Numirea lui Ticu Dumitrescu ca membru în CNSAS (şi, după câte se vorbeşte, alegerea sa ca preşedinte al instituţiei) este o nesperată veste bună într-un ocean de dezamăgiri legate de trecutul murdar al României. M-am întrebat, încă acum şase ani, cum de iniţiatorul legii privind deconspirarea Securităţii ca poliţie politică n-a devenit membru al instituţiei, în schimb au ajuns acolo câteva personaje care n-au întârziat să se dea în stambă - în frunte cu nefastul Gheorghe Onişoru. Fireşte, atunci altele erau priorităţile şi, mai ales, altele personajele ce trebuiau salvate de la înec. În clipa de faţă, când, oricâte exemple contrare am găsi, lucrurile s-au mai limpezit (inclusiv pe cale... naturală), se poate spera că intrăm pe drumul normalităţii.

În acest context, aş face o sugestie: cercetarea arhivelor Securităţii ar trebui coroborată cu activitatea celor de la Institutul de Investigarea Crimelor Comunismului în România. Grupul condus de Marius Oprea va avea nu doar o misiune grea, ci şi şansa de a expune răul comis în zecile de ani cât ne-am aflat sub cizma sovietică - fie că e vorba de intervalul 1949-1989, aşa cum pretind istoricii, fie de intervalul dintre 1940, când sovieticii ocupă Basarabia şi Bucovina de Nord, până în clipa de faţă, când destule elemente ale sistemului comunist se menţin în prim-planul vieţii politice, după cum afirmă Paul Goma.

Personal, n-am o preferinţă anume: important e să se înceapă o dată procesul, astfel încât să fie eliminată posibilitatea să retrăim coşmarul care a făcut din părinţii noştri victime absolute, iar din noi indivizi schilodiţi pe vecie. Cred că doar studiul în paralel al celor două forţe - Securitatea şi PCR-ul - care au asasinat cu sadism România poate conduce la rezultate. Dacă se va continua pe stilul binecunoscut până în clipa de faţă, CNSAS-ul şi IICC-ul se vor anula una pe alta şi iarăşi vom trăi cu suferinţa că România chiar e o ţară în care nu se poate face nimic pentru aflarea adevărului. Faptul că instituţii care ar fi avut un impact extraordinar la începutul anilor '90 încep să existe abia acum explică enorma confuzie şi obrăznicie a indivizilor a căror vină istorică rămâne imprescriptibilă. Culmea e că atunci când încerci să pui pe masă doar o infimă parte din păcatele trecutului, te vezi pocnit în moalele capului de-o liotă de apărători din serviciu, de pescuitori în ape tulburi ce văd în perpetuarea cutumelor bolşevice un nesperat colac de salvare al propriei mediocrităţi.

A sosit, aşadar, momentul să vorbească documentele, să avem o hartă precisă a funcţiilor şi rolurilor jucate de corifeii comunismului şi ai securismului. Cele două instituţii susmenţionate nu pot fi studiate separat din simplul motiv că, după modelul sandwich-ului, când una, când cealaltă s-au aflat la cârma ţării. Un veteran al comunismului românesc, devenit victimă a sistemului, a afirmat de curând, cât se poate de răspicat, că România a fost condusă, alternativ, când de partid, când de Securitate. În anii cincizeci, până la căderea lui Dej, frâiele s-au aflat în mâinile partidului. O dată cu venirea lui Ceauşescu la putere, acesta şi-a asociat la conducere elemente ale Securităţii. Iar începând cu anii optzeci, societatea românească s-a aflat sub conducerea exclusivă a Securităţii, care-şi anexase în mod brutal şi autoritar aparatul de partid şi de stat.

Oricine va citi cartea lui Mircea Răceanu, Infern '89, şi relatarea zguduitoare a experienţelor trăite în beciurile din Calea Rahovei ale Securităţii, va avea de câştigat atât în înţelegerea mecanismelor de conducere a ţării sub comunişti, cât şi a metodelor prin care bolşevico-securiştii s-au menţinut la putere. Las deoparte dezvăluirile privind numele de ofiţeri de securitate care au continuat să joace roluri de prim-plan în viaţa politică postdecembristă - ei vor constitui deliciul oricărui cititor care, în fine, va avea revelaţia faptului de ce lucrurile merg atât de greu în România. Nu pot, în schimb, să nu citez concluzia lui Mircea Răceanu privind această sinistră instituţie: ,... aşa cum se cunoaşte astăzi - şi, slavă Domnului, exemplele concrete abundă în acest sens - organele Securităţii s-au opus cu vehemenţă instaurării unei societăţi democratice în România, sabotând, sfidând şi ignorând în acele zile de decembrie şi ulterior, orice efort real în această direcţie şi încercând în noua conjunctură politică internă şi externă să salveze tot ce se mai putea salva din structurile vechiului sistem. Reprezentanţii fostului aparat represiv nu s-au sfiit să folosească mjiloacele avute la dispoziţie pentru a înlătura, compromite şi denigra pe cei ce, sub o formă sau alta, le-au stat în cale. În fond, fiind principalul beneficiar al sistemului comunist, aparatul represiv avea cel mai mult de pierdut în condiţiile repudierii definitive, nu numai a dictaturii ceauşiste, dar şi a sistemului care crease Securitatea. De aceea, Securitatea care întotdeauna şi-a cunoscut bine priorităţile şi interesele, a acţionat ca atare atât în timpul evenimentelor din decembrie 1989, cât şi în anii care au urmat. Îmbrăcând o haină nouă, sub forma Serviciului Român de Informaţii, a continuat să-şi ducă mai departe spiritul şi mentalitatea, sprijinind activ ani de zile regimul Ťcriptocomunistť, cum bine a caracterizat Corneliu Coposu Ťdemocraţia originalăť instaurată de Ion Iliescu" (pp. 356-357).

Opoziţia masivă, îndărătnică, vicioasă de a declara întregul sistem comunist drept unul criminal explică de ce se ajunge atât de greu la stabilirea vinovăţiei indivizilor. Ne aflăm într-un veritabil cerc vicios, care trebuie spart. Nu ştiu ce soartă va avea Apelul intelectualilor şi instituţiilor democratice care au cerut condamnarea oficială a comunismului. Probabil că aparatul de diversiune va intra în acţiune şi probabil că nici (mai mult sau mai puţin) întâmplătoarele cozi de topor ale vechiului sistem nu vor sta deoparte. Ni se va demonstra că în felul acesta se urmăreşte destabilizarea ţării, că se începe o vânătoare de vrăjitoare şi toate celelalte poncife scoase din vastul repertoriu al bolşevismului. Ne putem aştepta la o reacţie şi din partea pontifilor locali ai ,corectitudinii politice", nici unul dintre ei prezent pe lista celor trei sute treizeci şi trei de semnatari ai apelului adresat preşedintelui Băsescu. Interesant, nu?

După cincisprezece ani de încremenire şi sabotaj la scară mare, procesul comunismului a început şi în România. Alături de Rusia şi câteva ţări din fostul imperiu interior sovietic, numai la noi nu s-a pus în mod ferm problema condamnării practicilor comuniste. Drept urmare, s-a ajuns la o penibilă băltire ideologică, iar supravieţuirea structurilor comunisto-securiste n-a putut fi anihilată. Aşa cum a dovedit-o recentul proces (neîncheiat, din păcate) al lui Miloşevici, e extrem de greu să dovedeşti vinovăţia liderilor sistemelor totalitare, pentru că lucrurile grave se produc adeseori nu prin texte explicite, ci prin formule de acţiune implicite. Din acest motiv, e nevoie să avem o descriere oficială a rolurilor şi funcţiilor presupuse de fiecare poziţie din schema partidului comunist. Încercarea de a-l demoniza pe lider - aşa cum s-a întâmplat cu Ceauşescu - a avut simpla şi revoltătoarea misiune de a exonera aparatul. Şi astfel am ajuns în situaţia de a avea o democraţie extrem de originală, după ce am avut un comunism fără comunişti, ori cu un singur comunist.

Mircea Mihăieş, nr. 11, 2006, România Literară