» Probabil ar fi trebuit sa scriu lucrurile astea in urma cu un an, pe 5 decembrie 2008, cand Ticu Dumitrescu ne-a parasit. Numai ca atunci, fiind deplans de atata lume care nu-si mai gasea cuvintele, toate frazele mi s-au parut inadecvate, boante ori seci. Asa mi se par si acum, fiindca Ticu Dumitrescu a fost cel mai modest erou pe care l-am cunoscut, un om care in fata ofrandelor zambea stanjenit. De aceea as vrea sa-l evoc fara epitete, amintindu-mi doar faptele lui.

» Despre anii multi si grei de puscarie politica sunt atatea de spus, incat, cu siguranta, vor fi scrise carti, pe langa cele pe care ni le-a lasat el insusi. In dosarul de urmarire deschis de Securitate in Penitenciarul Botosani sunt insa cateva secvente irezistibile, la care trebuie sa ma opresc fiindca sunt mai presus de orice indoiala, aratandu-ni-l pe detinutul Ticu Dumitrescu fara nici un strop de lirism, prin ochii detractorilor sai, informatorii din celula.

In noiembrie 1960 a fost pedepsit cu 12 zile de zarca fiindca "privea pe geam si fluiera in camera". Apoi, a fost turnat si pedepsit sistematic pentru ca incerca sa invete italiana scrijelind cu dintii pieptenului pe gamela manjita cu sapun si cu D.T.T. "Vorbea tot timpul la perete", transmitand bruma de vesti "internationale" pe care le putea afla. Pe 21 mai 1961, de ziua Sfintilor Constantin si Elena, in plin proces de reeducare, a tinut un discurs "in memoria unor oameni de valoare – Regina Mama Elena, Constantin Stere, Constantin Visoianu – ca sa nu uitam de unii care si-au sacrificat viata si care lupta si in prezent pentru libertatea tarii noastre". Pe 17 decembrie 1961 a cerut sa se faca liniste in camera pentru a le spune colegilor cum a fost tarat pe holul inchisorii de anchetatorul-sef, care si-a prefatat bataia salbatica spunandu-i "pasare rara, lasa ca-ti aratam noi tie!".

A apucat sa-i raspunda cu "loviti, talharilor, in luptatorii romani, ca doar asta va e meseria!". Dupa acest episod pe care indraznesc sa-l numesc patriotic, informatorii spun ca i-a instigat pe detinuti cu fraza "noi trebuie sa ne gasim in lupta permanenta cu acesti ticalosi, iar atitudinea de razvratire trebuie s-o avem in noi permanent". In fine, ca ultima scena absolut induiosatoare, in acelasi funest an 1961 a initiat un protest in inchisoare, fiindca "li s-a incalcat detinutilor dreptul la greva, care e un drept international"…

Dupa 40 de ani, in vara anului 2000, cand l-am cunoscut eu, Ticu Dumitrescu se gasea inca "in starea de lupta permanenta". Fusese exclus din partidul istoric pentru care facuse puscarie, defaimat in mod josnic de adversari si de colegi deopotriva, pictat de presa democratica fie ca personaj fara simtul realitatii, fie ca "taliban" care vrea sa invrajbeasca Romania cu legea lui de acces la dosarele Securitatii.

Cu totul surprinzator, vorbind in fata primilor angajati ai C.N.S.A.S., presupusul "taliban" ne-a comunicat senin principiul dupa care intelege el ca trebuie sa functioneze institutia: "Mai bine scapa zece informatori decat sa sufere un nevinovat de pe urma legii pe care am initiat-o eu". Mai mult nu am putut afla atunci, fiindca sortii politici au lucrat impotriva: si impotriva lui, si impotriva institutiei pe care o inventase. Dar Ticu Dumitrescu apucase sa ne invete esentialul.

Apoi au trecut sase ani in care C.N.S.A.S. a reusit foarte putine lucruri – sa nu sucombe in lipsa obiectului muncii, la propriu, sa tina sala de lectura deschisa pentru norocosii care isi primeau totusi dosarele si sa scape cu viata din incercarea de a publica numele securistilor care incalcasera drepturile omului. In cele din urma, intr-un moment de gratie ni s-a dat sansa incredibila, nevisata vreodata, sa lucram cu Ticu Dumitrescu.

O sansa pe care am incercat s-o meritam, convingandu-l sa nu plece atunci cand i s-a jucat farsa cinica a alegerii in functia de presedinte al Colegiului. Fara strop de modestie, cred ca lantul viu al colegilor mei, in aprilie 2006, a fost singurul protest cu miza strict simbolica intr-o institutie de stat din Romania. Iar domnul Ticu, fiindca asa i s-a spus de atunci, ne-a rasplatit pentru incredere cum a putut mai bine, si iata cum:

Intai de toate, ne-a aratat ca in tara lui "Ba, tu stii cine sunt eu?!" pot exista si demnitari care isi scot palaria in fata femeilor de serviciu, care isi saluta primii subordonatii si care se adreseaza femeilor numai cu pronumele de politete, indiferent de varsta sau de functie. Am vazut primul sef care de 1 martie trecea prin toate incaperile institutiei, fara exceptie, ca sa inmaneze doamnelor personal, nu prin secretara si nu doar "sefelor", martisoare sau flori.

A fost singurul demnitar pe care nu l-am auzit niciodata zbierand, indiferent prin ce tensiuni sau prin ce momente teribile trecea – si au fost destule, mai multe decat se stiu si mai multe decat pot evoca eu aici. Am cunoscut in el singurul demnitar care, fiind constient de miza uriasa a votului sau (chiar daca nu avea decat unul, ca toti ceilalti), mergea la duhovnic inainte de a lua decizii in cazurile grele.

Institutional vorbind, toate victoriile noastre esentiale i se datoreaza in mod direct. Nici una dintre deconspirarile importante reusite de C.N.S.A.S. dupa primirea arhivei nu s-ar fi produs daca Ticu Dumitrescu ar fi plecat din institutie. Repet, nici una! A fost nevoie de pledoariile sale scurte si fara drept de apel, de tenacitatea si de rezistenta lui nervoasa pentru ca aceste deconspirari sa treaca de vot. Era suficient sa anunte o conferinta de presa, pentru ca totul in Colegiu sa mearga snur.

Si fiindca masura munca noastra dupa un criteriu moral, a impus regula de "minimum cinci" pentru fiecare ordine de zi: minimum cinci ofiteri deconspirati, pentru ca nu era corect sa deconspiram cu prioritate civili. Drept urmare, sute de securisti care au incalcat drepturile omului sunt astazi in Monitorul Oficial, iar alte cateva sute au fost trimisi de C.N.S.A.S. in instanta pentru aceleasi fapte.

In mod cert, datorita lui Ticu Dumitrescu deconspirarea Securitatii a supravietuit deciziei naucitoare a Curtii Constitutionale, in ianuarie 2008. O lovitura care trebuia sa ingroape practic arhivele serviciilor secrete comuniste a reusit sa le deschida si mai tare, transformand istoria represiunii dintr-o poveste oribila si, mai ales, secreta, intr-o lectie utila si accesibila tuturor.

In ziua in care legea deconspirarii a fost declarata neconstitutionala (dupa sase validari anterioare, pronuntate de aceeasi instanta), domnul Ticu s-a uitat la fetele noastre impietrite sau ude de lacrimi si ne-a spus: "Stati linistiti, copii, iesim noi si din asta, am un chef de lupta!". Nici noi nu stiam cat e de adevarat. In scurt timp, am inteles definitiv ca omul asta era facut din alt aluat: nu putea fi intimidat, nu putea fi oprit, nu dadea cu traista de pamant si nu parea sa oboseasca vreodata. Dar mai presus de toate, lui Ticu Dumitrescu nu i se facea niciodata lehamite. Indiferent cat de grotesc sau de cumplit era momentul pe care il traia, "starea de lupta" nu il parasea niciodata. De aceea cred ca a fost un altfel de om, un altfel de roman, o fiinta care venea dintr-o tara pe care cu totii am pierdut-o, unii dintre noi fara s-o fi cunoscut vreodata. Eu, una, multumesc lui Dumnezeu ca l-am cunoscut macar pe el.

Germina Nagat, 04.12.2009, România Liberă