Corneliu Coposu Fan Page

Din mărturisirile lui Corneliu Coposu: Iuliu Maniu şi guvernarea antonesciană - prof. Olteanu Constanţa

Înapoi la Simpozion

Mărturisirile lui Corneliu Coposu reprezintă, cu siguranţă, o sursă valoroasă pentru înţelegerea unor momente însemnate ale istoriei noastre apropiate. Istorisirile sale relatate din poziţia unui participant direct la evenimente majore ale istoriei secolului XX sunt bogate ca informaţie şi luminează, chiar dacă uneori dintr-o perspectivă personală sau de partid, multe dintre faptele trecutului nostru apropiat.

Din 1930 şef de cabinet, apoi director de cabinet şi, din 1937 până la arestarea sa, secretar politic al lui Iuliu Maniu, Corneliu Coposu a avut şansa şi neşansa totodată de a se afla în vâltoarea evenimentelor care aveau să determine destinul istoric al ţării noastre, dar şi destinul său personal, acea viaţă a sa pe care, aşa cum a declarat însă în repetate rânduri, ar fi fost gata oricând să o ia de la început pe acelaşi drum. Făcând bilanţul vieţii sale, Corneliu Coposu a afirmat cu seninătate şi împăcare de sine demne de invidiat că nu a regretat nimic din ceea ce a trăit. În ceea ce priveşte relaţia sa cu Iuliu Maniu, care se baza pe o deosebită afecţiune şi admiraţie, Corneliu Coposu mărturisea: „Nu m-am despărţit niciodată de el, n-am lipsit de la nici o activitate desfăşurată de el; am fost persoana cea mai apropiată de Maniu vreme de 10 ani. În mod inevitabil am luat cunoştinţă de toate culisele politice şi diplomatice ale vieţii politice româneşti”. (Corneliu Coposu. Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, p.30).

Datorită stăruinţei doamnei Doina Alexandru, în 1996 a fost editată cartea cu titlul Corneliu Coposu. Confesiuni la Editura Anastasia şi în acelaşi an a apărut la Editura Humanitas Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian. Mărturisirele lui Corneliu Coposu uimesc şi astăzi prin logica expunerii, memoria şi înţelegerea faptelor. Poate datorită formaţiei sale intelectuale şi politice de excepţie, mărturisirile lui Corneliu Coposu se lasă citite dintr-o răsuflare şi chiar dacă aprecierilor sale nu coincid totdeauna cu cele ale cititorului, lectura rămâne incitantă la dialog şi dezbatere.

În intervenţia de faţă ne-am propus să evocăm prin prisma relatărilor lui Corneliu Coposu, câteva aspecte privind poziţia P.N.Ţ. faţă de guvernarea antonesciană, ştiut fiind faptul că Iuliu Maniu s-a plasat în repetate rânduri pe poziţii politice opuse acesteia.

Din mărturisirile lui Corneliu Coposu consemnate de Vartan Arachelian aflăm că Iuliu Maniu a primit instalarea dictaturii antonesciene „cu mult reproş”. Pe 2 septembrie 1940, în timp ce la Cluj aveau loc demonstraţii împotriva dictatului de la Viena şi împotriva lui Carol al II-lea, iar Iuliu Maniu se afla în deplasare spre Cluj însoţit fiind de secretarul său, a avut loc întâlnirea cu generalul Antonescu, la Floreşti, lângă Ploieşti, în maşina doamnei Alice Sturdza. A fost o întâlnire clandestină, confidenţială. Iuliu Maniu dorea să se asigure de poziţia generalului Antonescu în cazul în care Carol al II-lea ar abdica, situaţie ce devenea iminentă în conjunctura pierderilor teritoriale din vara anului 1940. Potrivit relatării lui Corneliu Coposu, martor la întâlnirea confidenţială de la Floreşti, Maniu i-a spus generalului Antonescu: „Dacă regele Carol al II-lea va face apel la dumneata, dumneata vei refuza orice colaborare şi îi vei cere abdicarea”. Antonescu şi-a dat cuvântul de onoare şi a precizat că dacă regelui i-ar veni ideea să apeleze la el, îi va cere imediat abdicarea şi nu va accepta din partea lui nici un mandat. O primă scrisoare dactilografiată de Corneliu Coposu şi adresată de Maniu lui Antonescu pe 7 septembrie 1940 „a fost o scrisoare de reproş” în care preşedintele P.N.Ţ. scria: „Domnule general, am contat pe angajamentul dumneavoastră de onoare. Nu l-aţi respectat, în sensul că aţi acceptat de la regele Carol mandatul de a forma guvernul cu depline puteri, ceea ce nu era în înţelegerea noastră”. Aşa cum ne relatează Corneliu Coposu, Maniu i-a reproşat fără menajamente, în acestă primă corespondenţă, lui Antonescu faptul că „în loc să se conformeze angajamentului luat şi a-i cere regelui abdicarea şi de a nu accepta nici un mandat din partea lui, a accepta un mandat cu depline puteri de a forma guvernul” şi că abia atunci când „regele Carol a încercat prin generalul Mihail şi prin ofiţerii şi generalii devotaţi lui să contracareze acţiunea lui Antonescu, eventual să-l aresteze, abia atunci i-a cerut abdicarea” (Mărturisiri. Corneliu Coposu în dialog cu Varan Arachelian, Editura Humanitas, Bucureşti, 1966, p.63-65).

Este ştiut faptul că atât liberalii cât şi naţional-ţărăniştii au refuzat colaborarea cu Antonescu, după ce acesta a primit mandatul din partea regelui Mihai de a forma guvernul. Corneliu Coposu explica această poziţie adoptată de P.N.Ţ. şi P.N.L. prin aceea că generaul a manifestat încă de la început „o tendinţă de orientare pro-germană” pe care cele două partide nu o puteau accepta: „Deci nu puteau să-i dea girul pentru o guvernare a cărei tendinţe era apropierea de hitlerism, de ţările fasciste”. (Mărturisiri..., p.66). Din P.N.Ţ. au participat la guvernarea antonesciană în caliate de tehnicieni doar câteva persoane. Corneliu Coposu conchide categoric: „P.N.Ţ. nu a participat la guvernul Antonescu” pentru că „era foarte departe de ideea de a prezida un guvern destinat să se apropie de Germania”, dar acesta nu a fost singurul motiv. Aşa cum susţine Corneliu Coposu şi cum demonstrază documentele păstrate în arhive, Maniu i-a prezentat lui Antonescu, în numele populaţiei României, pe care se considera îndreptăţit să o reprezinte, 17 memorii în care „a protestat împotriva instaurării statului naţional-legionar, a protestat împotriva aderării României la Axa Roma-Berlin, a protestat împotriva intenţiei lui Antonescu de a face un referendum pentru a-şi justifica politica”. (Mărturisiri..., p.66-67).

În perioada ce a urmat, Maniu i-a cerut lui Antonescu o serie de întrevederi la care, aşa cum mărturiseşte Corneliu Coposu s-a întâmplat să participe şi el în mod direct. Prima întâlnire a fost solicitată de Maniu după ce Gestapoul a descoperit dubla reţea de legătură a naţional-ţărăniştilor cu guvernul englez, reţea creată în 1941 şi condusă într-un sector de inginerul Rică Georgescu şi într-un altul de către Augustin Vişa. Reţeaua căzuse datorită infiltrării contraspionajului Gestapoului în rândul Corespondenţilor de la Istambul. Membrii reţelei erau pasibili de pedeapsa capitală. La această primă întrevedere, Maniu a afirmat în faţa generalului că oamenii arestaţi „nu sunt spioni, ci patrioţi români” şi că aceştia „lucrează la ordinul lui” cerând totodată să nu li se intenteze proces. Iar dacă vor fi trimişi în instanţă, el va convoca presa străină şi va declara că „aceştia lucrează sub auspiciile şi în interesul României”. Temător că o astfel de situaţie ar putea crea în ochii germanilor imaginea existenţei în România a unei opoziţii organizate, Antonescu a dispus să se ridice dosarul cercetărilor şi l-a închis în seiful său personal. În felul acesta, procesul împotriva aşa zişilor spioni englezi nu s-a mai desfăşurat, deşi aceştia au rămas închişi la Malmaison până în iulie 1944.

O altă întrevedere cu Antonescu s-a desfăşurat într-un moment în care Iuliu Maniu aflase despre arestarea unui grup masiv de evrei care trecuseră clandestin graniţa din teritoriul Transilvaniei anexat de Ungaria în urma dictatului de la Viena, teritoriu în care începuseră deportările la Auschwitz. Grupul de evrei trecuseră prin cimitirul din Cluj şi reuşiseră să se strecoare pe Feleac, până la Turda. Poliţia din Turda îi trimisese la Tribunalul militar din Sibiu, unde incepuseră investigaţiile pentru trimiterea lor în judecată. În conformitate cu legile rasiste existente atunci în România, evreii fugari erau pasibili de pedeapsa capitală. În acest context Maniu s-a dus la Antonescu pentru a interveni în sprijinul evreilor, dar acesta a răspuns că era normal şi bine ca evreii să fie pedepsiţi din moment ce au trecut fraudulos frontiera. Iată cum relatează Corneliu Coposu desfăşurarea discuţiei dintre cei doi: „Domnule Mareşal, dumneavoastră recunoaşteţi arbirtajul de la Viena? La care Antonescu a replicat în stilul său: „Niciodată! Mareşalul Antonescu nu recunoaşte şi nu va recunoaşte niciodată un arbitraj injust”. „Bun, suntem de acord, nici eu nu-l recunosc. Atunci care sunt frontierele României? „Frontierele trasate la Trianon”. „Exact. Prin urmare evreii aceştia nu au trecut clandestin frontiera, ci au venit din România în România.” Cu acest argument Maniu l-a convins pe Antonescu şi astfel evreii arestaţi la Turda au fost puşi în libertate (Mărturisiri...., p. 73-74).

Chiar şi numai din cele câteva relatări ale lui Corneliu Coposu asupra cărora ne-am oprit reiese spiritul democratic şi umanitar de care a fost călăuzit omul politic Iuliu Maniu, dar şi pur şi simplu omul – Maniu. Aceleaşi principii l-au însufleţit şi pe Corneliu Coposu, „umbra lui Maniu”, care a avut nu numai o admiraţie profundă şi un sincer devotament faţă de şeful şi mentorul său, ci şi o sinceră afecţiune pentru acesta, pe care îl consideră a fi fost „chintesenţa spiritualităţii româneşti a secolului XX” (Corneliu Coposu. Confesiuni ..., p. 30). Confesiunile şi Mărturisirile lui Corneliu Coposu ne dezvăluie situaţii în care Iuliu Maniu a dat dovadă de mult curaj în faţa lui Antonescu şi a ştiut să ia atitudine împotriva unor decizii ale acestuia. Soarta personalităţilor politice este de a fi inevitabil evaluate de pe poziţia evoluţiilor istorice ulterioare. Din această perspectivă putem aprecia pozitiv poziţia P.N.Ţ. şi a liderului acestuia faţă de guvernarea antonesciană.

BIBLIOGRAFIE

  • Mărturisiri. Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996
  • Corneliu Coposu confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996
  • http://www.corneliu_poposu.ro/articol/index.php/60 Bibliografia Seniorului în date

Prof. Olteanu Constanţa
Liceul „Marin Preda”, Sector 6, Bucureşti

Articol citit de 3551 ori.

Alte articole