La 20 aprilie 2012, se împlinesc patru ani de la moartea Monicăi Lovinescu, voce reprezentativă a Europei Libere, realizatoarea emisiunilor de mare ecou „Teze şi Antiteze la Paris” şi „Actualitatea culturală românească”. Atunci când foștii securiști falsifică istoria, încercând să șteargă diferența esențială dintre victime și călăi, atunci când unii aleg să le țină partea, este bine să ne amintim ce înseamnă etica neuitării. Este lecția cea mare a Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, pentru care memoria a fost un spațiu al salvării, al recunoașterii și al rezistenței. Cei doi distinși intelectuali au fost membri ai Comisiei Prezidențiale de Analiză a Dictaturii Comuniste din România.
Din 1949, când refuză recomandarea de repatriere a Legaţiei Republicii Populare Române la Paris, Monica Lovinescu alege, de fapt, să înceapă o luptă care nu se va sfârşi decât odată cu prăbuşirea regimului comunist, în 1989. În cei patruzeci de ani de exil, nici pierderea mamei, nici dorul de ţară nu i-au frânt rezistenţa. Resorturile care i-au permis să respingă, o viaţă întreagă, compromisul, indiferent de consecinţe, rămân aproape imposibil de explicat. Cronicile sale radiofonice, publicate în seria Unde scurte, continuă să reprezinte un punct de reper pentru cititorul care îşi (re)descoperă trecutul recent.
Volumul „Monica Lovinescu în documentele Securităţii: 1949-1989”, care va fi publicat în curând sub egida IICCMER, este dedicat memoriei sale şi hotărârii de a alege o viaţă în afara și împotriva totalitarismului comunist. Monica Lovinescu a fost vocea unui exil care a refuzat programatic şi cu o admirabilă consecvenţă cinismul oportunist, impunând primatul eticului.
