Strada Sfinţilor se află undeva în spatele Pieţei Rosetti. Blocul cu numărul zece pare o clădire normală, construită în perioada interbelică, pe el nu se găseşte nici o placă memorială, nimic care să indice că acolo s-ar fi petrecut ceva special. Am descoperit însă că imobilul a avut un rol fantastic în istoria contemporană a României.

Construcţia a fost începută în 1936 de inginerul Liviu Ciulei, principalul suspect în ceea ce presa interbelică avea să boteze "crima secolului". Inginerul constructor, tatăl viitorului regizor cu acelaşi nume, era unul dintre cei mai bogaţi oameni din Bucureşti, mare antreprenor imobiliar. Amanta sa, Tita Cristescu, fiica fondatorului PCR Gheorghe Cristescu, zis Plăpumarul, era una dintre marile frumuseţi dâmboviţene (fostă MISS România), iute de muscă. După ce a tocat o parte din banii lui Ciulei, îl anunţase că "îşi reface viaţa" cu un june diplomat. A fost găsită moartă, otrăvită cu cianură. Cu toate astea, inginerul a mai avut destule fonduri să termine blocul de pe Sfinţilor, în 1938, şi să-l dea în folosinţă. Primul etaj a rămas al firmei sale de construcţii Sonaco, iar restul de apartamente au fost închiriate sau vândute.

MANIU, MAURER, NOSTRADAMUS.

Dintr-un interviu pe care mi l-a acordat domnul academician Gabriel Ţepelea, şi el locatar în Strada Sfinţilor numărul zece, aflasem că Iuliu Maniu a stat de la sfârşitul anilor ’30 până la arestarea sa din 1947 în Blocul Ciulei. Coincidenţă, unul dintre vecinii fostului prim-ministru ţărănist a fost viitorul premier comunist Ion Gheorghe Maurer, pe atunci un avocat cu clientelă subţire şi conspirator de nuanţă roşietică. Am sunat la întâmplare la interfon, încercând să găsesc urmele celor doi. Am avut noroc, preşedintele Asociaţiei de Locatari, artistul plastic Gheorghe Roşu, este pasionat de istorie. Cu toate că stă "doar" de treizeci şi cinci de ani în bloc, s-a interesat unde au locuit cei doi politicieni. Maniu, care oficial nu avea trecută pe numele lui nici o proprietate în Bucureşti, utiliza apartamentul numărul doisprezece de la etajul cinci, aflat pe numele familiei Deciu, nişte rude ortomane din Ardeal ale celui poreclit Sfinxul. Maurer a stat cu chirie ani buni la etajul trei, în apartamentul cu numărul opt. Proprietarul apartamentului era avocatul şi scriitorul Mircea Traian Biju, aflat iniţial în relaţii amicale cu Maurer, a avut la un moment dat un conflict cu chiriaşul său, care mai uita să-şi plătească datoriile. Viitorul mentor spiritual al lui Nicolae Ceauşescu a fost evacuat din apartament în urma unui proces intentat de Biju. Domnul Roşu mi-a mai spus că blocul de pe Sfinţilor nu a avut parte doar de politicieni. În el a locuit în perioada postbelică şi un cunoscut "paranormal", Vlaicu Ionescu. Ocultistul, fost deţinut politic, a emigrat la un moment dat în Statele Unite ale Americii, unde a făcut carieră, ajungând să fie considerat cel mai bun interpretator al catrenelor lui Nostradamus.

PUPÅCIOSUL.

Domnul Roşu a binevoit să mă ducă la doamna Elena Gion, cea mai veche locatară din bloc. Dânsa are optzeci şi şapte de ani şi s-a mutat pe Strada Sfinţilor în 1948, imediat după naţionalizare. A fost soţia graficianului şi caricaturistului Mihail Gion, decedat în 1993. Îşi aduce aminte că în primii ani după ce s-a mutat, de teama Securităţii, nici nu se pronunţa numele lui Maniu. Se vorbea despre el ca despre "fostul locatar".

În locul demnitarului a venit o familie Coroianu, rude cu Deciu, probabil şi cu şeful naţional-ţărăniştilor. Mi-a străfulgerat prin cap o amintire. Mi-am adus aminte cum în anii ’80 mă zbenguiam prin casă pe la fostul meu coleg de şcoală generală Emil Coroianu (Dumnezeu să-l ierte, a murit acum câţiva ani într-un accident de circulaţie) fără să ştiu, bineînţeles, în ce fel de apartament mă aflam.

Despre Maurer doamna Gion a mai apucat să vorbească prin anii de dezgheţ ai lui Ceauşescu, atunci când încă mai trăiau în bloc oameni care-l mai prinseseră acolo. Premierul era cică un tip de viaţă. Organiza petreceri cu diverşi amici şi îi scandaliza pe cei mai pudibonzi fiindcă îşi pupa nevasta, Elena (abia o cunoscuse), în lift sau în faţa porţii.

UŞA.

Am plecat de la doamna Gion la etajul cinci, unde a stat Iuliu Maniu. Uşa apartamentului numărul doisprezece este cea originală, de la construirea blocului. Şi soneria pare tot de atunci. Am stat puţin şi m-am gândit ce oameni au intrat şi au ieşit pe acolo. Conform mărturiei fruntaşului ţărănist Cicerone Ioniţoiu, care a fost găzduit câteva zile în apartament, în 1945, de către şeful său de partid, Maniu avea condiţii de viaţă destul de modeste. În dormitor avea drept mobilă un pat simplu de lemn, un şifonier şi două scaune, iar anticamera biroului – o masă fără ornamentaţii şi alte scaune. Corneliu Coposu, care în timpul războiului era un fel de şef de cabinet al preşedintelui PNŢ, îşi amintea că tratativele din interiorul partidului, cât şi cele cu partenerii politici pentru declanşarea loviturii de la 23 August 1944 s-au ţinut la Maniu acasă, unde conspirau toţi oponenţii mareşalului Antonescu. Aici s-a negociat soluţia guvernului militar condus de generalul Constantin Sănătescu, în care şefii principalelor partide care i se opuneau lui Antonescu au devenit (cu excepţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu) miniştrii fără portofoliu.

Acum, fostul apartament a lui Maniu este închiriat unor străini care erau plecaţi în ţările lor calde încă de dinainte de sărbători. Ştiind asta, nu m-am putut abţine să apăs îndelung pe butonul soneriei, intrând astfel în rând cu toată floarea clasei politice "burghezo-moşiereşti" care făcuse acelaşi gest. Când să plec din bloc, domnul Roşu mi-a mai spus că sunt nişte probleme cu structura de rezistenţă şi că speră, dacă oamenii primăriei se vor gândi să pună o placă memorială, ceva, să le treacă prin cap să-l şi ajute să consolideze "blocul cu prim-miniştri".

Misterele Bucureştilor

În onorata nostră Capitală, există tot felul de locuri valoroase nu atât prin virtuţile lor arhitectonice, cât prin întâmplările istorice care s-a desfăşurat acolo. În perioada comunistă, istoria României de până în 1944 a fost ocultată, falsificată şi parţial negată.De aceea, până în 1989, multe fapte istorice petrecute în Bucureşti nu au fost pomenite. Implicit, locurile în care s-au petrecut nu au fost marcate într-un fel. Puţină lume mai ştie azi, de exemplu, că undeva, pe Strada Maria Rosetti, era sediul central al Partidului Naţional Liberal, unde Brătienii făceau şi desfăceau guverne, că Marele Orient Masonic funcţiona undeva pe Lipscani sau că Societatea Ziariştilor îşi avea sediul într-un actual teatru. De asemenea, doar locuitorii foarte în vârstă îşi mai aduc aminte că bordelurile de lux din centru au devenit ateliere de creaţie ale artiştilor plastici sau sedii ale întreprinderilor socialiste. Jurnalul Naţional va încerca în intervalul următor să identifice locurile în care s-au petrecut multe din misterele Bucureştilor secolelor XIX şi XX.

Toma Roman jr, 16/01/2008, Jurnalul National