Ai fi zis că Traian Băsescu, încă sus în sondaje, hîrşit în lupte grele, sîngeros în atac, lăcrămos în defensivă şi „popular“ în moravuri, cînd jucător, cînd jucăuş, va descuraja orice potenţial contracandidat. La ce bun să te lupţi cu un adversar a cărui victorie pare garantată? Da’ de unde! Contracandidaţii răsar ca ciupercile după ploaie. Cînd nu simte că s-a născut poet, românul simte că s-a născut preşedinte. Ca alegător, mă declar perplex dinaintea vitalităţii politice a concetăţenilor mei, dar şi deprimat de promptitudinea lor pugilistică. Au, n-au treabă, se văd capabili de confruntări supreme. Ies la bătaie. Cred în succesul propriu. Vor să salveze naţiunea cu orice preţ. Alegerile par un exerciţiu sportiv, la care nu poţi fi decît spectator. Cetăţeanul turmentat n-ar mai întreba, astăzi, „cu cine votez?“, ci, mai curînd, „la ce bun să mai votez?“. Bătăliile se dau într-un ring restrîns, închis, iar combatanţii nu mai trag cu ochiul la asistenţă. Se bat pentru ei înşişi, preocupaţi strict de punctele slabe ale adversarului. Problema este că toţi prezidenţiabilii care s-au înscris în cursă pînă acum sînt adevărate colecţii de puncte slabe. Ele – şi nu cine ştie ce calităţi impozante – ies, din primul moment, în evidenţă.

Corneliu Vadim Tudor e un recidivist tenace. A ajuns aproape înduioşător în încăpăţînarea lui de a mărşălui fără armată, de a viza poziţia supremă, bîjbîind în adîncurile nebuloase ale sufletului său cel adormit. Nimic din ce este echivoc nu-i e străin. Nu pupă decît ceea ce mai întîi a scuipat năvalnic şi nu scuipă nimic fără să pupe mai întîi, apăsat, locul viitoarei flegme. (Vezi dansul halucinant printre picioarele lui Becali, declarat cînd cretinul obştei, cînd erou naţional.) Pentru semianalfabeţi trece drept Mafalda, pentru chefliii de duzină – drept Avram Iancu. Va candida, va pierde şi va spune că a cîştigat, dar i s-au furat voturile.

Ioan Talpeş e surpriza de ultimă oră. Credeam că rolul lui preferat e acela de eminenţă cenuşie, de expert în secrete. Fraiereşte pe cine poate, proferînd, cu un aer confidenţial şi şugubăţ, tot felul de platitudini care îi lasă pe proşti cu gura căscată. Talentul lui e să sugereze că ştie mai mult decît spune, cînd, de fapt, abia dacă ştie ce spune. Or, iată că, din eminenţă cenuşie, omul vrea să ajungă un cenuşiu eminent, de vîrf, un preşedinte care (spun acoliţii) e dorit de însăşi Europa. Profesionistul dedesubturilor vrea să capete suprafaţă. Va candida, va pierde şi va şopti în urechile naivilor diverse bazaconii despre complotul căruia i-a căzut victimă.

Ajungem la Principele Radu. Trebuie să admit că, faţă de restul contracandidaţilor, înzestrarea lui scenică şi retorică e superioară. Sînt sensibil la cuvinte şi, de aceea, cînd aud un discurs care conţine propoziţia: „Am pierdut (noi, românii) instinctul binelui!“ mi se pare că aud o muzică nouă, mai bună. Alteţa Sa Regală stă bine cu ambalajul şi, de altfel, îi place, în mod vizibil, ambalajul: uniforma de colonel, titulatura princiară, postura augustă. E mai atemporal ca Iliescu, joacă mai bine decît Constantinescu şi se comportă mai instituţional decît Băsescu. De aici încolo însă, mă încurc. Să treci de la actoria ieşeană la însemnele regale Hohenzollern-Veringen (ajungînd să te identifici „sincer“ cu propria ta ficţiune) şi de la ştaiful monarhic la candidatura republicană dovedeşte o flexibilitate ameţitoare. Cînd mai aud şi că ASR e prieten cu un impostor agitat (Aurelian Pavelescu, pour ne pas le nommer) şi cînd, urmărind un interviu realizat de Luca Niculescu, constat cu cîtă prestanţă reuşeşte principele român să formuleze locuri comune sau non-sensuri, îmi pierd speranţa. Îmi vine să vorbesc în felul lui Farfuridi: mă tem! Miroase a vanitate, miroase a slavă deşartă, miroase a făcătură. Să dea Dumnezeu să mă înşel şi să trebuiască să mă înclin cu scuze dinaintea preşedintelui nou ales:
„Alteţa voastră prezidenţială, pardon!“.

Ar urma, acum, să trecem la profesionişti. La Crin Antonescu şi la Mircea Geoană. Despre cel dintîi, pot să spun, cu mîna pe inimă, că n-am reuşit, în atîta amar de vreme, să aflu cine este de fapt. L-am văzut în situaţiuni contradictorii, cînd binişor, cînd penibiluţ, cînd prizabil, cînd dezamăgitor.

Va fi, oricum, pentru Traian Băsescu, un interlocutor amuzant... Dacă despre Crin Antonescu nu ştiu nimic lămuritor şi impunător, despre Mircea Geoană ştiu, dimpotrivă, prea multe. Nu-l văd zburînd pe deasupra naţiunii decît pentru a se pierde la orizont. Uneori, cînd nu ţine cu tot dinadinsul să fie nărăvaş, reuşeşte să fie decent. Îmi inspiră, mai curînd, un fel de compasiune, ca un personaj deturnat de la propria lui croială şi de la propriul destin. Era făcut să circule pe linia Timişoara-Turnu Severin şi a fost reinstalat cu forţa pe linia Braşov-Făgăraş. Fatalitate! Va candida şi, indiferent de rezultat, nu ne va fi nici mult mai rău, dar nici mai bine.

Rămîne Traian Băsescu. Ce să spun despre el? Deocamdată doar atît: probabil că rămîne!

Andrei Pleşu, 16 aprilie 2009, Dilema Veche