Fan Page Corneliu Coposu

Prima perioadă de guvernare naţional-ţărănistă (10 noiembrie 1928 – 18 aprilie 1931)

Înapoi la Cuprins

La două zile după ce Regenţa i-a încredinţat mandatul de a forma guvernul, Iuliu Maniu a prezentat lista noilor miniştri şi a avut loc depunerea jurământului. În componenţa guvernului au intrat: Alexandru Vaida-Voievod (interne), Aurel Vlad (culte şi arte), Mihai Popovici (finanţe), Ion Mihalache (agricultură şi domenii), Virgil Madgearu (industrie şi comerţ), Gheorghe Gh. Mironescu (afaceri străine), Grigore Iunian (justiţie), Ion Răducanu (muncă, cooperaţie şi asigurări sociale), Nicolae Costăchescu (instrucţiune publică) ş.a.

Iuliu Maniu a dizolvat Parlamentul şi a fixat data alegerilor pe 12 decembrie la Cameră, respectiv 15-19 decembrie 1928 la Senat.

Ziarul "Dreptatea" scria: "Vremea în care libertăţile şi drepturile poporului românesc înscrise în legile ţării nu mai sunt literă moartă a sosit".

Prima măsură de liberalizare a fost decizia Consiliului de Miniştri de ridicare a cenzurii, iar în regiunile aflate sub stare de asediu, desfiinţarea acesteia. S-au luat măsuri ferme pentru respectarea legilor existente şi contra agitaţiilor comuniste antistatale.

Rezultatul alegerilor a relevat o victorie categorică a PNŢ: 77,76% şi 348 de mandate pentru Cameră, ceea ce a reprezentat cel mai bun rezultat înregistrat vreodată la alegerile din România, în condiţiile pluralismului şi ale democraţiei parlamentare. De reţinut şi faptul că aceste alegeri au fost cele mai corecte, naţional-ţărăniştii, deşi se aflau la guvernare, nu au admis ingerinţele administraţiei centrale sau locale în opţiunile alegătorilor. Ca urmare, nu s-a înregistrat nici un protest din partea partidelor învinse în alegeri, deşi rezultatul a fost pentru ele dezastruos (PNL, de pildă, a obţinut doar 13 mandate !).

Efortul principal al guvernului a fost îndreptat spre consolidarea economiei. Această acţiune a fost stânjenită de cea mai mare criză economică din lumea capitalistă (1929-1933), accentuată în ţara noastră de preţurile de dumping practicate de URSS.

Guvernul a acţionat în vederea stabilizării şi convertibilizării leului, cu reuşite remarcabile în condiţiile generale de criză. Această realizare a fost însă condiţionată de numeroasele împrumuturi externe care au împovărat bugetul şi au diminuat avantajele obţinute prin participarea capitalului străin în diferite activităţi economice.

Legea pentru organizarea şi administrarea pe baze comerciale a întreprinderilor şi avuţiilor publice (din 16 martie 1929) şi Legea minelor (din 28 martie 1929) au demonstrat atât aplicarea politicii "porţilor deschise" capitalului strain, cât şi calea de instaurare a unei organizări bune şi rentabile.

O preocupare deosebită a guvernului a fost îndreptată spre rezolvarea problemelor ţărănimii. La 28 martie 1929, prin Legea cooperaţiei, s-a acordat autonomie şi s-a introdus autocontrolul în unităţile cooperatiste, consolidând, totodată, băncile populare. În vederea dezvoltării agriculturii, prin legi succesive s-au asigurat ţărănimii facilităţi la creditare.

La 2 august 1929, s-a legiferat vânzarea pe credit a uneltelor agricole, iar la 20 august 1929, prin Legea pentru reglementarea circulaţiei pământurilor cultivabile dobândite prin împroprietărire, s-a permis înstrăinarea acestora, fără formalităţi speciale.

Legea privind tariful vamal (1 august 1929) a fost adoptată, aşa cum a motivat Virgil Madgearu, "pentru protecţia intereselor economiei româneşti şi, în primul rând, ale agriculturii".

Ansamblul acestei vaste opere legislative a relevat dorinţa şi preocuparea guvernului naţional-ţărănesc pentru o bună administrare a statului şi pentru ridicarea nivelului de viaţă al cetăţenilor. Criza mondială însă a determinat anumite sporuri de impozite şi introducerea (după 1 ianuarie 1931) a "curbelor de sacrificiu", respectiv reduceri de salarii, însoţite de alte restricţii bugetare.

Alături de criza economică mondială, criza dinastică a provocat greutăţi deosebite guvernării naţional-ţărăniste. Întors în ţară în urma unui complot politico-militar, prinţul Carol, devenit Regele Carol al II-lea (8 iunie 1930), nu şi-a onorat promisiunile făcute lui Iuliu Maniu, constituind o "camarilă" prin care a încercat să-şi promoveze politica de instituire a unui regim de autoritate personală. În această situaţie, Iuliu Maniu a prezentat demisia guvernului (8 octombrie 1930). A urmat tot un guvern PNŢ, condus de Gheorghe Gh. Mironescu, care a rezistat, până în aprilie 1931, tentativelor regelui de discreditare a democraţiei parlamentare.

În politica externă, guvernul naţional-ţărănist a beneficiat de capacitatea şi prestigiul lui Nicolae Titulescu, personalitate de factură europeană, care a promovat o politică de alianţe: Mica Înţelegere (cu Cehoslovacia şi Iugoslavia), Tratatul de conciliaţiune şi arbitraj (cu Polonia), Protocolul de la Moscova etc., iar pentru descurajarea acţiunilor revizioniste: Înţelegerea Balcanică, Pactul pentru definirea agresiunii, Pactul Briand-Kellogg. Ales în două rânduri preşedinte al Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor, Nicolae Titulescu a obţinut clauze avantajoase privind reparaţiile de război şi a câştigat "procesul optanţilor" cu reprezentanţii latifundiarilor maghiari.

Pe planul relaţiilor externe, s-a evidenţiat şi Virgil Madgearu, un adevărat lider al Blocului agrar est-european, alcătuit din Bulgaria, Cehoslovacia, Estonia, Iugoslavia, Letonia, Polonia, România şi Ungaria, ţări pe care le-a reprezentat şi ale căror interese le-a susţinut la Adunarea Generală a Societăţii Naţiunilor.

Prima perioadă de guvernare naţional-ţărănistă s-a sfârşit la 4 aprilie 1931, o dată cu demisia cabinetului Gh. Gh. Mironescu, confruntat cu tendinţele tot mai autoritare ale Regelui Carol al II-lea.

La 18 aprilie 1931, Nicolae Iorga a format un guvern zis de "uniune naţională", care în realitate reprezinta un guvern de "tehnicieni". În alegerile care au urmat (1 iunie 1931), Partidul Naţional Ţărănesc a ocupat locul al doilea, cu 30 de mandate.

La 31 mai 1932, Nicolae Iorga a demisionat, confirmând dificultăţile economice insurmontabile de guvernare provocate de criza mondială şi recunoscând necesitatea guvernării monocolore, prin partide politice puternice.

Articol citit de 3609 ori.

Alte articole