De la stânga la dreapta: Alexandru Cisar, nunțiul O'Hara și Anton Durcovici

Între 1948 și1989, Biserica Romano-Catolică din România a avut un statut ambiguu, atât din punct de vedere al legislației românești, cât și al dreptului canonic catolic.

Biserica Romano-Catolică este o structură universală, ce nu ține cont de granițe administrative, al cărei șef suprem este Papa. Pius al XII-lea, aflat în fruntea Bisericii Romei între 1939 și 1958, s-a arătat ostil Sovietelor. În replică, acestea au calificat Vaticanul drept „bastion al imperialismului", „unealtă a anglo-americanilor", iar nunțiaturile (ambasadele, n.r.) - „oficine de spionaj".

Retorica anti-papală a fost preluată întocmai de statele din Europa de Est intrată în sfera de influență a URSS. În plan practic, liderii comuniști de la București au încercat să creeze o biserică catolică „națională", fără Papă, subordonată doar statului. Suveranul Pontif și înalții ierarhi catolici din România s-au opus. Prin urmare, între biserica Romei și autorități s-a instalat o stare de tensiune, care a durat până la moartea lui Stalin, în 1953. Ulterior, Bucureștiul a renunțat la ideea „bisericii catolice române". Iar înaltul cler s-a adaptat situației, încercând prin toate mijloacele să asigure continuitatea cultului.

Ruperea tratatului cu Vaticanul

În iunie 1948, statul român a denunțat Concordatul (tratatul, n.r.) cu Vaticanul. Semnat în 1927 și intrat în vigoare doi ani mai târziu, acest act reglementa funcționarea Bisericii Catolice în România. De pildă, Concordatul prevedea dreptul exclusiv al Papei de a crea/desființa/modifica dieceze (episcopii), precum și pe acela de a numi episcopi. Astfel, statul român putea interveni foarte puțin în chestiuni legate de organizarea internă a Bisericii Romei. Criticat virulent în anii ʼ30, sub motiv că acorda catolicilor drepturi prea largi în raport cu numărul credincioșilor, Concordatul cu Sfântul Scaun a fost mereu pus în discuție, pentru revizuire. Nodul gordian a fost tăiat de comuniști, care au denunţat tratatul. Pentru viitoarele măsuri de subordonare a Bisericii Catolice statului era necesară înlăturarea protecției oferite de Concordat.

Uzurparea prerogativelor papale

După două luni, în august 1948, guvernul a preluat o parte din prerogativele papale. Legea Cultelor consfințea dreptul puterii laice de a interveni în organizarea bisericească. Articolul 22 spunea că „pentru crearea și funcționarea de eparhii (dioceze, superintendențe), se vor socoti în medie 750. 000 de credincioși pentru fiecare eparhie". Astfel, statul, și nu Suveranul Pontif stabilea regulile jocului.

Urmare a legii, au fost desfiinţate trei din cele cinci dieceze romano-catolice (București, Satu-Mare Oradea și Timișoara), menținându-se numai cele de Iași (pentru fostul Regat) și Alba-Iulia (pentru Transilvania și Banat). În locul celor desființate s-au acceptat structuri administrative bisericești de rang inferior, supuse din punct de vedere canonic Diecezei de Alba Iulia. În septembrie 1948, episcopii Alexandru Theodor Cisar (București), Augustin Pacha (Timișoara) și Scheffler Janos (Satu-Mare - Oradea) au fost „puși în retragere".

Desființarea episcopiilor nu a fost o măsură administrativă oarecare. În Biserica Catolică, episcopul este o persoană foarte importantă, nu doar în ierarhie, ci și în relația cu credincioșii. Anumite părți ale cultului pot fi oficiate doar de episcop - de pildă administrarea Sacramentului Sfântului Mir (Confirmațiunea sau Sfântul Mir, unul dintre cele șapte sacramente/taine ale Bisericii Romano-Catolice, administrat „creștinilor ajunși la vârsta priceperii" - n. r.). De asemenea, doar episcopii aveau dreptul de a hirotoni noi preoți.

Cu voia sovieticilor

Legea Cultelor din august 1948 cerea fiecărui cult să-și întocmească Statut de organizare și funcționare, în acord cu noua lege, și să-l prezinte spre aprobare Departamentului Cultelor.

În toamna lui 1948, Anton Durcovici, episcopul de Iași, Marton Aron, episcopul de Alba Iulia și Iuliu Hossu, episcop greco-catolic, au alcătuit un proiect de Statut. În esență, prelații voiau ca Papa să fie recunoscut ca șef al Bisericii Catolice. De asemenea, cereau să comunice nestingherit cu Vaticanul, așa cum fusese și până atunci. Prezentat guvernului, proiectul a fost tradus imediat în limba rusă și expediat la Moscova (Dănuț Doboș, „Aspecte ale represiunii comuniste împotriva Bisericii Romano-Catolice (1945-1964)", în Pro Memoria, nr. 4/2005). Răspunsul guvernului a venit în ianuarie 1949: dintre cele 46 de articole, autoritatea laică se declara de acord numai cu trei.

Prigonirea capilor bisericii

În iunie 1949, episcopii Anton Durcovici și Marton Aron au fost arestați. Autoritățile comuniste au încercat să negocieze Statutul cu Alexandru Cisar și Alois Boga, înlocuitorii acestora la conducerea episcopatelor. Cisar și Boga au refuzat, motivând că dreptul canonic interzice, sub amenințarea excomunicării, ca discuții cu autoritatea laică să fie purtate de oricine altcineva decât episcopii legitimi, numiți de Papă. Cei doi substituți au mai transmis Guvernului că ar putea negocia Statutul, doar dacă Suveranul Pontif ar da o dezlegare specială în acest sens. Iar pentru aceasta, cereau aprobare să transmită cererea prin Nunțiul Apostolic (ambasadorul Vaticanului, n.r.) de la București. Era tocmai ceea ce autoritățile comuniste doreau cu orice preț să evite: „amestecul" Papei. Drept represalii, i-au arestat pe Alois Boga, și pe mulți alți prelați cu funcții în Biserică. Dar problema Statutului a rămas până la urmă nerezolvată. Înalții ierarhi au refuzat să semneze orice act care să ateste ruperea Bisericii Romano-Catolice din România de Vatican. Pe unii dintre ei, refuzul i-a costat viața. Cu timpul, nici statul n-a mai insistat să smulgă dezicerea de Papă. În 1950 au fost aprobate actele de funcționare ale tuturor celorlalte culte, cu excepția celui romano-catolic. Astfel, proiectul „bisericii catolice naționale", independentă față de Vatican, a fost abandonat.

Fără şcoli, fără avere

Tot în august 1948, Legea Învățământului instituia monopolul statului asupra educației. Drept urmare, au fost desființate școlile de toate gradele, întreținute de biserici și ordine religioase, iar bunurile acestora - naționalizate. De pildă, clădirea Seminarului Teologic din Timișoara, cu tot inventarul, a fost atribuit Facultății de Medicină recent înființate. În palatul episcopal de la Oradea, evacuat grabnic, au fost cazați 1.000 de copii greci, care au locuit acolo până în 1963. În total, au fost închise 224 de școli de băieți, frecventate de 28. 000 de elevi, și 124 de școli de fete, cu 23.000 de eleve. Conform legii, pentru pregătirea preoților a fost acceptată o singură instituție de învățământ superior, la Alba Iulia. Situația a durat până în 1956, când s-a permis și redeschiderea seminarului de la Iași.

În iulie 1949, au fost desființate toate ordinele și congregațiile călugărești. Maicile catolice de origine străină au părăsit România. Cele născute în țară s-au întors la familiile lor. A fost acceptată mănăstirea de călugări franciscani de la Radna (jud. Arad) și două de maici - la Popești-Leordeni și la Timișul de Sus (Brașov). Un an mai târziu, în iulie 1950, Nunțiul Apostolic Gerald Patrick O'Hara a fost expulzat.

„Nominatio Substitutorum"

Din punct de vedere al dogmelor, supraviețuirea Bisericii Romano-Catolice în România a fost posibilă printr-un artificiu al Papei Ioan al XII-lea. La 29 iunie 1948, Suveranul Pontif a emis o dispoziție, numită „Nominatio Substitutorum". Actul papal prevedea ca fiecare episcop în funcție să numească îndată doi preoți supleanți, numiți „ordinarius substitutus". Aceștia erau abilitați să preia conducerea diecezei, în cazul când episcopul legiuit ar fi fost arestat. La rândul lui, fiecare preot supleant trebuia să-și numească succesorul în secret. Astfel, era asigurată continuitatea cultului (Biserica romano-catolică în timpul prigoanei comuniste - 1948-1989). Înlocuitorii nu aveau însă toate drepturile episcopului titular. Respectând dispoziția Papei, toți episcopii din România și-au desemnat supleanți, aceștia, la rându-le, procedând aidoma. Din cauza denunțării Concordatului, până în 1989 Sfântul Scaun nu a mai putut numi nici un episcop pentru România.

Marton Aron, patru decenii episcop al Ardealului

Foarte curând, dispoziția „Nominatio Substitutorum" avea să-și dovedească utilitatea. „Va trebui să luăm măsuri tari și să arestăm câțiva capi (ai Bisericii romano-catolice, n.r.), a spus Gheorghe Gheorghiu-Dej în ședința Secretariatului CC din 16 mai 1949. „Trebuie găsite acuzații contra capilor bisericii, în care să fie caracterizați că primesc instrucțiuni din partea unor cercuri străine dușmănoase", a trasat secretarul general al PCR linia de conduită față de clerul înalt romano-catolic.

Strategia plănuită nu a rămas fără urmări. La acel moment, Marton Aron și Anton Durcovici, cei doi episcopi legitimi în funcție, erau încă liberi. Au fost arestați peste o lună, la interval de cinci zile.

Răpit de Securitate

În 21 iunie 1949, episcopul Marton Aron a fost arestat pe drumul către gara Teiuș, de unde voia să ia trenul spre București. Câteva zile, de soarta episcopului Marton nu s-a știut nimic. Alois Boga, supleantul său, i-a scris la București lui Stanciu Stoian, șeful Departamentului Cultelor. „Aș dori să vă informez că domnul episcop Marton Aron a părăsit sediul episcopiei în ziua de 21 iunie a.c. în cursul orelor 11, cu intenția de a purta un dialog cu Excelența Voastră în probleme importante de ordin bisericesc. La plecare, ne-a anunțat că se va întoarce până în 28 iunie. Din păcate nu a revenit până la data menționată, iar în cadrul parohiei și al preoților noștri s-au răspândit știri alarmiste referitoare la persoana sa. Vă rugăm insistent, stimate domnule ministru, să ne informați despre această problemă pentru a putea sta liniștiți" (Andrea Dobeș, Vicarul Aloisiu Boga și regimul comunist, în Pro Memoria, nr. 8/2009).

Ultimul episcop numit de Papă

La 30 iunie 1951, episcopul Marton Aron a fost condamnat la muncă silnică pe viață, pentru spionaj în favoarea Ungariei. A fost eliberat în 1955, an în care și-a reluat funcția. Până la moartea sa, survenită în 1980, a fost singurul episcop catolic din România cu drepturi depline, învestit de Papă. Zece ani, între 1955 și1965, episcopul de Alba Iulia a fost singurul care putea hirotoni preoți. În 1965, urmare a unei vizite la Vatican, o dezlegare specială în acest sens a primit de la Papă și părintele Petru Pleșca, substitutul de la Iași.

Anton Durcovici, cârmuitor în vremuri de restriște

Scaunul episcopal din capitala Moldovei rămăsese vacant după moartea episcopului Mihai Robu, în septembrie 1944. Numirea unui noi episcop a fost tergiversată trei ani, din cauza autorităților laice de la București. Sfântul Scaun l-a considerat pe Anton Durcovici cel mai potrivit pentru înalta demnitate bisericească. Demn, pios, erudit, „cu excelente calități pastorale", așa l-a caracterizat Vaticanul.

Nedorit, din cauza etniei

Guvernul de la București s-a opus îndelung numirii lui Anton Durcovici, din pricina originii croato-austriece a prelatului. Durcovici se născuse în 1888, în Austria Habsburgilor. După decesul tatălului, survenit când viitorul preot avea șapte ani, a venit împreună cu mama sa la Iași, unde locuia o rudă. Părintele Durcovici a obținut naturalizarea în 1930 și era, așadar, cetățean român. Originea etnică străină și rezonanțele germane ale numelui au produs nemulțumire în rândul autorităților comuniste, care ar fi dorit în fruntea eparhiei de Iași un ierarh născut în România, de naționalitate română. Până la urmă a primat punctul de vedere al Vaticanului.

Episcopatul lui Durcovici a durat numai doi ani, între 1947 și 1949. După retragerea lui Alexandru Cisar din demnitatea de arhiepiscop al Bucureștiului (cea mai înaltă demnitate în Biserica Romano-Catolică din România, n.r.), Anton Durcovici a suplinit și acest post. Până la arestarea sa din iunie 1949, episcopul de Iași a fost cea mai influentă persoană din mediile romano-catolice.

Opoziție prin rugăciune

Prelatul de la Iași a condus cu înțelepciune, încercând, pe cât posibil, să nu provoace cu nimic guvernul. Pe credincioșii nemulțumiți de arestarea preoților catolici i-a invitat la calm și rugăciune. Într-o circulară către preoții din dieceza de Iași, din martie 1949, le-a cerut să nu încingă spiritele, ci să îndrume „pe parohieni, prin pildă și graiu, în predici și în particular, la îndeplinirea îndatoririlor de creștini și cetățeni pașnici și harnici" (D. Doboș, A. Despinescu, Episcopul Anton Durcovici. O viață închinată lui Dumnezeu și Bisericii, Sapienția, Iași, 2002).

O atitudine nuanțată a avut părintele Durcovici și față de intrarea credincioșilor catolici în Partidul Muncitoresc Român. Întrebați de enoriași cum ar fi mai bine să procedeze în această privință, prelații s-au adresat Monseniorului Durcovici pentru lămuriri. Acesta a recomandat ca fiecare caz să fie judecat aparte, funcție de temeinicia educației catolice a candidatului la intrarea în partid. Cei cu o bună educație puteau distinge între bine și rău și își puteau apăra cugetul de propaganda ateistă. Ca urmare, dacă era absolut necesar, se puteau înscrie în PMR.

Martiriul episcopului Durcovici

Anton Durcovici a fost arestat la 26 iunie 1949. Împrejurările arestării, detenției și morții episcopului au fost reconstituite de Florian Muller, pe baza amintirilor unor martori la evenimente.

Duminică, 26 iunie 1949, Monseniorul Durcovici se afla la palatul episcopal din București și se pregătea să meargă la Popești-Leordeni, pentru administrarea Mirului. Când se pregătea de plecare, șoferul a anunțat că palatul este înconjurat de trupe, care nu permit mașinii să iasă. Între timp, a sosit preotul Vasile Begu, de la biserica din Popești-Leordeni, anunțând că pe episcop îl așteaptă 650 de tineri, veniți pentru miruire. Cel mai înalt ierarh al Bisericii Romano-Catolice, însoțit de un preot, a plecat la Popești-Leordeni cu tramvaiul. De la ultima stație, aflată lângă cimitirul Bellu, Durcovici și preotul decis să meargă pe jos doi kilometri. În câmp, i-a ajuns din urmă o mașină, episcopul fiind forțat să intre. În încercarea de a-l apăra, însoțitorul a fost lovit în cap cu un obiect de fier.

Împotriva lui Anton Durcovici nu s-au deschis nici dosar penal, nici proces. A murit la Sighet, în decembrie 1951. Trupul prelatului a fost îngropat în Cimitirul Săracilor, însă locul exact nu a mai putut fi identificat.

Trai modest, în slujba crucii

Viața modestă dusă de înaltul prelat Anton Durcovici a reieșit și în 1954, când s-a făcut inventarul bunurilor personale rămase în camera sa din palatul episcopal de la Iași. Conform procesului-verbal, averea monseniorului Durcovici consta în: „2 reverende de stofă neagră, 1 palton, 1 pantalon, 2 pardesie, 2 ismene pânză albă, 1 per. chiloți albi, 2 cămăși pânză albă, 1 față de pernă, 4 stole div. Culori, 1 cingulum roșu, 3 per. ciorapi cu carâmb, 9 colare episcopale violete, 1 baculum metal alb, 4 tăvi metal diferite, 7 pălării romane negre, 1 pernă fantezie bleu, 2 perne puf față albă, 1 prosop de baie, 1 crucifix metal și onix, 1 statuetă sfânta Tereza, 1 troiță sfânta Fecioară, 2 preșuri de scamă, 1 saltea de lână, 1 valiză mică cu obiecte de gospodărie (ciocan, clește etc., aparat de bărbierit), 1 ceas de buzunar cu patru rubine și cheie, 3 prosoape pânză albă, 7 per. ciorapi culori vechi, 1 cutie gulere preoțești, 2 cote episcopale, 1 mantie episcopală violetă cu glugă mică, 1 mantilă episcopală violetă, 1 pelerină episcopală violetă cu glugă mică, 1 hermelină episcopală, 8 per. mănuși vechi, 3 batiste albe, 10 berete episcopale, 3 brâuri roșii, 8 purificatorii, 3 mitre episcopale, 1 covor iută gri, 1 serviciu bloc notes pt. birou, 1 cojocel, 1 crucifix de cristal, 1 statuetă ghips Isus, 1 medalion Inima Mariei, 1 valiză pânză, 1 preș mic gen persan, 1 pilotă roșie". Îmbrăcămintea episcopului a fost dată „de pomană", iar straiele preoțești și obiectele de cult au fost depuse spre păstrare la episcopie.

Biserica Catolică din România a depus la Vatican dosarul de beatificare a episcopului Durcovici, care este în curs de analiză.

Cristina Diac, 1 noiembrie 2012, Adevărul