sursa: evz.ro, , 1 noiembrie 2013, autor: Tudorel Urian.
S-au înteţit în ultima vreme discuţiile despre o necesară unificare a dreptei. În niciunul dintre scenarii nu apare însă numele Partidului Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat, urmaşul direct al Partidului Naţional Român unul dintre artizanii Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, devenit ulterior un reper de neocolit în istoria democraţiei româneşti din perioada interbelică.
Şi după 1989, condus cu mână de fier de către Corneliu Coposu, PNŢCD a fost principala alternativă de dreapta la puterea cripto-comunistă (pe măsură ce trece timpul se vede tot mai clar), reprezentată de FSN, cu toate denumirile sale ulterioare. În primii ani ai tranziţiei, Corneliu Coposu a fost un simbol al intransigenţei morale (antologică este o declaraţie a lui Ion Iliescu, reprodusă chiar de senior în cartea sa de convorbiri cu Vartan Arachelian: "Cu Coposu nu se poate discuta pentru că nu îşi doreşte nimic!"), al politicii fără compromisuri, al martirajului luminos. Un om care a suferit cele mai sălbatice torturi fără să-şi abandoneze convingerile, dar şi netarat de gânduri sumbre, de cruntă răzbunare. Un gentleman în adevăratul înţeles al cuvîntului, un om respectat în egală măsuri de prieteni şi de adversarii politici.
Emoţia produsă de moartea sa, surventită în noiembrie 1995, a adus PNŢCD în punctul cel mai vizibil al istoriei sale postcomuniste şi a fost un factor decisiv pentru triumful Convenţiei Democrate în alegerile din anul următor. S-a spus atunci şi o vedem tot mai clar astăzi, succesul CDR în alegerile parlamentare şi cel al lui Emil Constantinescu în cele prezidenţiale din anul 1996 sunt, în bună măsură, victoriile postume ale lui Corneliu Coposu. Guvernarea s-a dovedit a fi pentru urmaşii lui Coposu un test mult mai dur decât şi-ar fi imaginat.
L-au picat cu brio. La sfârşitul guvernării, dezamăgirea electoratului a fost atât de mare încât partidul (candidat din nou pe listele CDR) nici măcar nu a mai atins pragul parlamentar. Seria nesfârşită de scandaluri, reproşurile aruncate isteric dintr-o parte în alta, luptele nesfârşite pentru putere după pierderea puterii au scos la suprafaţă şi au scufundat precum peturile aruncate într-un râu tot felul de lideri (gongoricul Andrei Marga, caraghiosul Victor Ciorbea, anostul Marian Miluţ, energicul Aurelian Pavelescu) în vreme ce partidul s-a tot sfărâmiţat, devenind în ultimii ani aproape o siglă fără conţinut. Întrebarea care se pune este: mai are PNŢCD vreun rol important de jucat în politica românească?
PNŢCD este în momentul de faţă cel mai important brand din partea dreaptă a scenei noastre politice. Un brand ca o maşină de lux, ţinută în garaj şi scoasă din când în când pentru scurte curse de rodaj, cât să nu-i ruginească piesele esenţiale. În mod paradoxal, aş spune că brandul PNŢCD este mult mai bine conservat decât cel al celuilalt partid istoric de pe scena noastră politică, PNL. Degradarea PNŢCD este de alt tip şi ţine de alte cauze decât cea a PNL. La PNŢCD sentimentul general este că seniorul Corneliu Coposu a lăsat drept moştenire o căciulă prea mare pentru capetele celor care s-au succedat după el la conducerea partidului. Substanţa partidului nu s-a schimbat profund, atâta doar că nimeni dintre cei care au urmat nu a fost în măsură să ţină istorica formaţiune politică măcar la nivelul la care îl adusese în conştiinţa publică personalitatea lui Corneliu Coposu.
La PNL, în schimb, asocierea cu PSD, atentatul la adresa statului de drept din vara anului 2012, declaraţiile antieuropene ale liderului Crin Antonescu, promovarea şi susţinerea cu obstinenţă a unor persoane cercetate penal, condamnate de instanţe sau aflate în situaţii de incompatibilitate, demonstrate juridic, în posturile de miniştri şi parlamentari au degradat substanţa profundă a partidului, acesta fiind astăzi unul nefrecventabil pentru oamenii onorabili. PNŢCD s-a fărâmiţat în interior, dar nu a făcut compromisuri majore în exterior, poziţiile sale au fost discrete, dar mereu pe partea corectă în privinţa apărării marilor principii ale democraţiei.
Este limpede că un partid cu un asemenea nume şi o asemenea istorie, indiferent la ce dimensiuni minuscule ar ajunge, nu va putea renunţa niciodată la propria sa identitate pentru a se topi într-o fuziunea cu un eventual partid recent, dar astăzi mult mai bine ancorat în realitatea noastră politică. Ar fi şi păcat să se piardă un brand precum PNŢCD în favoarea unor nume precum Partidul Democrat, Forţa Civică sau Partidul Mişcarea Populară. Este limpede, pe de altă parte că nici pentru liderii acelor partide nu ar fi o soluţie topirea în astăzi micuţul PNŢCD şi renunţarea la propria lor identitate.
Despre PMP se ştie că este partidul lui Traian Băsescu, iar o abandonare a acestui proiect prin fuziunea şi preluarea numelui PNŢCD ar fi fost puţin credibilă (nimic din trecutul preşedintelui nu sugerează vreo afinitate majoră cu acest partid) şi contraproductivă electoral (numele preşedintelui rămâne, poate, principalul atu major în bătăliile care vor urma). Cu Forţa Civică o fuziune sub sigla PNŢCD s-ar fi putut realiza (cele două formaţiuni chiar au format o alianţă, Dreptate şi Adevăr), dar s-ar fi pus problema liderului noii formaţiuni. Statutul de subaltern nu ar fi cadrat cu ambiţiile de prezidenţiabil ale lui Mihai Răzvan Ungureanu, iar ipostaza cu Mihai Răzvan Ungureanu şef al PNŢCD nu ar fi fost, foarte probabil, pe placul celor care deţin în prezent cheile şi actele de identitate ale partidului. La rândul ei, vărsarea PDL în PNŢCD ar fi sunat "ca dracu’" , vorba unui fost preşedinte al partidului lui Vasile Blaga.
De voie, de nevoie, PNŢCD este obligat să meargă de unul singur, cel puţin până la alegerile europarlamentare, să încerce să-şi consolideze identitatea de partid conservator, apărător al valorilor tradiţionale şi al statului de drept, să intervină în dezbaterile publice cu poziţii ferme expuse de voci credibile ale societăţii româneşti. Din harababura rupturilor şi reorganizărilor nu mai ştiu cu precizie cine în ce aripă se află, cine mai face parte şi cine a abandonat partidul lui Corneliu Coposu, dar nu pot să nu-mi amintesc de faptul că de această formaţiune politică au fost asociate în timp nume importante ale vieţii publice româneşti: Ion Caramitru, Alex. Ştefănescu, Nicolae Noica, Andrei Dimitriu, Constantin Dudu Ionescu.
Renunţând la orgoliile şi ambiţiile care îi separă şi decişi să pună umărul laolaltă toţi aceşti oameni remarcabili ar putea scoate partidul din fundătura în care a ajuns. Consecvenţi unui program realist şi decent, urmat cu tenacitate şi bun simţ, au toate şansele de reuşită, mai ales pe fondul crizei morale care a lovit societatea românească, cel puţin la fel de devastator ca nesfârşita criză economică. Alegerile europarlamentare ar putea semnala românilor că PNŢCD trăieşte, este activ pe scena politică şi nu şi-a jucat încă ultima carte. Apoi toate combinaţiile pentru crearea unei foarte importante forţe de dreapta în vederea viitoarelor confruntări electorale vor fi deschise!
