Corneliu Coposu Fan Page

Vaclav Havel: "Ceauşescu nu trebuia executat" - Adevărul

Înapoi la Ziare din 2009

Reprezentanţi ai presei de pe toate continentele s-au întâlnit joia trecută în micuţul teatru Na Zabradli din Praga. Ce s-a jucat? „Aniversarea a 20 de ani de la Revoluţia de Catifea“. Autor, Vaclav Havel. În rolul principal, Vaclav Havel. Figură legendară a luptei anticomuniste, fostul disident şi apoi preşedinte al Cehoslovaciei şi al Cehiei, Vaclav Havel a decis să organizeze această aniversare în stilul său caracteristic.

A urcat pe scenă împreună cu trei prieteni apropiaţi, cei cu care s-a aflat acum 20 de ani în fruntea Revoluţiei de Catifea: Alexandr Vondra, fost ministru de Externe, Jiri Krizan, cofondator al Forumului Civic, şi Michael Zantovsky, diplomat şi fost purtător de cuvânt al preşedinţiei cehe. Ziarul „Adevărul“ a fost singurul reprezentant al presei din România la această întâlnire.

Patru scaune pe o scenă goală. Sunt singurele obiecte iluminate din mica sală de teatru pragheză. Ziarişti din toată lumea se înghesuie să prindă un loc mai în faţă şi se împiedică, pe întuneric, de cabluri întinse haotic şi de camere tv instalate unde nu te aştepţi. Apar şi „actorii” – liderii Revoluţiei de Catifea, cei care acum 20 de ani scriau apelul intitulat „Nekolik vet” („Câteva propoziţii”) şi fondau Forumul Civic. În mijloc, Vaclav Havel, alături de prietenii săi Jiri Krizan, Michael Zantovsky şi Alexandr Vondra. Cu excepţia ultimului, care are 49 de ani, ei nu mai sunt tocmai tineri. Vaclav Havel are 73 şi, atunci când îl vezi de aproape, nu poţi să nu-i remarci trupul împuţinat, adus de spate şi mersul ezitant. Dar acolo, pe scenă, liderii Revoluţiei de Catifea, îmbrăcaţi în blugi, ca nişte rockeri veterani ce sunt, seamănă mai degrabă cu Rolling Stones. „Sunt singurul de pe scenă care poartă sacou, dar să ştiţi că acum 20 de ani nu purtam”, îşi scuză Jiri Krizan haina sa casual din catifea neagră. Ţinuta lui Vaclav Havel este însă aceeaşi cu care acum două decenii intra în Hrad, purtat pe valul Revoluţiei de Catifea. Atunci, pentru a marca momentul istoric, a împrumutat totuşi o cravată.

Nu ne aflăm întâmplător în mica sală de teatru experimental, în care, până să intri, traversezi o berărie, în cea mai bună tradiţie locală, cu excelenta bere şi puţin apetisantele gustări ceheşti. Teatrul Na Zabradli (Balustrada) este renumit tocmai pentru că a pus în scenă piesele nonconformistului Vaclav Havel, începând cu „Garden Party”, în 1963. „Sunt foarte fericit să fiu azi la această conferinţă, aici, unde mi-am petrecut o bună parte din viaţă. Am fost aici, împreună, în timpul grevei teatrelor din noiembrie-decembrie 1989. Şi am preferat să mă întorc pentru conferinţă aici, unde a început viaţa mea publică, tocmai pentru a ne reaminti de atmosfera de acum 20 de ani. Nu ştiu exact cum s-a întâmplat totul atunci, dar ştiu că s-a întâmplat”, a prefaţat Havel întâlnirea cu jurnaliştii din întreaga lume.

Un bulgăre de zăpadă care a luat-o la vale şi a declanşat o avalanşă. Aşa caracterizează Vaclav Havel evoluţiile din toamna cehoslovacă a anului 1989. Primele demonstraţii studenţeşti au avut loc la 16 noiembrie 1989, în Bratislava. Cehii i-au urmat pe 17 noiembrie, când peste 15.000 de studenţi au luat parte la manifestaţie. Poliţia i-a atacat brutal pe protestatari, prilej cu care s-a produs unul dintre evenimentele enigmatice ale revoluţiei pragheze: la retragerea protestatarilor, în faţa atacului forţelor de ordine, un tânăr a rămas întins pe caldarâm. S-a crezut că este Martin Smid, un student la Medicină, şi că a fost ucis de poliţişti.

Vestea s-a răspândit imediat, făcându-i pe cehi, dar şi pe slovaci să iasă în masă pe străzi. De fapt, adevăratul Smid era viu şi nevătămat şi degeaba autorităţile l-au arătat la televizor. Tăvălugul se pornise. A fost creat Forumull Civic, condus de Havel. La 27 noiembrie s-a declanşat greva generală şi comuniştii conduşi de Gustav Husak au acceptat negocierile cu opoziţia. A fost abolit articolul din Constituţie care prevedea monopolul partidului comunist. Gustav Husak, a demisionat şi, pe 10 decembrie, s-a instalat primul guvern necomunist de după 1948, condus de Marian Calfa. La 28 decembrie, Alexander Dubcek, conducătorul Primăverii de la Praga, din 1968, a devenit preşedinte al Parlamentului, iar pe 29 decembrie 1989, Vaclav Havel a intrat în Hrad, ca preşedinte al Cehoslovaciei.

Ar mai rămâne de spus epilogul poveştii lui Martin Smid. Unele surse susţin că „identitatea” lui Smid a fost „furată” de un ofiţer de Securitate care a făcut pe mortul. Ulterior, acesta avea să devină liderul unui minuscul partid ceh de extremă stânga. Şi se că acest episod, inclusiv intervenţia brutală a poliţiştilor au fost manevrate, de la Moscova, pentru a-i scoate pe cehi în stradă.

Profil

Ultimul preşedinte al Cehoslovaciei (1990-1992) şi primul preşedinte al Republicii Cehe (1993-2003). Fiul unor capitalişti bogaţi, nu îi este permis să facă studii universitare decât la seral, la Politehnică, şi cursuri de artă dramatică prin corespondenţă. Astfel că lucrează ca maşinist la teatrul Na Zabraldi din Praga.

Aici i se şi joacă prima piesă, „Garden Party“, în 1963, după care urmează şi alte succese. După 1968 este interzis de autorităţi. Este nevoit să lucreze într-o berărie şi începe să publice în regim samizdat. Semnează Charta 77 şi este arestat în mai multe rânduri, cea mai lungă perioadă de detenţie fiind între 1979 şi 1984, timp în care sănătatea i-a fost serios zdruncinată.

„Noi, cehii şi slovacii, ne rezolvăm problemele la berărie“

Când aţi avut sentimentul că schimbările în Cehoslovacia deveniseră iminente?

Vaclav Havel: Se simţea în aer că ceva urmează să se întâmple. Pe 28 octombrie (când se aniversa proclamarea independenţei Cehoslovaciei faţă de Austro-Ungaria, n.r.), poliţia m-a reţinut, ca de obicei. Făceau asta fiindcă nu voiau să aibă necazuri. M-au luat într-o dubă, iar unul dintre cei doi miliţieni care mă păzeau m-a întrebat: Domnule Havel, cât credeţi că mai ţine? Oamenii începeau să se scuture de frică şi vedeam ce se întâmpla cu cetăţenii est-germani de la ambasada RFG din Praga. Mii de cetăţeni se refugiaseră acolo şi locuitorii Pragăi le aduceau saci de dormit, ceai cald, fără să se mai teamă de prezenţa în zonă a poliţiei secrete.

În 17 noiembrie am plecat din Praga, pentru un weekend, la casa mea de la ţară. Mă simţeam supravegheat îndeaproape de poliţia secretă şi credeam că demonstraţia studenţilor este una ca oricare alta. Apoi, mi-am dat seama că acela poate fi bulgărele de zăpadă care poate declanşa avalanşa şi a doua zi dimineaţa mi-am lăsat familia la casa de la ţară şi am revenit în Praga. Am început să ne adunăm, am creat Forumul Civic şi întreaga mea viaţă a luat o altă direcţie.

Adevărul: Domnule preşedinte, Revoluţia de Catifea este un model pentru ţările care au ieşit din dictatura comunistă. Dar, din păcate, mai există un model total diferit, Revoluţia sângeroasă din România. Au fost peste 1.000 de victime, iar Nicolae Ceauşescu a fost singurul dictator comunist executat. Care sunt, în opinia dumneavoastră, cauzele care au dus la evenimente atât de diferite în cele două ţări?

Vaclav Havel: Cred că fiecare dintre ţările fost comuniste are tradiţii istorice diferite, are diferite modele de comportament, care trec de la o generaţie la alta. Regimul lui Nicolae Ceauşescu a fost dezgustător. Oamenii au fost nevoiţi să facă faţă unor confruntări violente. A fost într-adevăr groaznic ce s-a întâmplat atunci. Ca un om care se opune pedepsei cu moartea, nu am fost de acord cu executarea sa, cred că putea fi trimis în închisoare. Noi, cehii şi slovacii, avem tradiţia să ne rezolvăm problemele mai degrabă în berării decât pe câmpul de luptă. Uneori, acest lucru poate fi un avantaj, altă dată un dezavantaj.

Societate bolnavă, partide bolnave

„Mulţi ani am fost acuzat că sunt împotriva partidelor politice, că aş dori să le abolesc. Nu este adevărat. Eu am scris despre importanţa partidelor politice cu mult timp în urmă, am vorbit despre rolul lor în viaţa politică şi despre pluralism. Ceea ce eu am criticat este o anumită tendinţă a partidelor, care vine din tradiţia Imperiului Austro-Ungar, de a deveni meta-structuri ale statului, funcţionând jumătate legal, jumătate ilegal, în loc să fie un cadru de dezvoltare a personalităţilor politice. La începutul anilor 1990, Richard von Weizsacker ( preşedinte al Germaniei între 1984 şi 1994) mi-a spus că o societate politică bolnavă va îmbolnăvi şi partidele, pentru că partidele nu sunt decât produse ale societăţii.

M-am gândit de multe ori şi am comparat acest fenomen al nostalgiei după comunism cu situaţia unei persoane eliberate din puşcărie. Am simţit-o pe propria piele. În închisoare nu trebuie să iei decizii, te trezeşti la o anumită oră, totul este reglementat de alţii. În libertate trebuie să iei decizii în fiecare clipă. Uneri te poate lua durerea de cap. E similar cu ceea ce s-a întâmplat în comunism, când zeci de ani alţii au luat decizii pentru fiecare dintre noi, de la naştere până la înmormântare. Într-un fel, oamenii în vârstă se simt acum într-o situaţie inconfortabilă. În ceea ce îi priveşte pe tineri, aprecierea comunismului vine dintr-o combinaţie de lipsă de educaţie şi o tendinţă a tinerilor de a fi împotriva sistemului. Iar cea mai uşoară cale de a fi împotriva sistemului este să foloseşti câte ceva din ideologia comunistă. E foarte trist că oameni care au luptat pentru libertate abia se mai descurcă acum cu pensii foarte mici, iar cei care i-au urmărit şi torturat beneficiază acum de uriaşe compensaţii, stau în case mari, au pensii substan­ţiale”.

„Vaclav Klaus aduce prejudicii Cehiei“

Care au fost greşelile pe care vi le reproşaţi în decursul carierei politice?

Vaclav Havel: Nu e rolul meu să vorbesc despre greşelile mele, este mai mult datoria jurnaliştilor să o facă. Dar aş fi mai fericit dacă jurnaliştii s-ar concentra mai mult asupra greşelilor pe care nu le-am făcut. Bineînţeles că am făcut multe greşeli. Dar, pe de altă parte, cursul de bază pe care am vrut să-l imprimăm societăţii a fost urmat: democraţie, domnia legii, libertate, economie de piaţă. Toate acestea s-au întâmplat, se întâmplă, cu toate obstacolele neaşteptate pe care le-am avut de depăşit. Dar cel mai important este că cehii nu au abandonat idealurile revoluţiei.

Alexandr Vondra: Problema cea mai dureroasă, care mă apasă până astăzi, este separarea Cehoslovaciei, la sfârşitul anului 1992. Am înţeles atunci că era un proces inevitabil, care ne-ar fi ferit de consecinţe mai rele. Dar, din timp în timp, mă întreb dacă nu ar fi existat o variantă mai bună pentru a discuta şi a căuta o cale comună pentru o mai bună reprezentare politică a slovacilor. Poate că situaţia ar fi putut lua altă întorsătură, dar acum lucrurile au fost făcute, nu se mai pot schimba.

Jiri Krizan: Îmi pare rău că nu am putut să-i facem faţă mai bine comunismului.

Cum apreciaţi refuzul preşedintelui Vaclav Klaus de a semna legea de ratificare a Tratatului de la Lisabona?

Vaclav Havel: Este absurd, din multe motive. Cred că preşedintele Klaus trebuia să-şi explice intenţiile încă de la startul negocierilor. Acum, comportamentul său aduce prejudicii Republicii Cehe. Îmi pare rău pentru această situaţie. Nu vreau să fac o analiză psihologică asupra motivaţiilor sale, dar mi se pare iresponsabil şi periculos.

Jiri Krizan: Vaclav Klaus a pus un preţ pentru semnătura sa pe documentul de ratificare a Tratatului de la Lisabona. Dacă el refuză să semneze, atunci guvernul se poate adresa Curţii Constituţionale. Curtea va decide cine va avea, până la urmă, competenţa să semneze documentul din partea Republicii Cehe.

Adevărul: Domnule preşedinte, care este cea mai importantă piesă a dumneavoastră, una dintre cele scrise chiar pentru această scenă, sau piesa în care aţi jucat şi continuaţi să jucaţi?

Vaclav Havel: Nu mă pot gândi la nimic amuzant în acest moment. Ce pot să spun? Rolul meu social a ţinut de destin, nu l-am putut alege, nu l-am putut planifica. Piesele mele le-am gândit şi am putut să le influenţez mai mult decât am putut să-mi influenţez destinul.

Havel: „Memoria trebuie reîmprospătată“

  1. Implicarea civică. Sunt mai multe variante constituţionale pentru depăşirea impasului creat de preşedintele Klaus. Dacă o să mă implic în această chestiune? O să mă implic în calitate de cetăţean şi sunt sigur că voi avea multe posibilităţi. Pot să vorbesc în faţa Parlamentului European, pot să vorbesc în multe locuri. Este o parte a implicării mele civice, dar nu mă voi întoarce în politică. Nu este asta intenţia mea.
  2. Scutul antirachetă. La prima vedere, decizia administraţiei americane nu pare un lucru bun. Dar eu cred că este prea devreme ca să facem afirmaţii categorice. Cred că este bine să fim vigilenţi, dar nu aş spune că politica americană se va distanţa de Europa, deoarece această parte a lumii este specială şi merită o atenţie specială. Dacă această atenţie se va diminua, nu va fi bine, dar eu cred că este prea devreme pentru a vorbi despre aşa ceva. Despre scutul anti-rachetă se vorbeşte de pe vremea preşedintelui Reagan, s-a discutat mult dacă nu este prea scump, dacă trebuie amplasat într-un loc sau în altul. Dezbaterile continuă şi acum.
  3. Pericolele care pândesc presa. Presiunea politică asupra presei este periculoasă. Dar mai există un aspect. Dacă presa e guvernată numai de legea profitului, OK, de ce nu, dar presa ar trebui să aibă şi o atitudine morală. Există acest fenomen al încercării de a genera profit prin scandal şi senzaţionalism.
  4. Educaţie pentru tineri. Memoria naţiunilor merge spre zilele de ieri sau alaltăieri. De aceea trebuie să o reîmprospătăm mereu. Eu cred că cea mai mare problemă este că acele vremuri sunt tot mai puţin înţelese, cu cât ne îndepărtăm de ele. Mulţi oameni tineri nu cunosc atmosfera şi nici înţelesul unor cuvinte, nu cunosc terminologia acelor timpuri. Ei se pot înşela uşor. Va fi nevoie de decenii până când comunismul va ieşi din minţile oamenilor. De la căderea comunismului s-au succedat prea puţine generaţii.

Ovidiu Nahoi, Ion M. Ioniţă, 20 oct 2009, Adevarul

Articol citit de 1766 ori.

Alte articole