câteva exemple. Unele sunt pasaje care nu există deloc în Talmud, acuzaţii gratis. Alte pasaje sunt minciuni cu un iz de adevăr.

Să zicem că există o discuţie talmudică pe o anumită temă, dar, dacă schimbi contextul în care s-a purtat discuţia, schimbi şi premisa de lucru. Tot aşa, dacă scoţi trei cuvinte dintr-un pasaj, care există, dar este infirmat câteva rânduri mai jos de opinia majoritară, atunci să iei de bună opinia unui rabin de acum trei mii de ani e o greşeală.

Spuneţi că e nevoie, mai ales, de perspectiva timpului în care Talmudul a fost scris?

Exact, Talmudul nu e o lucrare care se scrie astăzi. E o lucrare încheiată acum 1500 de ani, învârtită pe toate părţile de comunităţile evreieşti, generaţie după generaţie. A spune “iată ce scriu evreii" e o falsificare. Ai impresia că e o conspiraţie de oameni care stau la o masă şi pun la cale ruinarea lumii. Nu există aşa ceva.

Evreul obişnuit aplică învăţăturile Talmudului în viaţa cotidiană?

O spun cu tristeţe din poziţia de rabin, evreul mediu statistic nu cunoaşte Talmudul. Nu l-a citit, pur şi simplu. Paragrafele pe care “binevoitorii" le invocă sunt nişte scoateri din context ordinare.

Există o ediţie în limba română a lucrării?

Nu, există doar ediţii în franceză şi engleză. Ca să vă daţi seama, Talmudul are peste şapte mii de pagini. A spune “asta scrie Talmudul" este absurd. Sau a vorbi despre “păgânul" la care se face referire în Talmud ca despre creştinul de astăzi e o mare eroare. La vremea respectivă, existau idolatrii, era cultura politeistă, erau grecii, erau romanii. Aia e perioada Talmudului.

Mai mult, de obicei, când un rabin ridică o voce, de obicei o ridică împotriva asupritorilor. Rabinii aceştia aveau în discursul lor şi idei de eliberare, acuzatoare la adresa culturii păgâne care îi sufoca. A lua acele pasaje şi a le pune în contextul actual, e ridicol.

Libertate de expresie?

În numele libertăţii de expresie putem să exprimăm şi lucruri care sunt dăunătoare societăţii în ansamblu. Şi atunci libertatea aceasta ar trebui temperată puţin. Din păcate, multă lume nu vrea să cunoască. Preferă să-şi păstreze nişte concepţii greşite.

DESPRE INAMICII ISRAELULUI

“Mă gândesc cu groază la Ahmadinejad"

Cum vedeţi conflictul israeliano-palestinian? Sunt multe acuzaţii la adresa evreilor care vin din această zonă.

Oricine are curiozitatea să deschidă o carte de istorie şi să vadă cum a decurs acest conflict, îşi dă seama că statul Israel n-a făcut altceva decât să se apere. Din 1948 până astăzi. Spuneţi-mi ce armată din lume anunţă public raidurile înainte? Şi, de cealaltă parte, ce armată de eliberare se ascunde printre civili şi aruncă câte o rachetă?

Ce ţară din lume ar putea să reziste cu graniţa bombardată permanent, cu oameni care se aruncă în aer în autobuze civile? Statul Israel şi-a construit un zid! Ce vreţi mai defensiv decât un zid? Mai mult, Israelul a luptat cu proprii cetăţeni pentru a evacua Fâşia Gaza. Şi tot nu-i pace!

De Mahmud Ahmadinejad ce spuneţi?

E strigător la cer că i se dă voce, în foruri de cel mai înalt nivel, unui om care declară ca scop al ţării pe care o conduce ştergerea de pe hartă a Israelului. Ce să vorbească? Ce să spună? E un mesaj de ură, de distrugere din partea unui terorist. Mi-e teamă de ameninţarea lui!

Vă spun sincer, mă gândesc cu groază la un astfel de om cu mâna pe un buton atomic. Bomba nucleară înseamnă moarte pentru milioane de oameni. Mulţi spun “e conflictul lor", dar nu e aşa. Un nor radioactiv nu se opreşte la graniţă.

Se simte în siguranţă un evreu obişnuit în Israel?

În siguranţa obişnuinţei, aş spune. Acum e bine, în urmă cu ani erau atentate săptămânal. În condiţiile în care 99% erau dejucate. E înfiorător să trăieşti cu sentimentul că-ţi poţi trimite soţia sau copilul la magazin, după colţ, şi să nu se mai întoarcă. Nu e o situaţie normală, fără doar şi poate există consecinţe.

Există pericolul ca aceşti oameni să fie contaminaţi de ură împotriva arabilor?

Nu cred că e vorba de asta. Toată lumea suferă acolo, evrei şi arabi laolaltă. Există neevrei cetăţeni ai statului Israel care trăiesc în bună convieţuire cu evreii. Nu e vorba despre ură, toţi au de pierdut. Uitaţi-vă la turism, una din principalele surse de finanţare, care a căzut înfiorător. Dacă israelianul s-a obişnuit cu ameninţarea, turistul n-a făcut-o.

În 2002, am avut un şoc când am fost lângă Ierusalim şi, urcându-mă în autobuz, am văzut geamuri blindate. Tot atunci, am văzut la o instituţie de studii iudaice, tineri de 20 de ani care veneau cu arma pe umăr, o aşezau pe rastelul de cărţi, citeau o oră şi după aia îşi luau arma şi plecau. Asta e realitatea în Israel.

Vlad Stoicescu, 11 octombrie 2010, Evenimentul Zilei