Gheorghe Pricop (91 ani) din Dumbrăviţa se numără printre cei care l-au iubit şi admirat întreaga viaţă pe Corneliu Coposu. Admiraţia profundă l-a determinat să aibă la capătâi bustul fostului deţinut politic din timpul regimului comunist.
Povesteşte că este fascinat de personalitatea liderului ţărănist, deoarece a trecut şi el prin multe greutăţi, la fel ca şi Coposu, dar nu s-a lăsat doborât de necazuri.
“N-am gândit c-oi mai călca vreodată pe pământ românesc”
Nonagenarul îşi aminteşte că a stat trei ani şi jumătate pe front, la Răsărit, în Ucraina. A fost la un pas de moarte, fiind rănit grav la picioare şi în spate de schije.
stat 6 luni într-un spital din Viena. Nu eram încă vindecat de tătului şi o venit ruşii. O ocupat spitalul şi ne-o scos din paturi afară, ca pă nişte câini, şi nu i-o interesat că suntem răniţi. Ne-o scos ca să le facă loc la betejii lor. Am vinit, pă jos, aşe rănit cum am fost, până în Ungaria. Drept vă spui că n-am gândit c-oi mai călca vreodată pe pământ românesc. Ne-o primit în primu’ sat din Ungaria oamenii cu mâncare. Băteau tobele să ştie tătă lumea că să întorc prizonierii de război. Când am ajuns la primărie, am dat de altă belea. Io nu eram prizonier, dar am fost băgat în aceeaşi oală cu ei. Era să mă ducă în Rusia în lagăr. Până la urmă, am avut noroc tăt cu un rus, care vorbea bine româneşte. M-o scos de acolo, că de nu, poate că-mi putrezeau cioantele prin lagărele ruseşti de concentrare”, povesteşte, încordat, bătrânul.
Acesta îşi aminteşte că a suferit de foame, trecând chiar şi câte trei zile în care nu a avut ce să mănânce. “Atâta foame am răbdat, că nu ne mai puteam ţine pe picioare. Am vinit până în Budapesta cu un tren de marfă şi am stat acolo vreo două zile. Abia am putut trece Tisa şi am ajuns cu un alt tren de marfă la Szolnok, iar de acolo am venit la Debrecen. Am durnit în gara distrusă de bombardamente, pe betonul gol două nopţi. Soldaţii unguri m-o urmărit, că am avut în picioare bocanci militari de vânători de munte şi o vrut să mă descalţe. Am avut noroc cu un român, care era îmbrăcat în haine militare cehe. Era primăvară, dar era rece şi nu puteam rămâne desculţ. Am făcut schimb cu românul nostru. I-am dat bocancii mei buni şi ei mi i-o dat pe ai lui vechi şi rupţi şi un sfeter. Aşe am scăpat de unguri şi m-am suit în alt tren. Numa’ că în acelaşi vagon s-o suit şi soldaţii unguri care o vrut a mă desculţa. O văzut că i-am păcălit cu bocancii şi s-o enervat. O vrut să mă arunce jos din tren, ca să se răzbune. Eram atâta de spăriet… Am avut noroc că trenul era îndesat de oameni şi n-o putut deschide ferestrele ca să mă arunce, iar până la uşi n-o putut ajunge, că nu s-o putut mişca lumea din cauza înghesuielii. Pă sara am ajuns în Valea lui Mihai şi nu mi-o venit să cred că am apucat să mai văd odată pământul nostru românesc”, mărturiseşte nonagenarul.
În viaţă a avut mai multe ocupaţii. A fost mai întâi agricultor, apoi dulgher, tâmplar, zidar, iar apoi şef de depozit utilaj miner la Centrala Minelor. De 25 de ani trăieşte singur. Se descurcă destul de bine, dar este sprijinit cu tot ceea ce are nevoie de familie. L-am lăsat pe badea Gheorghe răsfoind un ziar şi ne-a mărturisit că încă mai vede fără ochelari să citească titlurile scrise cu litere îngroşate:
“Cât îi ziua de lungă, stau aci şi mai citesc câte ceva. Mi-o fost tare drag a fi la punct cu toate ştirile şi îmi place şi acuma să mai văd ce se întâmplă-n lume. Baiu-i că nu mai văd tare bine, că-s bătrân. Stau, mă uit la statuia lui Coposu şi mă gândesc la tinereţe şi la toate cele prin care am trecut. Aşe îmi petrec ziua, că n-am ce alti cele să fac”, conchide dumbrăviţeanul.
“Mi-o fost tare drag de Coposu”
Acesta îşi aminteşte că lumea era pe atunci complet dezorientată. Oamenii nu ştiau pe cine să mai creadă. Taberele se împărţeau în simpatizanţi ai lui Stalin, Maniu sau Brătianu. Acesta s-a alăturat celor care îl susţineau pe Iuliu Maniu. Aşa a ajuns să fie mai târziu membru al PNŢCD, fiind un admirator înfocat al lui Corneliu Coposu. Se cunoaşte că liderul născut în Bobota, Sălaj, a activat ca secretar personal al lui Iuliu Maniu între 1937-1940, însoţindu-l în toate misiunile sale politice. În 1940, Coposu a primit funcţia de secretar politic al lui Iuliu Maniu.
Nonagenarul i-a urmărit întreaga carieră politică şi de mai multe ori a avut ocazia să-l întâlnească pe Coposu. Mărturiseşte că a reuşit să-şi dea seama de caracterul său, ascultând cu admiraţie fiecare discrurs al liderului ţărănist. L-a iubit atât de mult, încât doarme şi acum cu bustul lui Coposu la căpătâi.
“Mi-o fost tare drag de Coposu, pentru că şi el o suferit mult în viaţă, la fel ca mine. În ’47 o fost arestat împreună cu întreaga conducere a PNŢCD şi o stat în arest, fără să fie judecat. Apoi i s-o înscenat un proces pentru trădarea clasei muncitoare. O primit şi condamnare la muncă silnică pe viaţă. După 17 ani o fost pus în libertate. Acest om o îndurat multe pentru patrie, da’ nu şi-o făcut neamu’ de ruşine. Mintenaş după Revoluţie o reînfiinţat Partidul Naţional Ţărănesc. Am fost la multe întâlniri cu el şi m-am convins că o fost un om la care i-o plăcut cinstea şi omenia. Calităţile astea le lipsesc politicienilor din ziua de azi şi de asta merge ţara aşe de prost. Nici Băsescu nu ştie tare bine ce înseamnă omenia şi n-are daru’ şi respectu’ pe care ar trebui să-l aibă un politician pentru cei care l-au votat”, conchide convins Gheorghe Pricop.
21 martie 2011, Bârlogul Pnţcd
