Partidul Ţărănesc a corespuns, ca şi Partidul Naţional Român, unui climat social şi unor revendicări care îşi cereau rezolvarea. În prima parte a existenţei lor, aceste partide au luptat în numele unor majorităţi ale căror drepturi naturale şi politice nu s-au putut valida din cauza legislaţiei nedrepte ce dăinuiau în contradicţie cu evoluţia istorică, cu mentalitatea societăţii şi cu morala creştină.

În timp ce Partidul Naţional Român a militat pentru afirmarea politică şi naţională a poporului român, majoritar în Transilvania aflată sub stăpânire străină, Partidul Ţărănesc şi-a asumat sarcina de a emancipa clasa ţărănească majoritară, dar subjugată economic sistemului latifundiar din propria-i ţară.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, învăţătorul Constantin Dobrescu-Argeş, conştient de mizeria în care se zbătea ţărănimea română, a reuşit să descătuşeze conştiinţele acestei categorii sociale. La 4 octombrie 1895, s-a întrunit un congres ţărănesc la Bucureşti, constituindu-se prima organizaţie politică proprie a ţărănimii, sub denumirea de Partida Ţărănească. Totodată, a fost adoptat un program care cuprindea idei foarte înaintate pentru condiţiile timpului. Din cauza unor uneltiri ale Partidului Naţional Liberal, sprijinitor al marilor proprietari funciari, Partida Ţărănească a fost nevoită să părăsească scena politică în 1899.

Promisiunile făcute soldaţilor-ţărani de Regele Ferdinand, în 1917, că vor fi împroprietăriţi după terminarea războiului şi vor avea drept de vot universal, au hrănit speranţele de viitor ale acestora şi le-au stimulat vitejia. Reflecţiile asupra acestor năzuinţe şi a modului de înfăptuire a lor l-au făcut pe învăţătorul Ion Mihalache din Topoloveni, căpitan în armata română, să afirme cu mândrie că Partidul Ţărănesc a luat fiinţă în „tranşeele de la Mărăşeşti