Corneliu Coposu Fan Page

Drumul spre NATO şi spre Uniunea Europeană - România Liberă, 23 iulie 2012

Înapoi la 2012

RETROSPECTIVĂ. 10 evenimente care au marcat istoria României

Iliescu

„România liberă" încheie serialul celor mai importante evenimente care au marcat istoria României cu aderarea la structurile euroatlantice şi europene. Este vorba de o serie de evenimente care au repus România pe drumul occidentalizării.

La începutul anului 1990, în ciuda schimbărilor din ţările est-europene, URSS continua să existe, la fel ca şi Tratatul de la Varşovia. Puţini europeni credeau că, în foarte scurt timp, URSS se va prăbuşi total, iar Tratatul de la Varşovia se va transforma într-o amintire. În ţări precum Cehoslovacia ori Polonia, lideri vizionari ca Vaclav Havel ori Lech Walesa erau decişi să integreze cât mai rapid ţările pe care le conduceau în Occident. În România, preşedintele neocomunist, Ion Iliescu, după ce organizase primele mineriade, aştepta încă lumina care vine de la Răsărit.

După modelul sovietic, el ar fi vrut să experimenteze derivate ale noului socialism moscovit, care producea glastnost ori perestroika. Aşa poate fi explicat şi faptul că Ion Iliescu a fost singurul lider neocomunist care a semnat un tratat de bună vecinătate şi prietenie cu URSS, chiar în ajunul prăbuşirii Uniunii Sovietice. În acea perioadă, foarte puţine voci, de tipul lui Corneliu Coposu, Ion Raţiu, Doina Cornea ori a Regelui Mihai vorbeau deschis despre necesitatea de a schimba total cursul politicii externe şi de a adera la NATO. Iar RL era o instituţie de presă singulară în peisajul media din ţară, care susţinea deschis aceste idei şi valorile occidentale. Iar după prăbuşirea URSS, noua Putere din România ezita să se angajeze pe drumul occidentalizării. Mulţi politicieni, proveniţi din PCR ori din Securitate, promovau ideea unei Românii neutre, care să fie un stat-tampon între Occident şi Rusia. Opinia publică a început să se schimbe doar încetul cu încetul, pe măsură ce românii aveau acces tot mai larg la informaţie. Însă acest lucru a însemnat ani pierduţi pentru România.

Steag UE

O reorientare decisivă în politica externă a României s-a produs după schimbarea de putere din anul 1996, când PDSR a fost îndepărtat de la guvernare. Noua putere, dominată de PNŢCD, a început o cursă contracronometru, pentru a recupera întârzierile în reformarea României. Însă timpul a fost prea scurt. România nu a fost invitată să adere în primul val la NATO, privilegiu de care s-au bucurat ţări precum Ungaria, Cehia ori Polonia. Însă occidentalii au continuat să încurajeze România să meargă pe drumul către Occident. Iar noua Putere din România s-a dovedit un aliat loial, care, în timpul războiului din Kosovo, din 1999, a acceptat survolarea teritoriului naţional de către aeronavele NATO, chiar cu preţul pierderii unor procente importante în opţiunile de vot ale românilor. Situaţia a fost exploatată cu abilitate de politicieni precum Ion Iliescu, Adrian Năstase ori Corneliu Vadim Tudor, care deplângeau "trădarea Serbiei". Însă politica externă a României a urmat un curs ireversibil, astfel că, în noul context internaţional, creat de atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, România a fost invitată să adere la NATO, organizaţie din care face parte din 2004. În mod paradoxal, cel care l-a primit la Bucureşti pe preşedintele american George W. Bush a fost liderul PSD Ion Iliescu, revenit la putere în 2000.

Ezitările europene

Aderarea la Uniunea Europeană a cunoscut, de asemenea, un parcurs sinuos. La începutul anilor 1990, liderii neocomunişti s-au opus cu îndărătnicie privatizărilor, sub lozinca "Nu ne vindem ţara". Apoi, au acaparat intreprinderile economice viabile, uneori prin metode precum privatizarea MEBO, adică cumpărarea fabricilor de către asociaţii ale salariaţilor, urmate apoi de preluarea acţiunilor de către directorii instalaţi încă din perioada comunistă. De asemenea, legile proaste de retrocedare au instituit haosul în agricultură, iar lipsa investiţiilor în infrastructură a însemnat ani de înapoiere economică. Una dintre cele mai negre perioade din istoria economică a României rămâne cea a guvernării PDSR din 1992 - 1996, când lipsa reformelor a împins România spre un faliment, evitat doar graţie măsurilor dureroase din perioada 1996 - 1999. Aceste reforme, dublate de cele politice, au deschis calea aderării la Uniunea Europeană.

Astfel, în decembrie 1999, au fost deschise negocierile de aderare. În cursul anului 2000, au şi fost închise primele capitole de negociere, cum ar fi cel al Educaţiei. În perioada 2000 - 2004, ritmul reformelor şi al negocierilor de aderare a fost, din nou, încetinit. Guvernul PSD a reuşit, graţie unor personalităţi precum profesorul Vasile Puşcaş, fostul negociator-şef, să închidă negocierile pentru o serie de capitole. Însă în anul 2004 aderarea României la Uniunea Europeană nu era deloc sigură, din cauza restanţelor la capitolul Justiţie şi Afaceri Interne. A fost nevoie de o nouă schimbare de putere, în 2004, precum şi de o serie de măsuri - şoc, luate de noul ministru al Justiţiei, Monica Macovei, pentru a-i convinge pe partenerii europeni că România doreşte să recupereze întârzierile acumulate în perioada în care Ministerul de Interne era condus de Ioan Rus, iar cel al Justiţiei de Rodica Stănoiu. Astfel, România a fost invitată să adere la Uniunea Europeană din 2007. Însă europenii au decis să continue monitorizarea Justiţiei, prin Mecanismul de Cooperare şi Verificare, aflat în vigoare până azi. Timpul le-a dat dreptate acelor lideri europeni care au instituit acest mecanism, pentru că reformele în Justiţie au continuat mai ales datorită presiunilor europene.

În primii ani de după căderea comunismului, noii conducători ai României, proveniţi din eşaloanele 2 şi 3 ale Partidului Comunist Român, încercau să îşi conserve puterea prin izolarea ţării. Demersurile lui Ion Iliescu, care vorbea iniţial despre salvarea socialismului, apoi despre „democraţie originală", erau completate cu dezbateri provocate de foşti securişti. Aceştia militau pentru un statut de neutralitate al României, între Rusia şi Occident, şi agitau promisiunea transformării României într-un soi de Elveţie a Estului, din punct de vedere financiar. Foştii securişti nu explicau de ce ar fi ales un om de afaceri să îşi depoziteze averea într-o Românie neutră, blocată într-un soi de no man's land, şi nu în Elveţia.

Însă astfel de amănunte nu contau pentru foştii nomenclaturişti şi foştii comunişti, care ar fi vrut să experimenteze în România reţete de tipul celor aplicate de Slobodan Miloşevici în Iugoslavia, de Alecsandr Lucaşenco în Belarus, de Igor Smirnov în Transnistria ori de Vladimir Voronin în Republica Moldova. În acei ani, "România liberă" a fost una dintre puţinele publicaţii care a militat cu consecvenţă pentru aderarea ţării noastre la Alianţa Nord-Atlantică şi la Comunitatea Economică Europeană. În acea epocă, unii dintre cei îndobitociţi de foştii comunişti şi de presa care le ţinea isonul priveau iniţiativele care ţinteau aderarea la NATO drept un adevărat act de trădare. Peste ani, cei mai înverşunaţi adversari ai parcursului occidental ai României erau cei care serbau cel mai tare primirea României în Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord. Această diferenţă de atitudine nu poate fi pusă pe seama unei „convertiri" a personajelor respective, ci poate fi explicată prin faptul că, până în anul 1996, ei au reuşit să acapareze averi însemnate, cel mai adesea prin privatizări dubioase ori prin intermediul unor afaceri prin care au spoliat statul român.

  • Decembrie 1989 - Revoluţia Română - RL a fost primul ziar care a deconspirat lovitura de stat şi a criticat confiscarea revoluţiei.
  • Martie 1990 - Conflictul interetnic din Târgu-Mureş - am radiografiat esenta de complot securistic a incidentului.
  • 1990 - Piaţa Universităţii - Mineriade - ziarul port-drapel al protestelor şi ţinta nr. 1 a minerilor.
  • Berevoieşti, campaniile de deconspirare a securiştilor - RL s-a angajat într-o luptă directă cu urmaşul Securităţii şi a fost precursorul CNSAS.
  • Revenirea Casei Regale pe scena românească - apărarea valorilor Casei Regale într-un moment în care toţi marii actori ai momentului o denigrau.
  • Marile crahuri financiare - Caritas, Bancorex, Bănci Populare, FNI - RL a avertizat despre neregulile din aceste instituţii financiare.
  • 1996 - Câştigarea alegerilor de către Convenţia Democratică - Sprijinul acordat de RL primei schimbări politice majore după 1945.
  • Ruptura cu trecutul în timpul conflictului din Kosovo - poziţia cvasi-singulară pentru susţinerea campaniei NATO.
  • Victoria Opoziţiei la alegerile din 2004 - lupta RL cu dictatura media impusă de PSD.
  • Aderarea la NATO, aderarea la Uniunea Europeană - avangardismul RL care susţinea chiar din anii 1990 că aceasta este singura cale pentru România.

După integrarea în NATO, România şi-a asumat şi şi-a onorat angajamentele. Soldaţii români au fost trimişi, pentru prima oară de la finalul celui de-al doilea război mondial, în teatre de operaţiuni din afara ţării, indiferent că a fost vorba de misiuni în Angola, Bosnia-Herţegovina, Irak ori Afganistan. În general, militarii români s-au achitat cu succes de sarcinile primite şi au reprezentat resurse umane valoroase pentru Alianţă.

Integrarea europeană a României a cunoscut numeroase sincope. Ea încă nu este realizată pe deplin. România nu face parte nici din spaţiul Schengen şi nici din zona euro. În contextul noilor evoluţii politice de la Bucureşti, din ultimele luni, aderarea la Schengen ori adoptarea monedei euro par, din nou, obiective foarte greu de atins. De asemenea, Uniunea Europeană pare decisă să continue pe termen lung monitorizarea României la capitolul Justiţie.

Tema cea mai sensibilă pentru viitorul României rămâne Justiţia. Dosarele de mare corupţie, în care au început să fie condamnaţi profitori ai tranziţiei, precum Sorin Ovidiu Vîntu, ori politicieni precum Adrian Năstase, sunt un semn că nu s-a stins impulsul care a împins România spre Occident. Un semn foarte bun în acest sens a fost şi faptul că, în ultimii ani, magistraţii i-au pus sub acuzare şi i-au condamnat şi pe politicieni de prim rang din partidele aflate la putere.

Claudiu Padurean, 23 iulie 2012, România Liberă

Articol citit de 1791 ori.

Alte articole