Fan Page Corneliu Coposu

Lichidarea duşmanului de clasă sau despre practici totalitare în spaţiul sovietic în perioda 1924-1956

Înapoi la La zi

sursa: revista22.ro,1 aprilie 2014, de Octavian Roske

Scris alert, convingător şi documentat totodată, cu incursiuni frecvente în fonduri de arhivă din Republica Moldova şi România, folosind mărturii ale supravieţuitorilor represiunii, dar şi trimiteri la istorici specializaţi pe problematica spaţiului sovietic, volumul publicat de Igor Caşu constituie un punct de referinţă pentru analiza experienţei totalitare a secolului XX.

La o adunare de partid ţinută la Petrograd în septembrie 1918, Grigori Zinoviev, cel ca­re va conduce mai târziu Cominternul, de­clara: „Din cele o sută de milioane, cât are populaţia Rusiei so­vietice, nouăzeci de mi­li­oane trebuie să le câş­ti­găm pentru noi. Cu restul nu avem ce să discutăm, trebuie să-i exterminăm“. Prin ce mecanisme ad­mi­nistrativ-juridice, prin ce metode şi cu ce argumente ideologice a operat con­du­cerea politică a Uniunii So­vietice pentru a-şi con­so­lida poziţia, marginalizând sau, după caz, lichidând categorii de persoane con­si­de­rate potenţial ostile, putem afla citind vo­lumul Duşmanul de clasă. Represiuni po­litice, violenţă şi rezistenţă în R(A)SS Mol­dovenească, 1924-1956, publicat re­cent de Igor Caşu la Editura Cartier. Deşi analiza se concentrează pe formele de re­presiune de pe teritoriul RASS Moldo­ve­nească şi RSS Moldovenească în perioada 1924-1956, prin analogie, ea poate fi uti­lizată ca punct de plecare pentru o in­ter­pretare a raporturilor dintre putere şi so­cietate în tot spaţiul sovietic.

Volumul lui Igor Caşu se remarcă prin cel puţin cinci merite. Mai întâi, el surprinde articulaţiile instituţionale care au oferit re­presiunii în spaţiul sovietic con­sistenţă şi continuitate. În al doilea rând, explorează complicata mecanică juridică sau, cel mai adesea, extrajuridică, care a per­mis regimului comunist să trimită în la­găre sau închisori şi, în multe cazuri, di­rect în faţa plutonului de execuţie diverse categorii de persoane. Din prezentarea re­presiunii nu puteau lipsi formele terorii, ex­presia violenţei organizate la nivel cen­tral şi local, îndreptate împotriva unor seg­mente de populaţie care incomodau re­gimul bolşevic. Pe un alt plan, nu mai pu­ţin important, se situează statisticile care ne fac să înţelegem mai bine dimensiunea copleşitoare a represiunii, uneori pe pe­ri­oade scurte, şi sub presiunea unor im­perative ideologice sau a unor ajustări ad­ministrativ-politice. În sfârşit, prezentarea unor cazuri individuale de victime ale re­presiunii, sub forma unor portrete bio­gra­fice, dublate de o secţiune cu fotografii ine­dite, preluate din arhive, ne apropie de viaţa cotidiană, pe parcursul a trei decenii de istorie.

De la început, volumul se impune prin pers­pectiva instituţională asupra fe­no­me­nului represiunii. Un exemplu îl re­pre­zin­tă activitatea a ceea ce s-a numit „troi­ca specială“. Învestită cu puteri excep­ţio­nale, „troica specială“, organ extra­ju­di­ciar, după cum îl numeşte autorul, se află în spatele numeroaselor decizii de con­dam­nare la moarte sau la închisoare. În tim­pul Marii Terori din RASS Moldo­ve­nească din 1937-1938, „troica specială“ era formată din comisarul Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al re­pu­blicii, prim-secretarul Comitetului Re­gio­nal Moldovenesc al PC (b) din Ucraina şi procurorul republicii. Într-o singură zi, 2 noiembrie 1937, „troica specială“ a con­damnat la moarte 19 persoane. Unul din­tre acuzaţi, fost ofiţer în armata ţaristă, fusese arestat de NKVD fi­indcă spunea bancuri con­trarevoluţionare despre Ar­mata Roşie şi Voroşilov. În absenţa unui proces corect, acelaşi organism pronunţa, la 26 noiembrie 1937, 39 de condamnări la moarte. Unul dintre motivele in­vo­cate era propaganda în fa­voarea emigrării în Ro­mâ­nia, peste Nistru. O altă ins­tituţie cu caracter extrajudiciar implicată în decizii cu scop represiv a fost Con­sfă­tuirea Specială a OGPU, creată în 1922 şi înlocuită de un organism cu funcţii si­milare, sub coordonarea NKVD, în 1934. Când era vorba de aplicarea unor măsuri excepţionale se recurgea la Comisia spe­cială a NKVD al URSS şi a Procuraturii Ge­nerale a URSS, organism cunoscut şi sub numele de Dvoika, din care făceau parte Nikolai Ejov, în calitatea sa de comisar al Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne al URSS, şi Andrei Vîşinski, ca pro­curor general al URSS.

Igor Casu - Dusmanul de clasa

IGOR CAŞU - Duşmanul de clasă. Represiuni politice, violenţă şi rezistenţă în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956; Prefaţă de Vladimir Tismăneanu; Editura Cartier, Chişinău / Bucureşti, 2014, 394 p.

Lista deciziilor administrative şi a actelor normative utilizate de regimul sovietic pen­tru a pune în mişcare masivele acţiuni re­presive la care face referire Igor Caşu este prea lungă pentru a fi reprodusă aici. Dintre cele mai importante pot fi amintite Decizia Biroului Politic a CC al PC (b) al Uniunii Sovietice din 30 ia­nua­rie 1930 „Cu privire la măsurile de li­chidare a gos­podăriilor culăceşti din ra­ioanele co­lectivizării totale“, urmată de Ordinul OGPU nr. 44/21 „Cu privire la lichidarea chiaburului ca clasă“, din 2 februarie 1930, ambele constituind baza le­gală pen­tru deportarea în masă a per­soa­nelor care se opuneau colectărilor forţate şi colec­ti­vizării. La 7 august 1932, Consiliul Co­mi­sarilor Poporului din URSS a adoptat un decret prin care „părăsirea satului era considerată crimă de stat şi se pe­dep­sea cu 10 ani de lagăr de concentrare fă­ră dreptul la aministie“. În aceeaşi zi a fost adoptat şi decretul „Cu privire la pro­tecţia averii întreprinderilor de stat, a col­hozurilor şi cooperativelor şi întărirea proprietăţii sociale (socialiste)“, care pe­depsea cu internare în lagăr pentru 5-10 ani furturile din colhozuri. La baza cam­paniei de arestări şi execuţii din timpul Marii Terori a stat Hotărârea Biroului Po­litic al CC al PC (b) al Uniunii Sovietice din 2 iulie 1937, care anunţa necesitatea reluării pe scară largă a luptei împotriva elementelor antisovietice. Pentru aplicarea deciziei politice, Nikolai Ejov a emis, la 30 iulie 1947, Ordinul 00447 „Cu privire la operaţiunea de represiune a foştilor chia­buri, criminali şi alte elemente antiso­vietice“. Dintre cei care urmau să fie ares­taţi conform Ordinului 00447, o treime urmau să fie executaţi, fiind consideraţi ex­trem de periculoşi, restul urmând să fie condamnaţi la termene variind între 8 şi 10 ani de lagăr sau închisoare. Pentru fie­care regiune erau stabilite cote, organele NKVD având sarcina de a respecta întru totul graficele stabilite la Moscova. Şi RASS Moldovenească avea o cotă de exe­cuţii şi internări în lagăre. Pentru prima categorie, a execuţiilor, planul viza 200 de persoane, iar pentru a doua 500. Cotele puteau fi mărite, dacă se obţinea per­mi­siunea lui Ejov şi, evident, a lui Stalin. Faptul că toate cifrele privind execuţiile şi internările în lagăr fixate prin Ordinul 00447 urmau să fie atinse în termen de 4 luni explică intensitatea Marii Terori la ni­velul întregii ţări.

Referindu-se la deportările de populaţie românească din Ba­sarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa din 12/13 iunie 1941, Igor Caşu identifică te­me­iul legal într-o decizie din 2 martie 1940 cu privire la deportarea polonezilor din Ucraina şi Bielorusia de Vest şi în Decizia CC al PC (b) al Uniunii Sovietice şi a Con­siliului Comisarilor Poporului din URSS din 14 mai 1940 cu privire la deportarea ele­mentelor „contrarevoluţionare“ şi „na­ţionaliste“ din fostele teritorii poloneze. Ulterior, aceste decizii au fost extinse asu­pra Ţărilor Baltice şi a teritoriilor ro­mâ­neşti ocupate de Armata Roşie.

O altă hotărâre cu caracter politic care a ţinut loc de bază legală pentru declanşarea unei campanii represive a fost Decizia Biroului CC al PC (b) al Moldovei din 30 august 1947 „Cu privire la identificarea gos­podăriilor chiabureşti în judeţele RSSM şi impozitarea lor“. Erau socotiţi chiaburi, conform acestei decizii, toţi cei care angajau mai mult de o persoană pen­tru muncile agricole, care obţineau ve­nituri din mori, care arendau pământ sau închiriau utilaje agricole, având astfel pro­fit. După identificare, urma deportarea, de care nu erau scutiţi nici unii ţărani mij­locaşi sau chiar săraci care se dovediseră incomozi pentru autorităţile locale, şi con­fiscarea averilor, de regulă prin preluarea lor de către structurile colectiviste locale. Pentru a desăvârşi acţiunea de lichidare, la 6 aprilie 1949, Biroul Politic al CC al PC (b) al Uniunii Sovietice a adoptat o decizie „Cu privire la deportarea din teritoriile RSS Moldoveneşti a chiaburilor, a foştilor moşieri şi a altor elemente nedemne de încredere“.

Grup de ţărani învinuiţi de activitate antisovietică, condamnaţi la gulag

Grup de ţărani învinuiţi de activitate antisovietică, condamnaţi la gulag, satul Vâhvatinţi, raionul Râbniţa, 1929, RASSM. Rândul de sus: Alexandru Pleşco, Lavrentie Bodiul, Evgraf Petco; rândul de jos: Petru Chisliuc, Daniel Bodiul, Pavel Bodiul (ASISRM-KGB, dosar 016580)

Despre formele terorii este vorba în fiecare capitol al cărţii, această dimensiune însoţind toa­te etapele istorice pre­zen­tate de Igor Caşu. Spre exem­plu, violenţele care au însoţit campaniile de colectări de la sfârşitul anilor 1920 au luat forme diverse. Ţăranii care refuzau să predea statului cotele, acestea depăşind chiar rezervele gospodăriei pentru sub­zistenţă, erau chemaţi noaptea la sovietul sătesc şi ameninţaţi că, dacă „dacă nu vor ceda cerealele de bunăvoie, li se va con­fisca averea, vor fi executaţi sau de­portaţi“. Alţii erau atârnaţi cu capul în jos în fântâni sau în latrine pentru a declara unde ascunseseră „puţinele puduri de grâ­ne menite a salva familiile lor de la moar­tea prin înfometare“. Când nici aceste me­tode nu dădeau rezultate, ţăranii recal­citranţi erau executaţi chiar de împu­ter­niciţii partidului pentru colectarea pro­duselor agricole. O altă formă de teroare, înfometarea în masă, mai ales cea din anii 1932-1933, este definită de Igor Caşu drept o „soluţie alternativă la deportarea de proporţii a tuturor celor care se opun colectivizării şi îndeplinirii planului de colectări la cereale“, metodă costisitoare şi mai greu de aplicat, din motive tehnice.

Deportările masive constituie o altă faţetă a terorii. Supravieţuitorii deportărilor din noaptea de 12/13 iunie 1941, când au­torităţile sovietice au trimis în „regiunile îndepărtate ale Siberiei“ peste 30.000 de persoane din Basarabia şi Bucovina de Nord, povestesc că au călătorit în vagoane de cărbuni două săptămâni, în condiţii inu­mane. Pe drum, familiile deportaţilor erau despărţite, femeile şi copiii rămânând în aşa-zisele aşezări speciale, în timp ce bărbaţii erau trimişi în lagăre de con­cen­trare pentru prizonierii de război. Im­pre­sionante sunt şi mărturiile despre foa­metea din 1946-1947. „În acest an foa­metea e groaznică“, declară o persoană din satul Roşu. „Nu avem de unde cum­păra pâine. În magazinele «comerciale» aceasta nu ajunge pentru toţi, numai cei mai norocoşi se aleg cu câte o pâine. Toată lumea din sat mănâncă fân şi animale pierite şi din cauza asta mulţi s-au îmbolnăvit.“

Când este vorba de cifrele represiunii, Igor Caşu recurge la estimări provenite din arhive sau la statistici avansate de is­torici care au cercetat dinamica fe­no­me­nului. Amintind acţiunile de „pacificare“ ordonate de puterea sovietică în timpul Te­rorii Roşii din 1919-1921 împotriva sa­te­lor răsculate din raioanele din stânga Nis­trului, care aveau să se constituie în 1924 în RASS Moldovenească, Igor Caşu con­si­deră că numărul celor executaţi s-ar ri­dica la aproximativ 2.000 de persoane. În privinţa estimărilor privind numărul vic­timelor foametei din Rusia sovietică, din 1921-1922, aprecierile merg spre un total de aproximativ 235.000 de persoane pen­tru Ucraina şi 5 milioane la nivelul tuturor republicilor sovietice. Pentru a descrie efectele foametei din 1924-1926 din RASS Moldovenească, autorul citează fragmente din rapoartele întocmite de OGPU. Astfel, în 5 dintre cele 11 raioane ale republicii, se înregistrau, în noiembrie 1925, 150.000 de persoane care sufereau de foame.

Igor Caşu face aprecieri şi asupra efectelor campaniei de colectivizare şi a măsurilor luate împotriva per­soanelor care nu achitau în întregime cotele obligatorii. Astfel, în anii 1930-1932, din diferite republici sovietice ar fi fost deportate în regiunile de nord ale Ru­siei peste 2,5 milioane de persoane. Spre exemplu, numai în luna februarie 1930, din RASS Moldovenească au fost deportate 851 de persoane. Pentru deportările din pri­măvara-vara anului 1931, numărul de familii deportate s-ar ridica la 5.400.

Pentru a stabili numărul victimelor foa­metei din RASS Moldovenească din 1932-1933, Igor Caşu a folosit ca bază de calcul media deceselor pe raion (3.164). În­mul­ţind-o cu numărul de raioane (11), a obţinut o cifră totală de circa 35.000 de persoane, doar pentru perioada 1 ia­nua­rie-1 iulie 1933. Pentru perioada iunie 1932-iulie 1933, numărul total al vic­ti­melor ar putea fi de 38.000 de persoane.

Impresionante sunt şi cifrele care descriu amploarea Marii Terori din 1937-1938. Ast­fel, până la sfârşitul lunii octombrie 1937, fuseseră deja executate în RASS Mol­do­venească 277 de persoane, din care 172 de chiaburi, 54 de elemente criminale, 51 de elemente antisovietice. Alte 575 de per­soane fuseseră condamnate la 8-10 ani detenţie în lagăr sau închisoare. O lună mai târziu, numărul celor executaţi se ridica la 560, iar la 4 decembrie numărul execuţiilor atingea cifra de 746, din care ma­joritatea (738) erau chiaburi. Acţiunile represive au continuat în 1938, 233 de per­soane fiind executate în intervalul 21 fe­bruarie-21 martie. Dintre aceştia, 140 erau chiaburi, 17 sectanţi, 15 oameni ai bi­se­ricii, 15 foşti petliurişti, 15 foşti „bandiţi politici“, adică participanţi la revolte antisovietice, 5 foşti „poliţişti, jandarmi sau monarhişti“, 4 foşti albgardişti, 2 mem­bri ai unor organizaţii contra­re­vo­lu­ţionare şi un „terorist“. În total, prin apli­carea Ordinului 00447 al Co­mi­sa­riatului Poporului pentru Afacerile Interne al URSS în RASS Moldovenească au fost con­damnate, în 1937-1938, 7.157 de persoane, dintre care 4.339 au fost executate, iar 2.818 au fost condamnate la diferite ter­mene de detenţie în lagăre sau închisori.

Un capitol separat este consacrat terorii instaurate de regimul sovietic în Basarabia şi Nordul Bucovinei, în intervalul 1940-1941. Bilanţul represiunii ar indica un număr de 118.094 de victime. Dintre aceş­tia, un număr de 18.392 de persoane au fost arestate şi deportate din RSS Mol­do­venească, în noaptea de 12/13 iunie 1941, iar 1.122 de persoane, incluzând func­ţio­nari ai statului român sau persoane sus­pectate de colaborare cu aceştia, au fost arestate în intervalul 28 iunie-4 iulie 1940. În acelaşi interval, cel puţin 136 de persoane au fost condamnate la moarte. Printre cei executaţi se numărau foşti po­liţişti care participaseră la arestarea unor agenţi comunişti în Basarabia, persoane ca­re fugiseră în România pentru a scăpa de foamete, foşti ofiţeri ţarişti sau alb­gardişti, foşti ofiţeri ai armatei române.

Când ajunge la prezentarea foa­metei din 1946-1947, Igor Caşu recurge la estimările unor is­to­rici consacraţi. După Mihai Gri­bincea şi Anatol Ţăranu, nu­mă­rul victimelor foametei din RSS Mol­do­ve­nească s-ar situa între 150.000 şi 200.000. După Boris Bomeşko, numărul victimelor ar fi de 70-80.000 de persoane, fără a se ţine seama de cei care plecau în Ucraina du­pă alimente, în număr de 5-6.000 de oameni zilnic, din care unii mureau pe drum. La nivelul întregii ţări, foametea din 1946-1947 ar fi făcut 1,2 milioane de vic­time.

În iulie 1949 a avut loc „cea mai mare de­portare a populaţiei basarabene“, care a afectat 35.796 de persoane, dintre care 9.864 de bărbaţi, 14.033 de femei şi 11.889 de copii. Cele mai multe familii deportate în Siberia (7.625) fuseseră etichetate de au­torităţile sovietice drept „chiabureşti“, restul fiind acuzate de colaborare cu „ocu­panţii germano-fascişti“. În finalul cărţii, Igor Caşu oferă o estimare globală a nu­mărului victimelor comunismului din RASS Moldovenească şi RSS Moldo­ve­nească în perioada cercetată. Acesta ar fi de 360.000 de persoane, dintre care 52% au murit de foamete, 20% au fost de­portate în Siberia şi Kazahstan, 1% au fost executaţi în timpul Marii Terori şi 23,6% au fost mobilizate la muncă forţată.

Scris alert, convingător şi documentat tot­odată, cu incursiuni frecvente în fonduri de arhivă din Republica Moldova şi Ro­mâ­nia, folosind mărturii ale supravieţuitorilor represiunii, dar şi trimiteri la istorici spe­cializaţi pe problematica spaţiului sovietic, volumul publicat de Igor Caşu constituie un punct de referinţă pentru analiza ex­perienţei totalitare a secolului XX. //

Articol citit de 787 ori.

Alte articole