Expoziţie-eveniment la Biblioteca Naţională a României: „Regele urmărit. Mihai I al României în dosarele Securităţii”

Organizată de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi Biblioteca Naţională a României, în parteneriat cu Asociaţia „General Nicolae Rădescu”, expoziţia aceasta va intra categoric în istorie; o istorie a recuperărilor, a lucrurilor neştiute/nerostite vreme de decenii. Căci este pentru prima oară când un demers expoziţional de o asemenea amploare prezintă documente emise de poliţia politică pe parcursul urmăririi informative în exil a membrilor Familiei Regale (1948-1989).

Silit de autorităţile comuniste să abdice, la 30 decembrie 1947, Regele Mihai s-a aflat neîncetat în atenţia Securităţii, primind pe parcursul anilor în notele informative mai multe nume de cod: „Leon”, „Rex”, „Străinul”, în cadrul unei acţiuni denumite generic (dar semnificativ) „Coroana”. Expoziţia îşi propune, e adevărat, să evidenţieze mai cu seamă metodele aplicate de Securitate în urmărirea regelui şi a familiei sale, dar realizează, indirect, şi un act de reparaţie istorică, de umplere a golurilor în ceea ce-l priveşte pe fostul suveran: găsim aici – transcrise în detaliu – declaraţiile sale, începând chiar cu martie 1948, de denunţare a abdicării forţate şi a regimului politic impus României, dar şi, foarte important, documente ale Securităţii care fac, prin conţinutul lor, ridicolă, hilară, o legendă care rezistă încă în România: cea a trenului încărcat cu tablouri şi averi, cu care ar fi plecat din ţară fostul suveran. Noul sediu al Bibliotecii Naţionale găzduieşte, aşadar, o expoziţie care trebuie vizitată şi care are un singur cusur: e deschisă doar până la 27 iulie.

Să prezinţi în câteva panouri patruzeci de ani de urmărire informativă – căci supravegherea nedisimulată a Regelui Mihai a început imediat după abdicare – poate fi o întreprindere complicată; exista riscul expunerii de-a valma a unui număr considerabil de note şi rapoarte ale Securităţii, rigide şi neatrăgătoare, din care vizitatorul neavizat n-ar fi înţeles mare lucru. Cu acestea în minte, curatorii expoziţiei – Oana Demetriade, Mihai Demetriade şi Mădălin Hodor – au decis să purceadă mai degrabă la o reconstrucţie istorică a diferitelor evenimente importante din traiectoria Regelui Mihai I, prezentând, alături de numeroasele şi variatele note informative din arhivele CNSAS, şi multe fotografii, facsimile din ziare şi pasaje semnificative din puţinele interviuri acordate de fostul suveran în timpul exilului. Şi tot pentru public – şi pentru buna înţelegere şi aşezare în context a acestei acţiuni de urmărire care s-a întins pe patru decenii – primele panouri din expoziţie prezintă viaţa şi activitatea Regelui Mihai până la momentul abdicării: anul 1927 (când a moştenit tronul de la bunicul său, Regele Ferdinand), anul 1930 (când Carol, tatăl său, s-a întors în România şi a fost proclamat rege), anul 1940 (abdicarea lui Carol al II-lea şi preluarea, pentru a doua oară, a tronului), 23 august 1944 (ruperea alianţei cu Germania), instaurarea guvernului pro-comunist condus de Petru Groza, manifestaţia pro-regalistă din 8 noiembrie 1945, înăbuşită de guvern, şi, în fine, abdicarea silită şi transformarea României în Republica Populară Română (30 decembrie 1947).

„În general, s-a observat o abţinere din partea întregii populaţii de a comenta public evenimentul abdicării Regelui”

Abia acum e pregătit vizitatorul să înţeleagă ceea ce urmează; iar panoul care prezintă pregătirile pentru plecarea în exil aduce pentru prima oară în atenţia generală o „Notă informativă în legătură cu starea de spirit a populaţiei din Capitală în urma abdicării Regelui Mihai I”. Nota Inspectoratului de Siguranţă al Capitalei vine la o zi după abdicare – e datată 31 decembrie 1947 – şi, citind-o, simţi că te cam strânge; aşa cum te-ar strânge la umeri o haină cu câteva numere mai mică: „În cursul serii de ieri, 30 Decembrie 1947, ştirea abdicării Regelui Mihai I a fost aflată pe la orele 17, însă nu a fost socotită ca adevărată decât după apariţia ediţiei speciale a ziarului «Scânteia». Majoritatea comercianţilor s-au grăbit să închidă magazinele, deoarece a circulat imediat zvonul că Guvernul a luat măsuri militare de extremă şi că se va institui starea de asediu, spre a se preîntâmpina eventualele tulburări. Circulaţia pietonilor, în cursul serii de ieri, a fost extrem de redusă şi s-a constat o abţinere generală a populaţiei de la participarea la spectacolele teatrale şi cinematografice. În general, s-a observat o abţinere din partea întregii populaţii de a comenta public evenimentul abdicării Regelui [n.r. – sublinierea noastră]”. În rândul diplomaţilor străini a fost, însă, fierbere: „În tot timpul zilei de ieri, 30 decembrie a.c., personalul diplomatic străin a fost în permanentă legătură telegrafică şi radiofonică cu străinătatea. Se afirmă că dr. Adrian Hollman, Ministrul Angliei în România, şi-a cerut rechemarea din post. De asemeni se arată ca precisă plecarea din ţară a Nunţiului Apostolic (care este de origine americană) şi urmează a fi înlocuit cu un reprezentant italian al Vaticanului”.

„Fiecare uşă a vagonului era păzită de un agent şi un soldat cu armă automată”

Câteva zile mai târziu, la 3 ianuarie 1948, la Sinaia, de-acum fostul rege se pregăteşte de un exil ale cărui dimensiuni nu se pot intui. Cităm din „Raportul asupra plecării fostului Rege Mihai”, prezentat in extenso în expoziţie: „La ora 19, a sosit de la Bucureşti garnitura specială cu care pleca Mihai din ţară. Paza trenului era asigurată de circa 25 agenţi de siguranţă sub conducerea Insp. Nicolski şi comisar şef Vendel şi de ostaşi şi ofiţeri din Divizia Tudor Vladimirescu. Fiecare uşă a vagonului era păzită de un agent şi un soldat cu armă automată. (...) Între timp în vagonul bucătăriei au fost încărcate un butoi cu brânză, saci cu cartofi, lăzi cu zahăr şi pachete de alimente. La ora 19.45 s-a dat dispoziţii ca Leonard Kirschen şi ziariştii americani să fie poftiţi să se suie în maşină şi să plece din preajma gării, ceea ce au şi făcut. La ora 20.15 au sosit la gară Mihai cu mama sa şi Jaques Vergotti. Mihai şi Elena au trecut prin salonul gării şi fără a sta de vorbă cu nimeni au suit repede în vagon. (...) La ora 20.30 trenul special cu fostul rege Mihai şi suita au părăsit gara Sinaia, cu direcţia Lausanne – Elveţia”.

Fragmentele seci din raport sunt aşezate în oglindă cu un pasaj impresionant din interviul acordat de fostul suveran lui Sorin Alexandrescu, în septembrie 1989: „Noi ne aflam în reşedinţa de vară de la Sinaia, comuniştii o urmăreau pe mama pas cu pas, pentru a se asigura că nu va lua cu ea nimic, nici măcar o scrumieră. Apoi am ajuns la gară. Soldaţii făceau aici o curioasă înşiruire de onoare. Îi obligaseră să se uite la zid, pentru a evita să-şi încrucişeze privirile cu mine. În momentul în care am urcat în tren, unul din soldaţi a încălcat consemnul şi s-a întors spre mine. Am putut să-i văd faţa: plângea ca un copil. Este imaginea care îmi rămâne”.

Acelaşi „Raport asupra plecării...” a reţinut pentru istorie şi un incident: „La ora 19.35 când a sosit în gară Mircea Ioaniţiu, un elev de liceu care se afla sus pe şosea, crezând că Ioaniţiu este Mihai, a strigat: «Trăiască Regele!». Elevul a fost imediat arestat de şeful Siguranţei (...) şi, din informaţiile culese de la gardian, este fiul unui maior din fosta Gardă Regală”. Arc peste timp: 64 de ani mai târziu, în vara lui 2012, tot la Sinaia, o doamnă pe care-am întâlnit-o la o sucursală Loto din oraş avea în portofel, printre hârtii şi hârtiuţe, o fotografie cu Carol al II-lea şi una cu Mihai. Privirea mea mirată a cerut un răspuns – şi l-a primit: „Soţul meu a fost vânător de munte la Palat... Şi-aveam acasă, într-o cameră, un portret mare şi frumos al lui Mihai, pe care soţul m-a pus să-l ard când au venit comuniştii...”.

Londra, martie 1948: „Nu mă consider în niciun fel legat de un angajament contractat forţat”

Alte panouri, alte informaţii decisive, care ridică de pe ochii multora perdele de necunoaştere şi de fum propagandistic; căci cine a ştiut dintre oamenii de rând din ţară, din ţara asta rămasă pe mâna comuniştilor, că regele a denunţat aproape imediat abdicarea forţată şi regimul politic impus României? Prima luare oficială de poziţie s-a produs la Londra, la 4 martie 1948, potrivit unei ştiri a postului Vocea Americii, transcrise şi aflate în dosarul de Securitate al Regelui Mihai. Afirmaţiile acestuia la Londra, în cadrul unei conferinţe de presă, au fost reţinute cu conştiinciozitate de oamenii Securităţii – semn că fostul suveran rămânea, fie şi în exil, un pericol pentru regimul de la Bucureşti. Regele era categoric: „Actul de abdicare a fost deci impus prin forţă de un guvern instalat şi menţinut la putere de o ţară străină, guvern care nu reprezintă voinţa poporului român. Acest guvern a violat angajamentele internaţionale, falsificând alegerile şi anihilând conducătorii democraţi care exprimau adevăratele sentimente ale naţiunii. Înlăturarea monarhiei constituie un nou act de violenţă în politica de aservire a poporului român. În aceste condiţiuni nu mă consider în niciun fel legat de un angajament contractat forţat”.

Câteva zile mai târziu, la Clubul Corespondenţilor Americani din Statele Unite ale Americii, Regele Mihai făcea declaraţii similare: „Uniunea Sovietică a impus în ţara noastră un guvern care nu reprezintă câtuşi de puţin voinţa poporului. Acest guvern a distrus ultimele vestigii de libertate şi a aruncat în închisoare pe cei mai populari şi mai demni reprezentanţi ai democraţiei româneşti. Guvernul român a falsificat alegerile. Prin fraude şi teroare a impus României instituţii complet străine de spiritul şi viaţa poporului”. Din informaţiile pe care le prezintă în premieră expoziţia, înţelegem şi că fostul suveran şi-ar fi dorit ca Franţa să găzduiască prima luare de poziţie oficială contra guvernului de la Bucureşti; numai că Franţa s-a opus. Iar un articol din presa franceză – care completează cu succes datele din dosarele Securităţii – expune chestiunea, cu ironie tăioasă: „Ştim că fostul rege român avea intenţia de a face această declaraţie la Paris, dar că guvernul francez n-a crezut că trebuie să autorizeze desfăşurarea unei asemenea manifestări pe teritoriul său. Regretăm, aşa cum o spune categoric confratele nostru de la «Le Monde», că «circumstanţele actuale nu permit Franţei să rămână a fi locul unde ne putem exprima cu toată libertatea»”.

„Sub aspectul situaţiei materiale, Mihai de Hohenzollern este considerat ca fiind unul dintre cei mai săraci foşti regi, aflaţi în emigraţie”

Acesta este momentul în care – în faţa poziţiilor publice ale fostului suveran – regimul comunist declanşează o amplă campanie de propagandă mincinoasă, prin care românii (şi nu numai ei) trebuiau convinşi de relele efecte ale monarhiei asupra ţării, dar şi – foarte important – de cantităţile impresionante de avere cu care ar fi plecat din ţară, la începutul lui 1948, Regele Mihai. Mai mult decât atât: membrilor familiei regale li se retrage naţionalitatea română. „Naţionalitatea, nu cetăţenia”, a ţinut să sublinieze Oana Demetriade, cercetător la CNSAS, la vernisajul expoziţiei. Cu avantajul studierii documentelor de arhivă, Mihai Demetriade a explicat, la rându-i, mecanismul defăimării: „Securitatea a constatat că inducerea unor informaţii false, manipularea trecutului sunt extrem de eficiente”. Agenţii regimului au pus astfel, în circulaţie, zvonuri şi informaţii prefabricate – şi a făcut carieră, se ştie, povestea trenului plin cu averi al regelui, pe care am auzit-o până şi la mesele de familie. Plasăm aici, în oglindă cu legenda trenului, un fragment semnificativ dintr-o notă a Securităţii, din 8 ianuarie 1973, privind „situaţia actuală a lui Mihai de Hohenzollern”: „Sub aspectul situaţiei materiale, Mihai de Hohenzollern este considerat ca fiind unul dintre cei mai săraci foşti regi, aflaţi în emigraţie”.

Documentul alcătuit, deci, chiar de cei care-l urmăreau surprinde „cariera profesională” a fostului suveran din momentul abdicării şi până la începutul anilor ’70. Iată: „Până în anul 1957 a lucrat la Geneva în calitate de pilot de încercare şi demonstraţii de zbor fără vizibilitate, precum şi ca instructor de zbor în cadrul societăţii americane de aviaţie «Lear». În 1957, filiala de la Geneva a societăţii «Lear» desfiinţându-se, Mihai de Hohenzollern a deschis, în coproprietate cu un elveţian, o reprezentanţă pentru desfacerea de aparate electronice. Din 1968 lucrează la Lausanne ca reprezentant (agent) al firmei americane de bursă - «New-York Stockbrockers Drouila&Co» - având un salariu lunar de 4.000 de franci elveţieni. În această calitate se ocupă de tranzacţii de bursă ale unor foste familii regale, printre care şi cea a fostului rege Umberto al Italiei. Totodată, lucrează în calitate de inginer la reprezentanţa din Geneva a companiei de aviaţie «Scandinavia». (...) La adresa la care locuieşte este proprietarul a două imobile vechi şi din salariu ca şi din dobânzile unor capitaluri depuse în bănci realizează un venit de circa 3-4000 de dolari SUA lunar, ceea ce determină ca el şi familia să ducă o existenţă modestă. Are un personal de serviciu redus (1-2 femei). Nu scrie şi nu-şi face niciun fel de publicitate personală, iar presa străină îl prezintă ca fiind un element muncitor şi modest, cu evidente preocupări pentru mecanică, automobilism, turism şi familie”.

Potenţiala căsătorie a lui Charles, prinţul moştenitor al Angliei, cu una dintre fiicele Regelui Mihai îngrijora teribil Securitatea

Trecând fie şi pe repede-înainte prin documentele prezentate în expoziţie, anumite pasaje se evidenţiază, de parc-ar ar fi scrise cu altă culoare decât restul. A se vedea, de pildă, poezioara pe care i-o recită Adina Ghincea din Roman Marioarei Hogea din acelaşi oraş, la 14 ianuarie 1949: „Vine, vine, luna Maiu/Vine regele Mihai,/Iar Anuţa dolofana/Merge iarăşi la Doftana”. Ana Pauker nu ajunge din nou la Doftana; în schimb, Adina Ghincea devine personaj al unei note a Securităţii – pentru că în Republica Populară Română se declanşase deja urmărirea oricărui cetăţean care îşi exprima regretul faţă de abolirea monarhiei şi milita pentru întoarcerea regelui în ţară. Acţiunea se numea, simplu, fără fasoane, „Problema Monarhică” – şi sub paleta acestei operaţiuni se numărau prigonirea şi eliminarea tuturor organizaţiilor de rezistenţă din ţară. Nu mai puţin relevantă este fotografia în care, în iunie 1968, un muncitor caută presupuse obiecte ascunse în plafonul salonului turcesc al Castelului Peleş.

Potrivit informaţiilor furnizate de Oana şi Mihai Demetriade în „Prezentarea expoziţiei «Regele urmărit...»”, marea majoritate a documentelor din dosarul de urmărire informativă a fostului suveran o reprezintă telegramele trimise din rezidenţele Securităţii din diferite capitale ale Europei, semnate conspirat de ofiţerii care centralizau informaţiile. Iar în februarie 1973, în Dosarul nr. 6096, care îl are în centrul său pe Regele Mihai, apare şi un Plan de măsuri (cu siguranţă, nu singurul), în urma căruia agenţi identificabili (cpt. Bădică Vasile) au ba („Doljanu” şi „Dincă”) primesc sarcini diferite în „vederea cunoaşterii situaţiei actuale a lui Mihai de Hohenzollern cât şi a studierii posibilităţilor de folosire a lui în acţiuni ca «Fortuna», «Adevărul» şi altele” (ar fi fost, poate, util, să aflăm în ce constau aceste acţiuni...).

„Doljanu” urma, de pildă, să-l contacteze pe „Ionel Stîrcea Mocsony, fost mareşal al Curţii, în vederea obţinerii de informaţii cu privire la activitatea actuală a fostului rege”, şi tot el, „Doljanu”, trebuia să încerce să-l contacteze şi pe „Gogu” – „element ce se află în legătură cu Mihai de Hohenzollern şi care şi-a exprimat dorinţa de a iniţia afaceri comerciale cu ţara noastră”.

Dar în 1973, Securitatea era îngrijorată şi de o altă chestiune: „Potrivit unor date recente, una dintre fiicele lui Mihai de Hohenzollern, Elena, se va căsători cu Charles, prinţul moştenitor al Angliei, logodna urmând să aibă loc în cursul acestui an. Regina Elisabeta a II-a a Angliei şi prinţul Philip şi-ar fi dat consimţământul în acest sens, iar după toate probabilităţile, venirea la tronul Marii Britanii a prinţului Charles ar urma să aibă loc în anul 1977”. Căpitanul Bădică Vasile era însărcinat, astfel, ca, până la 30 aprilie 1973, „prin lectoratul «Corabia»” [termeni codificaţi: ambasada din Anglia], să ia „măsuri pentru cunoaşterea evoluţiei proiectului de căsătorie al fiicei lui Mihai cu prinţul moştenitor al Angliei, folosind sursele «Richard», «Petrescu» şi altele”.

Ştim astăzi că Elena nu s-a căsătorit cu Charles, ci cu un alt cetăţean englez – o notă din 1987 le prezintă pe scurt pe cele cinci fete ale Regelui Mihai. Şi un detaliu interesant: dintre cei prezenţi la vernisajul acestei expoziţii (desfăşurat la finalul lunii iunie), unul anume se regăsea – fără să ştie, poate – şi în documentele Securităţii redate pe panouri. Principele Nicolae al României, căci despre el e vorba, astăzi în vârstă de 28 de ani, apare în nota informativă din aprilie 1987: „Helene s-a căsătorit în 1983 cu profesorul Robin Medforth-Mills, de la Universitatea din Durham (Anglia). Au un fiu, Nicolas, născut în 1984 [n.r. – în realitate, 1985]. Helene şi soţul ei au trăit iniţial în Africa (Sudan) de unde au plecat recent pentru a se stabili în Anglia”.

Securitatea făcea presiuni ca Principesa Margareta să nu fie angajată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii

Între acţiunile de supraveghere şi intimidare a membrilor Familiei Regale, un episod anume (documentat într-un panou expoziţional) o priveşte pe Principesa Margareta, fiica cea mare a Regelui Mihai. Astfel, în februarie 1987, un ofiţer al rezidenţei CIE din Geneva a avut o discuţie cu un oficial al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (O.M.S.), pentru verificarea informaţiei privind calitatea principesei de angajat al O.M.S. Informaţia nu se confirma, dar oficialul O.M.S. era avertizat de ofiţerul de acoperire român că orice posibilă angajare a vreunui membru al Familiei Regale în cadrul instituţiei va fi percepută ca un act ostil la adresa regimului de la Bucureşti. Documentele dovedesc şi că nivelul de penetrare al O.M.S. de către Securitate era destul de adânc, mergând până la şeful de cabinet al directorului acestei instituţii. Cităm din documentul semnat de un anume Lucian, de la Geneva, în setul de acţiuni privindu-l pe „Străinul” (nume de cod primit de Regele Mihai în notele Securităţii, alături de „Leon” şi „Rex”): „La 19.02 a.c., am avut o sesiune cu Robert Louis Munteanu care mi-a precizat următoarele: - de când el ocupă actuala funcţie în O.M.S. nu cunoaşte ca Margareta să fi fost angajată la această uniune, permanent sau cu o consultanţă. Din câte cunoaşte el, Margareta s-ar afla la Roma, unde ar activa ca expert la F.A.O. (...) – împreună am consolidat [termen codificat pentru «verificat» – n.r.] cu R.L. Munteanu fişele de salariaţi ai O.M.S. /permanenţi, temporari, consultanţi, experţi pe lista de rezervă şi nu apare/repet nu apare/niciun membru al familiei «Străinul». (...) am precizat clar lui Munteanu că partea ceahlăiană [termen codificat pentru «partea românească» – n.r.] va interpreta eventuala angajare, fie şi temporară, a vreunui reprezentant din familia «Străinul» ca un gest politic neamical din partea uniunii la adresa ceahlău [România – n.r.], ceea ce va avea consecinţe şi asupra bunelor corespondenţe cu uniunea, care există în prezent”.

Expoziţia se încheie cu un panou care redă interviul acordat de rege postului de radio BBC în aprilie 1990, după refuzul autorităţilor române de a-l primi în ţară, cu ocazia sărbătorilor pascale, dar şi hotărârea, din 4 mai 1990, de închidere a dosarului de supraveghere: „Având în vedere că «Străinul» în prezent nu mai constituie obiectul muncii noastre, propunem să se aprobe închiderea dosarului de urmărire informativă nr. 6096 privind pe «Străinul» şi clasarea materialelor la U.M. L-115”. Cercul se închide însă abia în 2007, când Regele Mihai îşi consultă, la sediul CNSAS, dosarul alcătuit de fosta poliţie politică.

Un demers care trebuie să continue

La final, câteva observaţii şi o certitudine. Întâi de toate, lectura panourilor găzduite de Biblioteca Naţională a României poate fi, în egală măsură, şi o lectură a indicaţiilor de pe marginea documentelor de urmărire – şi, astfel, o modalitate de a înţelege modul în care a acţionat şi funcţionat Securitatea comunistă până în 1989. „Să fie ţinută sub supraveghere” – a notat cineva de mână, cu stiloul, pe nota din 1949, privind-o pe Adina Ghincea, femeia responsabilă de punerea în circulaţie a poeziei cu Anuţa la Doftana. „T. Petreanu. La mine pentru indicaţii” – scrie pe prima pagină din Planul de măsuri care priveşte acţiunea „Coroana”. Iar în chestiunea Principesa Margareta-O.M.S., un tovarăş precaut a scris de mână, pe prima pagină a raportului, un mesaj de dimensiuni considerabile: „Tov. Anton. Materialul este interesant. Ofiţerul se preocupă de această chestiune. Să nu facem intervenţii oficiale la diferite niveluri pentru a nu trezi noi interesul unor personalităţi faţă de Străinul. Să se înmulţească contactele cu asemenea personalităţi şi să fie exploatate în orb, în contextul altor probleme discutate”.

Pe de altă parte, expoziţia care documentează urmărirea informativă a Regelui Mihai în exil lasă să se înţeleagă că există numeroase goluri, tăceri, hiatusuri, evenimente cu totul nereprezentate în dosar; aşa cum e, de pildă, declaraţia fostului suveran în faţa Comisiei de Anchetă asupra Agresiunii Comuniste (Comitetul Kersten), instituită de Camera Reprezentanţilor în SUA. Deşi mărturia sa a fost considerată extrem de importantă la momentul respectiv, ea nu face obiectul niciunei note informative. Ai, deci, la final senzaţia că lipsesc multe rotiţe şi piese din dosar, iar Mihai Demetriade întăreşte: „A existat o cenzură implicită; dosarele au fost atent selecţionate înainte de a fi predate la CNSAS. O serie de momente cruciale sunt total neacoperite. Cercetarea este, din acest motiv, abia la început...”.