Structural, Leonard Oprea face parte din familia adevăraţilor disidenţi, de tipul Corneliu Coposu sau Adam Michnik. Ca şi aceştia, a înfruntat regimul comunist, a avut curajul să spună despre negru că este negru atunci când toată lumea, din teamă sau oportunism, prefera să admită că este alb, a suportat anchetele barbare ale Securităţii, dar a păşit întotdeauna în viaţă cu zâmbetul pe buze, fără frustrări şi fără resentimente. După căderea regimului Ceauşescu, când rezistenţii şi luptătorii anticomunişti au apărut ca ciupercile după ploaie, atribuindu-şi acte eroice despre care nu a ştiut nimeni vreodată, adevăraţii disidenţi au şocat prin bunul lor simţ nevindicativ, prin asumarea trecutului cu cu un zâmbet trist şi prin privirea luminoasă aţintită spre viitor. Nu un martir al temniţelor comuniste precum Corneliu Coposu, ci un zelos susţinător al regimului abia licihidat, Silviu Brucan, a avut ideea mascaradei judiciare de la Târgovişte.În ceea ce-l priveşte pe seniorul politicii româneşti din primii ani ai tranziţiei, el a uimit întotdeauna prin eleganţa, uşor ironică, (fără a abandona însă niciodată principiile), cu care i-a tratat pe corifeii epocii comuniste, deveniţi conducători ai ţării în perioada de tranziţie, chiar şi atunci când manevrele lor, lipsite de cea mai elementară civilitate şi principialitate trădau o ticăloşie care se vedea cu ochiul liber.
La rândul său Adam Michnik, deşi a petrecut ani buni în temniţele comuniste, se opune astăzi cu vigoare oricăror tendinţe exclusiviste la nivelul societăţii poloneze. A realizat chiar un interviu istoric cu fostul său călău, generalul Wojtech Jaruzelski, cel care a introdus legea marţială în Polonia anilor ’80, fapt pentru care fostul disident a ajuns să fie acuzat de către spiritele înguste de... nostalgii comuniste.
Leonard Oprea demonstrează, cu fiecare nouă carte a sa, aceeaşi lipsă de complexe în abordarea relaţiilor contradictorii care caracterizează lumea contemporană. Conştient de valoarea gesturilor sale din trecut (este unul dintre participanţii la revolta braşovenilor din anul 1987), priveşte cu seninătate şi comprehensiune prezentul, judecă situaţiile cu propria minte, nu în virtutea unei presupuse „corectitudini politice” a epocii. Resorturile morale de factură creştină şi umanistă îi conferă scrisului său luminozitate şi generozitate sufletească. În spatele fiecărei fraze a lui Leonard Oprea se ascunde un zâmbet candid. Total lipsit de patimă, scrisul său reprezintă lecţii de viaţă, mereu utile într-o societate românească ce pare să-şi fi rătăcit definitiv toate reperele apte să o scoată din marasmul moral în care a intrat.
Teophil Magus – Confesiuni (2004-2006) continuă cărţile din ciclul Teophil Magus care i-au adus notorietate lui Leonard Oprea. Proiectata trilogie devine, odată cu editarea acestui nou volum, tetralogie. Şi sunt convins că lucrurile nu se vor opri aici. Pentru că dinamica lumii contemporane îi va oferi, cu siguranţă, autorului, alte şi alte prilejuri de meditaţie, posibilă materie primă pentru viitoarele volume.
