În mai multe numere ale revistei „Caiete Silvane” am analizat opera scrisă a Seniorului Corneliu Coposu, care și-a început cariera profesională ca jurnalist, la ziarul „România Nouă” din Cluj, în anul 1935. A continuat să publice articole importante în mai multe periodice regionale sau naționale până la arestarea sa, în anul 1947.

După eliberarea din închisoare, în anul 1964, nu mai publică nimic în presă, deoarece ea devenise aservită în totalitate regimului comunist. I s-a propus să publice în „Glasul Patriei” un articol referitor la „marile realizări ale socialismului”, în schimbul unui post de jurist-consult la Ministerul Economiei, chiar de către liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej. Corneliu Coposu l-a refuzat cu demnitate, spunându-i ironic, după cum reiese dintr-un document pe care l-am descoperit la CNSAS, că dacă știa „marile realizări ale socialismului” nu mai făcea 17 ani de închisoare. A preferat să lucreze ca muncitor necalificat, dar să-ți păstreze demnitatea.

În aceste condiții, se orientează mai mult spre studiul istoriei, în special spre studiul istoriei Ardealului, a personalităților sale, a vieții și activității mentorului său, Iuliu Maniu și a preliminariilor actului de la 23 august 1944.

Fiind unul dintre puținii martori în viață care au participat activ la realizarea actului de la 23 august 1944, în calitatea sa de secretar al marelui om politic Iuliu Maniu, liderul opoziției democratice din România, a fost contactat de către istorici români și străini, cărora le-a acordat, necondiționat, ajutorul și le-a oferit informații istorice deosebit de valoroase. Desigur că le relata informații prețioase despre preliminariile actului de la 23 august, jocurile diplomatice de culise în care a fost angajată Opoziția democratică din România pentru a scoate țara din război și adevărul despre lovitura de Palat de la 23 august 1944, organizată de partidele politice, în special cu PNT și PNL, în strânsă colaborare și sub patronajul Casei Regale, în speță a regelui Mihai I de România.

După pensionarea sa, survenită în anul 1976, Corneliu Coposu se dedică în exclusivitate rescrierii istoriei adevărate, cu toate piedicile puse de regimul comunist. Printre altele, Securitatea îi confisca toate manuscrisele și documentele găsite cu ocazia numeroaselor percheziții în strada Mămulari nr. 19 din București. Cel puțin așa credeau ei, deoarece Corneliu Coposu avea anumite cunoștințe unde își păstra dubluri sau le trimitea, prin poștă, mai multor cunoștințe, printre care și profesorului Ion Ivănescu din Jibou. După cum reiese din documentele existente la CNSAS, Securitatea, „brațul înarmat al partidului”, confisca corespondența, o copia și o repunea în circulație. Astfel, am regăsit la CNSAS și prezenta scrisoare adresată reputatului istoric ieșean Gheorghe Buzatu, în care îi apreciază „impresionantul elaborat științific”, referitor la cel de al doilea război mondial, munca deosebită, documentația științifică de arhivă inedită, bibliografia imensă studiată, dar îi arată și limitele lucrării, fiind conștient, însă, că erau limitele impuse de regimul comunist.

La fel a procedat și cu ceilalți reputați istorici, dintre care îi amintim pe Ioan Scurtu, Florin Constantiniu, Denis Deletant, Larry Lee Watts, și mulți alții. Le-a apreciat munca deosebită, dar le-a relatat adevărul istoric, diferit de ceea ce distorsionase până atunci istoriografia comunistă de partid, în special în anii 1950-60. Alți presupuși istorici, însă, precum fratele lui Nicolae Ceaușescu, generalul Ilie Ceaușescu s-au folosit de materialele științifice confiscate de la Corneliu Coposu, referitor la perioada celui de al doilea război mondial, la actul de la 23 august 1944 și le-a publicat, fără nici o jenă, ca operă personală în „tratatul” său de istorie militară.

Prin publicarea numeroaselor studii și articole pe care le-am descoperit în arhivele CNSAS încercăm o reparație morală față de memoria Seniorului Corneliu Coposu, să-i introducem în circuitul științific opera inedită care nu a văzut lumina tiparului până acum din motive pe care le știm cu toții. De asemenea, să aducem în fața cititorilor o fațetă mai puțin cunoscută a Seniorului Corneliu Coposu, aceea de istoric și nu unul de duzină.

Așadar, ne propunem ca sub titlul generic de „Corespondență și scrieri inedite sub lupa Securității” să recuperăm și publicăm cât mai multe studii și corespondență inedită care au aparținut ilustrului nostru înaintaș sălăjean, Corneliu Coposu.

Marin POP

Corneliu Coposu
Str. Mămulari Nr. 19 sect 3
București. cod. 70468

10 Mai 1988

Stimate Domnule Gh. Buzatu,

Am citit, cu mare interes, volumul I din elaboratul impresionant: „Din istoria celui de al doilea război mondial” apărut, sub semnătura Dvs., în „Editura Științifică și Encilopedică” București, 1988, realizat în cadrul Colectivului de istorie al „Institutului A.D. Xenopol” Iași. (Am citit, de-asemenea, începând cu anul 1973, cărțile pe care le-ați scris, la care ați colaborat și pe care le-ați coordonat Dvs.) – Am apreciat, în chip deosebit, neobosita și prodigioasa Dvs. activitate de specialitate, care însumează o muncă uriașă – de studii și analize temeinice, de cercetare și interpretare științifică, de investigare pătrunzătoare a arhivelor, - destinată elucidării întâmplărilor, acțiunilor, confruntărilor și străduințelor diplomatice, cu caracter istoric, necunoscute sau numai parțial cunoscute marelui public. Efortul Dvs. fizic și intelectual, de a aduce la lumină, prin amănunte prețioase și utile, îndeosebi activitatea cu caracter secret, prin care s-au plămădit unele evenimente de importanță majoră pentru istoria noastră recentă, nu poate determina decât o sinceră prețuire și este de natură a spori considerabil meritele Dvs. de cercetător. – Fără îndoială că toate probleme, aspectele, faptele relevante și confruntările de această natură trebuie să fie publicate și interpretate în mod obiectiv, fără denaturări și fără omisiuni, cu cea mai desăvârșită onestitate științifică.

Întrucât, așa cum scrieți în „Cuvânt înainte” al cărții la care mă refer așteptați „verdictul” cititorilor și având în vedere că pregătiți o suită a volumului apărut, mi-am luat îngăduința să vă împărtășesc în cele ce urmează, câteva modeste observații și complectări obiective, pe care vă rog să le considerați ca o expresie a considerațiunii mele, pentru preocupările și munca Dvs. și pentru tendința de a scrie o istorie reală, cât mai aproape de obiectivitate. Aceste note se referă exclusiv la Partea a II-a (Cap. 9,11,12,13) a cărții.

Mă prevalez de calitatea mea de martor privilegiat (supraviețuitor ...!) al evenimentelor și faptelor trăite, la care mărefer și cunoscător, - cel puțin dintr-un unghi de privire, - al unor aspecte și întâmplări din spațiul nostru geografic, - la care vă referiți în lucrarea Dvs.

(Am fost, vreme de zece ani, secretar politic al lui Iuliu Maniu, iar după 1944 – secretar general adjunct al Partidului Național-Țărănesc. În această calitate am fost martor al evenimentelor preliminare ale armistițiului din 1944 și al pregătirii loviturii de stat de la 23 August 1944. L-am asistat pe Președintele Partidului Național-Țărănesc la întâlnirile, întrevederile și discuțiile purtate cu Regele Mihai, cu diplomații occidentali din București, cu conducătorii partidelor politice anti-hitleriste și anti-dictatoriale, cu generalii români și patrioții civili angajați în conspirație, cu grupul de diplomați români anti-fasciști de la Ministerul Afacerilor Externe, cu agenții misiunilor aliate, parașutați în țară; am păstrat ascunse aparatele de emisiune-recepție încredințate lui Maniu în 1941; am scris, după dictare, textele memoriilor, scrisorilor, mesajelor și sesizărilor întocmite de Maniu, am cifrat și descifrat telegramele expediate și recepționate de Maniu la și de la Liverpool, Cairo, Istambul și Stockholm, prin care s-a negociat ieșirea României din război; am fost prezent la întâlnirile lui Maniu cu Dinu Brătianu, Titel Petrescu și emisarii Partidului Comunist, precum și cu alți fruntași politici filo-aliați, am ținut permanent legătura cu Grigore Niculescu-Buzești, care a coordonat întreaga acțiune; am găzduit întrevederile secrete dintre Maniu și Pătrășcanu din 1943 și 1944; am luat parte la desfășurarea etapelor de realizare a răsturnării din August 1944, începând cu Februarie 1941).

Subliniez, de la început, o apreciere deosebită pentru documentarea istorică deosebit de bogată, concluziunile juste și comentariile adecvate și obiective, care caracterizează partea I-a a volumului (cu anumite mici rezerve în ce privește Cap. 3). În acelaș timp cred că sunt obligat, să constat, cu regret că în partea a II-a a elaboratului (Cap. 11,12,13), o seamă de acțiuni primordiale, unele chiar decisive pentru desfășurarea evenimentelor prezentate, sunt total omise iar altele sunt doar tangențial menționate, fără a fi subliniată semnificația lor.

Cred că într-o lucrare obiectivă, de referință, cu conținut istoric, nu ar trebui să apară contradicții între faptele reale, girate de decumente incontestabile și concluziile stabilite sau adoptate de autor. O astfel de neconcordanță socotim că a putut fi generată de intenția autorului de a nu contrazice unele teze mai vechi, necorespunzătoare însă realității, reproduse după unele teze pseudo-istorice, cu caracter propagandistic, prezente în literatura cu credibilitate limitată, din deceniul „proletcultismului” (care sunt rând pe rând scoase din circulație de publicațiile mai recente), - texte care pentru un cercetător exigent, nu reprezintă autoritate, în domeniul informației obiective. Consider, în acelaș timp, că tendința (rutinieră) de ierarhizare a unor merite patriotice, după rețetele vechi (care nesocotesc adevărul istoric), nu sunt de natură a spori prestigiul unei lucrări. Unele concluzii înserate în volum lasă gustul amar al respectării și conservării unor „lozinci” adăpostite în broșurile din „epoca dogmatică”, asupra cărora în ultima vreme s-a revenit și care, dacă nu au fost complet abandonate, au fost măcar retușate, chiar în publicațiile cu caracter istoric mai recent apărute.

Astfel, după vre-o cinci ani de renunțare oficioasă la termenul, cu totul inadecvat de „insurecție”, se revine, în mod surprinzător – cu referire la lovitura de stat de la 23 August 1944, - la aceiași vocabulă ! (Să fi fost redactat textul respectiv în epoca în care termenul era la modă ?). Cititorul remarcă involuntar, contradicția flagrantă, strecurată în carte, între „insurecția” comentată și declarația limpede (reprodusă în volum) a lui Lucrețiu Pătrășcanu, care vorbește (la 12 Septembrie 1944, la Moscova) de „lovitura de stat”, și care, cu o competență incontestabilă, utilizează acelaș termen, la definirea actului de răsturnare și în declarațiile ulterioare făcute presei (reproduse, cu prilejul aniversărilor, chiar în „Magazin istoric”). De altfel, expresia de „insurecție” a fost o „găselniță” apărută în presa din țară, abia prin 1946.

În cuprinsul lucrării (Partea a II-a) se promovează, în virtutea inerției, o curioasă tendință (mai veche) de minimalizare a acțiunilor hotărâtoare întreprinse de Iuliu Maniu, pentru realizarea loviturii de stat. Mi se pare curioasă respectiva tendință, când mă gândesc că în cele patru volume de „Documente – 23 August 1944”, întocmite de un mare colectiv de istorici și publicate în Editura Științifică și Encicopedică (1984-85), desigur că bine cunoscute autorului, (volume care nu pot fi suspectate că ar fi acordat activității fostului președinte al Partidului Național-Țărănesc o atenție și mai cu seamă un spațiu deosebit, ci dimpotrivă !), - numele lui Maniu a trebuit să fie citat de 178 de ori (în vreme ce alți protagoniști ai răsturnării figurează în acelaș „Indice”: Pătrășcanu, de 54 de ori, Bodnăraș de 3 ori etc.).

Referirile autorului la publicația „Repere istorice-August 1944” (autori F. Constantiniu și M. Ionescu, Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1984), nu sunt prea inspirate, deoarece respectiva carte și în special „Cronologia” ei sunt încărcate de erori evidente.

Consider că din partea a II-a a lucrării (Cap.11) nu ar fi trebuit să lipsească tentativele secrete întreprinse în țara noastră în perioada 1941-1944 de către exponenții Reich-ului hitlerist, pentru a câștiga de partea lor, sau cel puțin pentru a neutraliza pe fruntașii opoziției din România. Mă refer aici la străduințele discrete dar insistente ale ministrului Clodius și ale ambasadorului Manfred von Killinger, de a-l contacta pe Iuliu Maniu; la demersurile înaltului mesager german, prințul Karl Otto von Rohan și la cele două întrevederi dramatice ale acestuia cu Iuliu Maniu; la audiențele solicitate aceluiaș fruntaș politic român de către Andreeas Schmidt, șeful național-socialist al grupului etnic german, - toate (aceste demersuri) soldate cu eșec categoric. De asemenea, menționez presiunile exercitate de Hitler, von Ribbentrop, Himmler, asupra lui Antonescu, pentru a lichida fizic opoziția anti-fascistă din România.

Poate că nu ar fi fost lipsită de interesul cititorilor publicarea telegramelor și memoriilor de protest trimise de Maniu lui Hitler și Mussolini (la 2 Septembrie 1940, respectiv la 20 Decembrie 1940), după nefastul diktat de la Viena. De asemenea și peripețiile constituirii Asociației patriotice „Pro Transilvania” (la 6 Octombrie 1940).

Sunt omise din carte memoriile de protest adresate în timpul dictaturii legionare și militare, de către președintele Partidului Național-Țărănesc (14 la număr) și președintele Partidului Liberal (6 la număr) și răspunsurile concludente ale „Conducătorului”.

În mod cu totul surprinzător, lipsește din lucrare corespondența secretă dintre Iuliu Maniu și președintele (în exil) al Cehoslovaciei, Eduard Beneș, - documente de primă importanță pentru relațiile româno-sovietice din timpul războiului. (Scrisoarea lui Maniu din 2 Ianuarie 1943, răspunsul lui Beneș din 29 Ianuarie 1943, trimis după întrevederile avute de către acesta cu Stalin și cu Molotov, în calitate de mandatar al opoziției din România, - răspuns în care face cunoscute problemele discutate, opiniile interlocutorilor, pretențiile potențaților sovietici și concesiunile la care ar fi dispuși; apoi scrisoare de replică a lui Maniu, trimisă lui Beneș, pentru redeschiderea discuțiilor și sondarea terenului pentru obținerea unor ameliorări acceptate de Moscova, în interesul țării noastre).

Nu se amintește (în carte) nici despre misiunea agentului britanic House.

Cele două întâlniri dintre Maniu și Gardyne de Castelain (șeful comando-ului britanic „Autonomus”) – de la 24 Decembrie 1943 și 2 Aprilie 1944, din pădurea „Râioasa” și mesajul adus de ofițerul britanic pentru opoziție, nu sunt menționate.

Cred că ar fi trebuit să apară (în volum) precizarea că în momentul în care s-a angajat în negocieri, pentru scoaterea României din război și din alianța cu Hitler, Maniu avea asigurări formale, de la guvernele anglo-americane: că vor fi respectate, pentru țara noastră, principiile statornicite în Charta de la Newfoundland; că pe lângă frontierele din 1938, se va recunoaște independența și suveranitatea României, că arbitrajul de la Viena va fi anulat; că țara noastră nu va fi confruntată doar cu guvernul armatei de ocupație ci va fi asistată de toate cele trei mari puteri. Pe lângă aceste asigurări, Maniu s-a străduit, pe toate căile, să obțină prin negocieri scutirea țării de ocupație, statut de cobeligeranță și clauze economice cât mai favorabile. (Nu ar fi fost inutilă reproducerea textuală a ameliorărilor solicitate).

În relatarea privitoare la inițierea primelor acțiuni ale opoziției anti-hitleriste din România, nu se vorbește despre tratativele confidențiale ale lui maniu cu Sir Reginald Hoare și cu franklin mott Gunther începute la 8 februarie 1941 și mai apoi despre cele purtate cu Cloyce Keneth Houston.

În ce privește pregătirea anticipată a măsurilor destinate să asigure legăturile și corespondența clandestină dintre opoziția românească și guvernele occidentale aliate, pentru perioada care avea să urmeze după iminenta rupere a relațiilor diplomatice și intervenirea stării de război dintre România și Aliați, - lucrarea omite acțiunea de organizare și funcționarea grupurilor române de legătură și propagandă, constituite sub conducerea Inginerului Valeriu (Rică) Georgescu, Dr. Augustin Vișa, Ing. Ciupercescu, A. Simșa și I Păsătoiu. Tot la capitolul corespondenței clandestine, sunt insuficient prezentate: rolul legațiilor unor țări neutre (Elveția, Turcia, Suedia); circulația valizelor diplomatice (fără știrea ministrului de externe); activitatea celor două misiuni britanice, trimise de guvernul englez la dispoziția lui Maniu („Reginald” și „Autonomus”); se trece fără comentarii peste cele 101 telegrame cifrate, cu mesaje, întrebări și corespondență politică, transmise între 10 Februarie 1941 și 28 August 1941, (până la căderea rețelelor), de către Jean Beza și Iuliu Bălan, (din organizațiile Georgescu și Vișa), precum și prin cele 110 telegrame transmise de Nicolae Anton Vella-Țurcanu, între luna Septembrie 1943 și 28 Iulie 1944 (data arestării lui), pentru S.O.E. Istambul, Generalul Wilson și negociatorii români trimiși la Cairo.

Nu este amintită și comentată (în volum) constituirea (treptată) și amplificarea în timp a „Opoziției Unite” din România, care s-a perfectat prin aderarea la acțiunea Partidului Național-Țărănesc a Partidului Liberal (1941), a Partidului Social Democrat (1942) și a Partidului Comunist (1944). Pentru a se lămuri cauzele pentru care Partidul Comunist a intrat cu întârziere în Blocul Național Democratic, ar fi fost de folos să se amintească discuțiile anterioare dintre reprezentanții opoziției și delegații comuniști (Iordache, Bâgu, Agiu, Magheru, Constantinescu-Iași, Schreier, Pârvulescu, Bodnăraș) și discuțiile de după auto-dizolvarea Kominternului și abandonarea tezelor Congreselor 3,4 și 5.

Nu este publicat nici memoriul lui Maniu, adresat prin consilierul de legație G. Duca de la Stockholm, guvernului englez și american și ecoul acelor memorii în cercurile occidentale.

În legătură cu negocierile secrete de la Cairo, purtate între 17 Martie și August 1944, cred că ar fi fost binevenită redarea textuală a clauzelor solicitate de „Opoziția Unită” din România, Reprezentanței Plenipotențiare a Marilor Aliați (constituită la 10 Ianuarie 1944), - pentru realizarea răsturnării politice preconizate (condiții consemnate succint inițial, în memoriul lui Maniu din 1 Martie 1944, prezentat de Știrbey la 17 Martie, dezvoltate apoi în memoriul aceluiaș - prezentat la 25 Mai 1944 de către Vișoianu, apoi în contra-propunerile românești, prezentate la 29 Mai 1944). Tot de deosebit interes al cititorilor s-ar fi bucurat mesajele telegrafice cifrate, trimise prin Țurcanu.

Sunt omise, spre paguba cărții: memoriul trimis la 2 Noiembrie 1943 pe filiera S.O.E. Istanbul, de către Maniu, guvernului britanic și memoriul aceluiaș, trimis la 9 Noiembrie 1943, guvernelor aliate, prin intermediul ministrului plenipotențiar Rene de Beck, - prin care se cere să fie primit și ascultat emisarul român al „Opoziției Unite”, trimis pentru negocierea condițiunilor în care s-ar putea realiza încetarea războiului, de către România, - precum și răspunsul din 24 Noiembrie 1943 dat de adresanți.

Trec neconsemnate (în volum) discuțiile clandestine purtate de Lucrețiu Pătrășcanu cu Maniu și apoi cu Palatul (Noiembrie 1943-Aprilie 1944).

Chiar în relatarea confruntărilor de la lovitura de stat, nu se amintește de aprovizionarea cu arme a viitorilor combatanți din rândurile Blocului Național Democratic, făcută prin mijlocirea colonelului Dămăceanu de către Comandamentul Militar al Capitalei, condus de generalul Iosif Teodorescu (20 August 1944).

Nu aveți impresia, Stimate Domnule Buzatu, că toate aceste omisiuni, greu de explicat, conduc la o concluzie ?

Cred că în comentarea unor acțiuni concrete, precis delimitate, întreprinse sau realizate de către o persoană pe deplin identificată, (indiferent dacă este sau nu agreată) nu se poate îngădui istoricului obiectiv facultatea de a omite numele persoanei respective (chiar indezirabile), înlocuindu-l cu vocabulele cu caracter anonim „patrioți români”!

Mai cred că pentru iubitorii de istorie și mai cu seamă de istorie secretă ar constitui o adevărată delectare reproducerea, măcar selectivă, a mesajelor cifrate trimise Aliaților (la 30.10 și 1.11.1943, la 6.01, 28.02, 22.03, 16.04, 1.05, 22.05, 11.06, 22.06, 18.07, 20.08, - 1944), toate privind cereri de îmbunătățire a condițiilor de armistițiu (în special cele de după 16 Aprilie).

Am impresia că nu se acordă suficientă atenție activității pe care au desfășurat-o în străinătate: diplomații români care au refuzat să servească interesele guvernului pro-german; expatriații români care au militat pentru încetarea războiului din răsărit și revenirea României la alianțele ei tradiționale. (Mesajerii de la Londra: Cornel Bianu, Pavel Pavel și Ștefan Nenițescu, cei din Orient: George Beza, M. Solomon, Al. Stelescu, P. Vulpescu, George Horia, A. Schafter, L. Artemie; cei din Franța, în frunte cu frații Burcă: foștii diplomați Grigore Gafencu, Constantin Xeni, V. Cornea, C. Davilla, I. Dianu, Al. Ghyca, Ed. Ciuntu, iar mai târziu V.V. Tilea. În țară ar fi meritat să fie subliniată activitatea lui Grigore Niculescu Buzești, Victor Rădulescu Pogoneanu și Camil Demetrescu în primul rând, dar și a celorlalți diplomați care au aderat la „grupul Buzești” E. Oprișan, Fl. Roiu, E. Lăzărescu, Em. Ciurea, Neagu Djuvara, Florica Spirescu, Alina Economu, precum și a diplomaților din străinătate G. Duca, N. Ciotori, T. Rădulescu, N. Caranfil, Gh. Caranfil, G. Anastasiu, P. Zănescu, N. Hiott, Liviu Pop, etc.

Consider că nu trebuie să lipsească din relatarea Dvs. împrejurarea, esențială pentru concluziile pe care le generează, că la 24 August 1944 guvernul sovietic și-a dat acordul (comunicat la 26 August 1944 lui Novikov, pentru a fi adus la cunoștința negociatorilor români) ca să încheie armistițiul cu România, în baza condițiilor stabilite la 12 Aprilie 1944 ameliorate cu clauzele oferite prin ambasada de la Stockholm – în conformitate cu acceptarea necondiționată de către Maniu, făcută la 11 Iunie 1944, a respectivelor condiții.

Relatările de la pag. 173 sunt neconforme cu realitatea, cel puțin senzul unora din ele.

În materialul de la pag. 145-162, apar deasemenea unele concluzii îndoielnice.

Cred că ar fi de dorit să fie îndreptate unele afirmații greșite, înserate în volum. Astfel, - spre deosebite de versiunea publicată, - Maniu nu a acceptat niciodată (cu toate insistențele Regelui, generalilor și fruntașilor politici) să prezideze guvernul care urma să fie constituit după lovitura de stat. A spus, tuturor, în mod repetat, că nu poate prezida un guvern care este constrâns să accepte frontiera de Est din 1940. (Dacă unii din factorii răsturnării sperau să obțină prin persuaziune acceptul lui, se înșelau) Maniu nu și-a dat acordul (așa cum rezultă din textul lucrării Dvs.) la formula unui guvern cvadripartidnic cu caracter politic, în prima fază a încheierii armistițiului. A recomandat un guvern pur militar, urmând ca după armistițiu să se revină la o viață constituțională normală. Prin urmare aserțiunea cu angajamentul lui de a prezenta o listă de participanți la guvern, de care se vorbește, este fără obiect. Formula unui guvern militar, girat de cele patru partide din B.N.D., prin reprezentanții lor (pentru a-i asigura prestigiul în țară și peste frontiere) îi aparține lui Maniu. – P.N.Ț. și P.N.L. nu au fost constrânse de desfășurarea evenimentelor să accepte propunerea de colaborare a P.C.R. șu P.S.D. (cum ași reținut și înserat Dvs. în text). Partidul Social-Democrat era încadrat de mult în „Opoziția Unită”. În ce privește Partidul Comunist, intrarea lui în respectivul Bloc (Național Democratic) a fost recomandată, în cursul negocierilor de la Cairo, de către Nicolae Vasilievski Novakov și S. Selod (reprezentanții plenipotențiari ai guvernului sovietic) ale căror sugestii au fost transmise de către Vișoianu (prin telegramă cifrată) de la Cairo, în ultima decadă a lunii Mai 1944. De altfel, Maniu discutase cu Pătrășcanu începând cu Noiembrie 1943 (chiar în locuința mea) aderarea P.C. la „Opoziția Unită” (cu toate că nu avea calitate „oficială” de reprezentant al secției respective din România). Bineînțeles că după auto-dizolvarea Kominternului și după abandonarea tezelor anti-românești impuse de congresele III, IV și V ale secției comuniste din România, s-a putut realiza și această integrare. – Cooptarea unui comunist în guvernul de la 23 August 1944 (alături de ceilalți trei reprezentanți ai partidelor anti-fasciste) constituie, desigur, așa cum conchideți Dvs., recunoașterea rolului jucat de P.C.R. (pag. 171). Concluzia este justă și de necontestat, însă ea contracarează aserțiunile înserate în volum privind inițierea, pregătirea și realizarea cu prioritate a loviturii de stat. – Afirmația că potențații guvernului de dictatură urmau să fie arestați de un comando civil (care nu ar fi reușit să intre în Palat) este fără temei. Arestarea lui Antonescu și a principalilor lui colaboratori a avut loc între orele 16,30 – 18, la Palat. Știrea despre această măsură (hotărâtă, în extremis, chiar în ziua respectivă a fost imediat transmisă lui Maniu prin Iorgu Ghica, venit de la Palat, care m-a întrebat unde pot fi găsiți Brătianu, Titel Petrescu și Pătrășcanu – spre a le aduce la cunoștință faptul. Știind că Maniu avea înțelegere prestabilită în ajun, de a se întâlni la ora 20, în casa lui Sabin Manoilă din str. Schitu Măgureanu nr. 19 etaj 4, cu cei trei, l-am îndrumat pe Iorgu Ghica să se ducă acolo la orele 20, unde îi va găsi. Pătrășcanu a ajuns la Palat după orele 21, iar „comando-ul” care i-a preluat (pentru mai mare siguranță), cu aprobarea lui Sănătescu, pe cei arestați, a fost introdus în Palat de Pătrășcanu, după orele 24. – relatările de la pag 170 nu sunt conforme cu cele întțmplate. – În textul înglobat între pag. 145-162, sunt o seamă de aprecieri fără temei. – Mă consider obligat să precizez, în legătură cu reproducerea unor „izvoare de referință” care au fost publicate de Dvs. mai înainte (în colaborare), tot în legătură cu evenimentele de la 23 August 1944, că: am serioase rezerve în ce privește veracitatea întâmplărilor pe care le-a relatat în notele personale istoricul Gheorghe Brătianu, unele din ele fiind de-adreptul neverosimile !; dubitez asupra exactității și fidelității stenogramelor de la procesul lui Antonescu (la care am asistat) – așa cum au fost date publicității; cred că nu sunt fide-demne rapoartele detectivilor (aflate în arhive) și nu pot constitui material documentar serios; citarea unor texte din publicațiile apărute în țară între 1947-1964 (și chiar mai târziu) nu pot constitui „autoritate” pentru o lucrare serioasă și obiectivă. – În partea a II-a a vol I. (pag. 184) se menționează că un delegat bulgar ar fi sosit la Cairo la 30 August 1944, în vederea tratativelor de armistițiu ale Bulgariei. În realitate, doi delegați bulgari începuseră, cu mult înainte, negocieri cu reprezentanții Aliaților.

Conform clauzelor negociate și acceptate la Cairo, de către Reprezentanța Aliată plenipotențiară, - constituită oficial la 10 Ianuarie 1944, pentru a trata cu România și investită cu depline puteri de către guvernele respective - și de către negociatorii „Opoziției Unite” Barbu Știrbey și Constantin Vișoianu (acceptați ca atare de către Reprezentanță). Decizia guvernelor aliate de a desemna, în ultimul moment Moscova, ca loc al perfectării acordului (probabil din deferență pentru aliatul sovietic căruia îi cedaseră cu mult cinism, prioritatea în afacerile românești), a constituit o surpriză dezagreabilă pentru conspiratorii români; de altfel această „surpriză” a determinat o temporizare de 19 zile (a semnării armistițiului) – în care interval armata sovietică, (înaintând fără ciocniri și fără obstacole în teritoriul dinainte eliberat de trupe hitleriste), a declarat „prizonieri de război” peste 100.000 de soldați români de pe frontul Moldovei (care încetaseră lupta în vederea colaborării cu armata aliată, conform proclamației regale) și a considerat „capturi de război” instalațiile și bunurile întâlnite în parcursul ei nestângenit. – Este cazul să fie amintit aici cazul directorului de ziar Leonida Romanos arestat de sovietici pentru articolul său apărut în ziarul „Democratul Român”, în care a protestat împotriva comunicatelor din presa și emisiunile sovietice de radio, privind „dezrobirea” și eliberarea de hitleriști” a unor orașe și regiuni, care fuseseră cu mult înainte curățite de armata română, - de trupe hitleriste. – Tot la capitolul erorilor din volum, precizez că scrisoarea lui Franasovici din 28 Iulie 1944, adresată lui Tătărescu, despre care se afirmă, în mod greșit, că ar fi fost predată de către Niculescu-Buzești lui maniu, - a fost în realitate predată, chiar în ziua sosirii ei (prin valiză diplomatică), lui Negroponte, ginerele lui Tătărescu, spre a fi înmânată adresantului. (Informația are la bază o relatare falsă făcută chiar de Tătărescu, dar sezmințită la timpul său de Niculescu-Buzești și Negroponte). – Socot că ar fi fost bine să fie înserat în volum și protestul energic al ministrului de interne român, generalul Aldea, împotriva măsurii, socotită abuzivă, luată de guvernul sovietic, de a ridica (la 14 Septembrie 1944) pe foștii demnitari români arestați la 23 August 1944, care se găseau – după concepția românească sun „honesta custodiae” a regelui și guvernului nou. (Replica sovietică a fost că noul guvern a contractat prin armistițiu obligația de a aresta pe criminalii de război români și a-i pune la dispoziția guvernului sovietic. Aceasta însă nu a împiedecat acelaș guvern să ne oblige să-i judecăm noi !).

Întrucât investigațiile Dvs. în domeniul istoriei secrete continuă iar cititorii așteaptă (cu pasionată nerăbdare) urmarea relatărilor Dvs. atât de interesante, poate că nu ar fi de prisos ca în cadrul materialului viitor promisiunile semnalate să fie suplinite, iar erorile rectificate.

Scriitorul acestor rânduri nu are vocație de cercetător și nici veleități publicitare. Fără pretenția de a oferi referințe bibliografice inedite, dar cu intenția onestă de a întregi o informație, pe alocuri, prin forța împrejurărilor, deficitară, - Vă semnalează că a depus, mai demult, la Arhivele Statului, fond rezervat, (care desigur că vă este accesibil) un material documentar obiectiv, reprodus după note personale contemporane evenimentelor, privind unele fapte și împrejurări care interesează subiectele pe care le-ați abordat. (Corneliu Coposu: „Armistițiul din 1944 și implicațiile lui”). Textul respectiv cuprinde relatarea corectă și destul de amănunțită a unor acțiuni secrete din culisele politice și diplomatice, pe care „memorialistul !” le-a trăit și cunoscut în mod nemijlocit.

Bineînțeles că nici omisiunile (poate inerente, poate dirijate ?) nici unele erori găzduite de impresionantul Dvs. elaborat, nu pot să diminueze aprecierea care vi se cuvine, pentru obositoarea consultare a arhivelor (române și străine), pentru examinarea și filtrarea materialului imens pe care l-ați avut în vedere, pentru studierea izvoarelor, cronologiilor, jurnalelor, memoriilor, tratatelor și documentelor publicate, coordonarea datelor și străduința de a încadra evenimentele de la noi, în angrenajul istoric al vieții politice internaționale.

Vă rog, stimate Domnule Doctor Buzatu, să primiți asigurarea considerațiunii mele deosebite.

Corneliu Coposu

P.S. Imi permit să vă adresez o sugestie, pe care vă rog să o atribuiți aprecierii depline de care se bucură activitatea Dvs. publicistică: aceea de a elabora (în baza materialului documentar studiat) o „Istorie a sferelor de influență din centrul și răsăritul Europei” (începând cu faimosul „pact secret von Ribbentrop-Molotov” din August 1939 și până la „târguirea” și aplicarea înțelegerilor intervenite între Marii Aliați (1943-1944), și în epoca subsecventă), - cu reproducerea dialogurilor și instrucțiunilor confidențiale, și consecințelor, - catastrofale pentru România și alte state mici, - pe care le-a avut politica externă deficientă la capitolul loialității și al prestigiului istoric, a marilor puteri antagoniste.

Cota: Arhivele Consilului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Fond Documentar, dos. D 2, vol. 1, f. 87-96

Marin Pop, Caiete Silvane, nr. 90-91, iulie-august 2012, p. 39-45