Corneliu Coposu Fan Page

Corneliu Coposu despre Iuliu Maniu, Nicolae Iorga și Octavian Goga, în coloanele ziarului România Nouă din Cluj (1935-1938) - Marin Pop, Caiete Silvane, august-septembrie 2011

Înapoi la Anii 1935-1938

Continuăm seria articolelor dedicate operei scrise a lui Corneliu Coposu în coloanele ziarului „România Nouă” din Cluj cu portretele unor mari personalități ale epocii. În prezentul studiu ne oprim asupra articolelor dedicate lui Iuliu Maniu, mentorul său și foștilor săi colaboratori Octavian Goga și Nicolae Iorga, deveniți adversari politici înverșunați ai marelui om politic de la Bădăcin. Evident că tânărul jurnalist Corneliu Coposu se va situa de partea mentorului său și îi va ataca dur pe toți adversarii politici ai lui Iuliu Maniu, în cadrul unor pamflete remarcabile. De condeiul său ascuțit nu va scăpa nici un adversar al mentorului de la Bădăcin, căci după cum anunța chiar el, cu subînțeles, într-un astfel de articol: „Cine mușcă din Papa moare”.

Subcapitolul pe care l-am intitulat „Vorbește Maniu” este unul aparte și este dedicat mentorului său, Iuliu Maniu, pe care Corneliu Coposu îl situează la capătul de drum al tradiţiei luptătoare a Ardealului. Despre Iuliu Maniu, Corneliu Coposu afirma, după 1989, că „a reprezentat spiritualitatea şi gândirea românească din secolul nostru. Aşa cum unchiul său, Simion Bărnuţiu, reprezintă în opinia mea figura cea mai importantă a secolului trecut din punct de vedere al gândirii politice şi al geniului pe care l-a dovedit în cărţile şi ideile lui, tot aşa Maniu, în secolul următor, reprezintă chintesenţa spiritualităţii româneşti”.

Crescut de mic în „spiritul Bădăcinului” era și firesc ca mentorului său, Iuliu Maniu, să-i dedice o mare parte din articolele sale. Este de înțeles, deoarece, după cum povestește distinsa soră a lui Corneliu Coposu, Flavia, Iuliu Maniu a fost, după tatăl său, bărbatul pe care l-a venerat și l-a iubit cel mai mult în viață. Avea pentru el un adevărat cult. Iuliu Maniu impresiona nu numai prin activitatea politică deosebită, ci și prin modestia sa. Avea o privire blândă, dar ochii lui albaștri erau pătrunzători ca oțelul: „O apă liniștită, domoală de șes, dar cu adâncimi nebănuite”, afirma urmașul său politic, Corneliu Coposu.

Lui Iuliu Maniu i-a dedicat chiar o lucrare biografică, intitulată „Istoria unui tribun”, confiscată de către Securitate. Din fericire, în coloanele ziarului „România Nouă” avem câteva fragmente din prima variantă a lucrării, intitulată simplu „Iuliu Maniu – portret” (este vorba de articolele „Oratorul” și „Adversarii lui Iuliu Maniu). În luna ianuarie 1938, în ziarul amintit se anunța că lucrarea urma să vadă lumina tiparului, ceea ce, din păcate, din cauza vremurilor tulburi ce au urmat, nu s-a mai întâmplat.

La fel ca mulți alți contemporani (vezi, printre altele, constatările lui Constantin Xeni), Corneliu Coposu a rămas profund impresionat de arta oratorică a mentorului său. C. Xeni afirma că în momentul în care Iuliu Maniu cobora de la tribună, senzația era că doar atunci urma să-și înceapă discursul, ceea ce credem că spune totul despre modul cum evolua un discurs al marelui om politic, care deși dura uneori mai multe ore nu-l obosea. Corneliu Coposu descrie, cu lux de amănunte, trăirile, gesturile, mimica, tonalitatea și argumentele logice din timpul unui discurs al mentorului său, subliniind că cine dorea să-l cunoască cu adevărat pe Maniu trebuia „neapărat” să-i asculte un discurs politic. El rămâne impresionat de „logica argumentației strânse și claritatea luminoasă a expunerii”. În oratoria lui Iuliu Maniu stăpânea „naturaleța”. Ceea ce-i trăda însă sentimentele era că în „privirea lui de ghiață” se aprindeau scântei atunci când vorbea „de idealurile ce-l călăuzesc”, de idealurile naționale. În acele momente, susține autorul, Iuliu Maniu îi electriza pe cei din jur. Pe aderenți, „îi fanatizează, se joacă cu voia lor, cu puterea lor de acțiune”. Dar, Iuliu Maniu îi electriza și „prin tăcere”, o tactică inventată de Maniu, tăcere pe care Corneliu Coposu o consideră „adevărata lui oratorie”. Iuliu Maniu vorbea puțin și scria și mai puțin, susține autorul, dar tăcerea lui nu era un semn bun pentru adversarii politici. Tăcerea era „cultul favorit” al lui Maniu, iar „arma lui cea mai primejdioasă” era virtutea.

Adversarii politici ai „Sfinxului de la Bădăcin” nu vor scăpa de săgețile ascuțite și pamfletele ironice ale jurnalistului Corneliu Coposu. Rând pe rând, marele nostru istoric Nicolae Iorga, Octavian Goga, primul ministru Gheorghe Tătărescu, dar și Vaida Voevod sunt atacați fără menajamente și cu argumente solide de tânărul jurnalist Corneliu Coposu. De exemplu, în articolul „Două lumi”, analizează problema refuzului lui Iuliu Maniu de a fi omagiat la împlinirea a 30 de ani de carieră parlamentară, repectiv de la momentul în care era ales ca deputat al cercului electoral Vințul de Jos în Parlamentul de la Budapesta. Refuzul lui este interpretat de „apostolul nostru de la Văleni”, Nicolae Iorga, ca fiind o „șmecherie măruntă” și o „reclamă în stil american”. Așa judeca, după părerea lui Corneliu Coposu, „lumea celor săraci cu duhul, lumea stârpiturilor noastre politice, lumea lingăilor, lumea lichelelor, lumea cățeilor cari latră răgușit”. El consideră că, având în vedere situația economică dificilă prin care trecea țara, nu era momentul de sărbătorit, iar Iuliu Maniu, după cum personal afirma, nu umblase niciodată „după onoruri” și nu l-au „ispitit averile, nici situațiile înalte”. A avut „o singură pasiune în viață: lupta pentru ideea națională”.

În articolul „Vorbește Iuliu Maniu”, Corneliu Coposu anunța participarea lui Iuliu Maniu la marea adunare a PNȚ de la Timișoara din 24 mai 1936. Întreaga presă anunţa prezenţa lui Iuliu Maniu, care nu participase la adunarea de la Beiuş, dar la Timişoara urma să onoreze invitaţia fruntaşului politic bănăţean Sever Bocu. Iuliu Maniu plecase de la Cluj, însoţit de Aurel Socol, preşedintele organizaţiei clujene, Octavian Prie, Ionel Pop şi alţii fruntaşi politici clujeni şi urma să se întâlnească la Timişoara cu delegaţia care venea de la Beiuş. Dar, în ultimul moment se pare, Iuliu Maniu a renunţat să participe. Nu se ştie din ce motive, probabil la insistenţele lui Ion Mihalache. Iuliu Maniu a trimis, totuşi, o telegramă, pe care Sever Bocu a citit-o în faţa mulţimii (Patria, nr. 115, 24 mai 1936, p. 1). Trebuie subliniat că în această perioadă Iuliu Maniu urma o linie politică proprie, separată de linia oficială a partidului. Ducea o luptă proprie împotriva camarilei regale din jurul Elenei Lupescu, metresa regelui Carol al II-lea. Așadar, ceea ce Corneliu Coposu anunța cu mult entuziasm, reintrarea lui Iuliu Maniu în viața politică, nu s-a mai produs la adunarea de la Timișoara. Neparticiparea lui Iuliu Maniu a creat nemulțumiri chiar în rândul participanților la marea adunare, Ion Mihalache fiind întrebat insistent de ce nu era alături de el și simbolul Ardealului, Iuliu Maniu.

Urmând linia politică proprie, Iuliu Maniu își prezenta platforma politică în cadrul unui discurs memorabil la Vințul de Jos, locul lansării sale în cariera politică. Evenimentul este analizat și de Corneliu Coposu în cadrul articolului „Ecou de praznic”. El apreciază tactica lui Iuliu Maniu de a spune adevărul: „sunt ardelean și spun adevărul pe față”.

Victoria liniei politice a lui Iuliu Maniu sau mai bine zis eșecul celei promovate de Ion Mihalache îl readuce pe Iuliu Maniu în fruntea P.N.Ț., în noiembrie 1937, în vremuri grele pentru partid, după ce Ion Mihalache nu reușise, conform indicațiilor electoratului, dar nu și a voinței regelui Carol al II-lea, de a-l readuce la putere.

În articolul „Zile mari”, Corneliu Coposu elogiază linia politică a lui Iuliu Maniu. El subliniază că în momentul în care „s-a scoborât Iuliu Maniu din scaunul de conducător” și s-a retras din viața politică în liniștea conacului de la Bădăcin „s-a rugat lui Dumnezeu să ferească țara de ceasul în care va trebui, peste voința lui, să alerge, din nou, în ajutorul ei”.

Dar, cuvintele profetice ale Sfinxului de la Bădăcin s-au adeverit și a fost rechemat pe baricadele scenei politice, la locul pe care-l merita, iar el, „la chemarea țării” a răspuns „prezent!”.

Corneliu Coposu susține cu tărie necesitatea adoptării liniei politice a lui Iuliu Maniu de către P.N.Ț., care presupunea afirmarea „constituționalismului nefalsificat” în viața politică românească. Având în vedere faptul că țara se găsea, din nou, în campanie electorală, se spera ca P.N.Ț. să câștige alegerile parlamentare și să revină la guvernare, pe care o părăsise în decembrie 1933. La fel spera și Corneliu Coposu: „Zile numărate ne pregătesc o Românie a cinstei și a dreptății. Sub steagul lui Iuliu Maniu”. Totodată, atenționează că îndeplinirea acestui deziderat politic depindea de fiecare în parte, de votul fiecăruia. Chemarea a venit din partea lui Iuliu Maniu, dar se întreba retoric: „Câți o vor auzi, și câți o vor înțelege?”.

Articolul „Moș Crăciun cu plete dalbe” ne amintește atmosfera emoționantă din preajma Sărbătorilor Nașterii Domnului, de copilărie și cadourile primite de copii. Însă, autorul face o paralelă subtilă cu prezentul în care trăia, subiniind că Moșul a rămas profund îndurerat văzând soarta tragică a copiilor dintre Nistru și Tisa, în special al celor din Basarabia, unde „a întâlnit copilași flămânzi ce se usucă pe picioare și a văzut spectrul hidos al foamei rânjind în provincia secătuită”. Face, apoi, referire la Alexandru Vaida Voevod și Iuliu Maniu, „doi prieteni nedespărțiți pe cari îi cerceta și încărca cu daruri, acum cincizeci și mai bine de ani”. Căutându-le „cazierul personal”, Moșul constată cu durere că „povestea unei vieți de muncă și jertfă” a lui Vaida se încheia brusc în anul 1934, adică anul în care s-a despărțit de Iuliu Maniu și P.N.Ț., înființându-și propria formațiune politică, sub denumirea de „Frontul Românesc”. În schimb, poposind în Dealul Țarinii de la Bădăcin, Moșul l-a „îmbrățișat” pe Iuliu Maniu, „idolul poporului românesc și i-a oferit daruri multe, onoruri, bogății ce i-le destinase”. Dar modestul Sfinx de la Bădăcin le-a refuzat și i-a spus Moșului: „Împărțește-le țării”, ceea ce l-a impresionat până la lacrimi pe Moș. Așadar, iată talentul scriitoricesc al autorului, care dintr-un eveniment cu semnificație deosebită pentru copii reușește să regizeze un pamflet politic în care atacă guvernarea liberală, pe Vaida Voevod și, în același timp, să omagieze modestia și virtuțile mentorului său Iuliu Maniu.

O serie de articole, bine documentate din punct de vedere științific, sunt dedicate activității Partidului Național Român, începând cu apelul adresat electoratului românesc, în primăvara anului 1906. Continuă cu evenimentele generate de mutarea liniei de demarcație, în toamna anului 1918, înfrângerea regimului bolșevic condus de Bela Kun, ocuparea Budapestei și vizita Familiei Regale în Ardeal. De asemenea, un serial este dedicat alegerii Consiliului Dirigent, subliniind misiunea sa istorică. Un rol deosebit în realizarea acestor deziderate majore ale românilor ardeleni i-a revenit mentorului său, Iuliu Maniu, ales președinte al Consiliului Dirigent și al Partidului Național Român.

Un moment cu o semnificație istorică deosebită pentru viața politică de după 1918 l-a constituit primul discurs în Parlament al președintelui Consiliului Dirigent, Iuliu Maniu, rostit pe data de 22 decembrie 1919 și redat de Corneliu Coposu.

Însă, din păcate, după Marea Unire luptele politice se intensifică și se ajunge la o escaladare a violenței în societatea românească, în special în campaniile electorale, care generau puternice pasiuni politice.

Corneliu Coposu redă câteva episoade regretabile din timpul alegerilor parlamentare din primăvara anului 1926, când s-au înregistrat și pierderi de vieți omenești, ceea ce umbrea frageda democrație românească.

Importanța istorică și politică deosebită a zilei de 10 octombrie 1926, când se realizează fuziunea dintre Partidul Național, condus de Iuliu Maniu și Partidul Național, condus de Ion Mihalache, atmosfera creată în jurul evenimentului, sunt rememorate de Corneliu Coposu după 10 ani.

În anul 1935, Alexandru Vaida Voevod, lider marcant al P.N.Ț., fost președinte și prim-ministru, părăsește partidul, înființând minuscula formațiune politică de dreapta „Frontul Românesc”. Astfel, se rupea legătura sufletească dintre el și Iuliu Maniu, cu care era prieten de peste 40 de ani. Se pare că regele Carol al II-lea nu a fost străin față de acest conflict, folosindu-se de orice mijloace pentru a lovi în Iuliu Maniu, adversar declarat al metresei regelui, Elena Lupescu și a camarilei din jurul ei. Corneliu Coposu nu uită să-i amintească lui Vaida Voevod (cu care era rudenie mai apropiată decât cu Maniu -n.n.) de ceea ce declarase despre Iuliu Maniu la ședința Comitetului Central al P.N.Ț. din 4 iulie 1931.

Într-o serie de articole, Corneliu Coposu urmărește și evoluția PNȚ, descriind o serie de evenimente politice organizate în această perioadă.

În articolul „Se face ziuă”, Corneliu Coposu critică, subtil, politica oscilantă a președintelui PNȚ, Ion Mihalache, care nu a fost consecvent în campania de răsturnare a guvernului liberal și a cedat presiunilor regelui Carol al II-lea. Critica este de înțeles având în vedere că era un apropiat al lui Iuliu Maniu, mentorul său. Subliniază că odată cu organizarea marilor adunări populare a PNȚ, în special a celor de la Beiuș și Timișoara, campania de răsturnare s-a redeschis, dar „cu infinit mai puține șanse de reușită”. Vorbește despre tactica politică a lui Iuliu Maniu, întâmpinată cu „anumite rezerve” de către conducerea PNȚ, dar nu și de către populație, care, spune el, avea o intuiție specială. Iuliu Maniu „a curmat tăcerea-i înalt grăitoare și s-a coborât în arenă” și în „mijlocul poporului, care-l aștepta cu dragoste nețărmurită, cu devotament neclintit, cu încredere deplină”.

Corneliu Coposu anunță că la adunarea de la Vințul de Jos, preconizată a se organiza pe data de 28 iunie 1936, urma să ia cuvântul Iuliu Maniu pentru prima dată după ce se autoizolase în liniștea căsuței din Dealul Țarinii de la Bădăcin, în anul 1933, după ce demisionase din funcția de prim ministru, în urma abuzurilor Camarilei regale susținute de regele Carol al II-lea și metresa sa Elena Lupescu. Revenirea lui Iuliu Maniu pe scena politică era comparată de Corneliu Coposu cu împrăștierea „umbrelor nopții” și ivirea zorilor în politica românească.

Sovata era considerată de Corneliu Coposu ca fiind „patria demnității naționale” și locul unde începuse „renașterea conștiinței cetățenești”. Locul era unul cu valoare de simbol. Era locul în care Iuliu Maniu se deplasa anual pentru tratament și unde a avut o serie de întâlniri politice importante de-a lungul vremii. Tot acolo a avut loc prima întâlnire a parlamentarilor PNȚ din cadrul grupării maniste și nu vaidiste, după cum erau împărțiți la vremea respectivă. După un an a urmat, afirmă Corneliu Coposu, „grandiosul sinedriu al tuturor cărturarilor ardeleni”. Tot Sovata era și leagănul în care a văzut lumina tiparului ziarul „România Nouă”.

O altă adunare politică importantă a avut loc la Gârbou, fostul județ Someș, actualmente Sălaj, în cadrul căreia s-au comemorat cei 500 de ani de la răscoala de la Bobâlna. Pe lângă organizația PNȚ au mai participat reprezentanții Frontului Plugarilor și Uniunii țăranilor maghiari. Simbolul Ardealului, Iuliu Maniu, a fost ovaționat de miile de participanți, iar la intrare în sat pe poarta triumfală era afișată inscripția: „Iubiți-l pe Iuliu Maniu, dela el așteptăm mântuirea!”. De fapt, adunarea a fost organizată de fruntașul politic național-țărănist Victor Munteanu, fost prefect și parlamentar de Someș. Adunarea a fost, în opinia lui Corneliu Coposu, trimisul special al ziarului „România Nouă” la acest eveniment, „o adevărată zi a țărănimii, care s-a încheiat cu dansul călușarilor”.

Adversarii politici ai lui Iuliu Maniu nu au scăpat de săgețile lui Corneliu Coposu, care a scris pamflete politice și ironice la adresa lor, creionându-le, în aceleași timp și portretele.

De „atenția” lui Corneliu Coposu s-a bucurat și Octavian Goga. Într-un astfel de pamflet vorbește de conferințele pe care gruparea clujeană „Gând Românesc” le susținea. În cadrul unei astfel de întruniri culturale, profesorul Ioan Chinezu a susținut o conferință cu tema „Octavian Goga ca energie ardeleană”. Corneliu Coposu nu a fost la conferința amintită și nici nu încerca să facă o recenzie. Se leagă doar de titlul comunicării. El consideră că Octavian Goga nu reprezenta o energie ardeleană, motivându-și afirmația. În primul rând, îl consideră pe Goga poet și nu om politic. Datorită politicii, spune el, „și-a compromis o carieră încununată cu lauri și un trecut strălucit”. Îi urmărește traseul politic, catalogând drumul vieții lui Goga ca „o linie frântă de cotituri abrupte, o cărare de zig-zaguri uluitoare”. Concluzionează că Octavian Goga nu reprezenta o energie ardeleană constructivă, ci una distructivă și „lichelizată”.

Într-un alt articol, Corneliu Coposu se oprește asupra ideologiei noului partid înființat de Octavian Goga, Partidul Național-Creștin. Consideră că antisemitismul declarat și gălăgios al noului partid și al liderului său era unul de suprafață. Afirmă că Goga împărțea banii „jidovești” în câteva întreprinderi industriale sub formă de tantiemă (acțiuni –n.n.). Că a fost cel mai devotat susținător al magnatului evreu Aristide Blank. De asemenea, că a încercat, în anul 1933, să-i atragă pe evrei în Partidul Național-Agrar și multe alte exemple. Cu toate acestea, Octavian Goga agita zilnic „pericolul evreesc”. Concluzionează că „excrocii naționalismului integral”, care compromiteau mișcarea de dreapta autentică din țara noastră trebuiau „puși la punct”.

În oficiosul lui Goga „Țara Noastră”, „garnisit cu svastică”, apăruse știrea că președintele Partidului Național Creștin, Octavian Goga se afla la Berlin și a fost primit în audiență de Adolf Hitler. De asemenea, că a avut o serie de întrevederi cu lideri marcanți ai celui de al treilea Reich. Corneliu Coposu subliniază că audiența lui Goga a avut loc tocmai în momentul în care delegația statului major german lucra, la Budapesta, la întocmirea unor planuri secrete care vizau și o revanșă ungurească asupra României. Între timp, presa de dreapta din țara noastră îi acuza pe fruntașii P.N.Ț., care au vizitat Franța, aliata tradițională a României. Corneliu Coposu se întreba retoric care a fost scopul vizitei lui Octavian Goga la Berlin, fiindcă oficiosul partidului, „Țara noastră” nu dădea detalii. Doar ca să-și vadă idolul? Subliniază că nu cu puțin timp în urmă, Octavian Goga fusese în vizită la Musolini și că era obsedat de imaginea dictatorilor, visându-se un Musolinii sau Hitler al meleagurilor românești.

Demiterea lui Octavian Goga de către regele Carol al II-lea din funcția de prim-ministru, pe data 10 februarie 1938, este catalogată de către Corneliu Coposu ca sfârșitul carierei sale politice sau „sfârșit de serenadă”. În acele momente grele când era căzut la pământ, Corneliu Coposu dă dovadă de profesionalism și demnitate, nelovind în proaspătul demis, față de alții. Îl compătimește doar, subliniind că Goga era „un nume, care suna frumos, odinioară”, dar aspirațiile lui politice și răspunderea pe care o avea de dat în fața istoriei apăsau greu „pe umerii de visător”. Îi creionează portretul unui „om inteligent, cult” și „înzestrat cu o sensibilitate capabilă de entuziasm, poate chiar de eroism”, ceea ce îl separau „de structura și analgezia spirituală a celor de rând”. Deși recunoaște că l-a „izbit violent” până în acea zi, în coloanele ziarului „România Nouă”, acum îi închina „o sinceră și omenească compătimire”. Consideră că Decretul de destituire din funcția de prim-ministru, ce apăruse în Monitorul Oficial, era ca un necrolog, „care i-a biruit și trecutul și viitorul”. Din păcate, peste puțin timp, după moartea politică a marelui nostru poet, a venit și moartea fizică, consemnată de Corneliu Coposu mai târziu, în coloanele ziarului „Ardealul” (nr.5, 16 martie 1941, p. 2), deoarece în momentul trecerii în eternitate a lui Octavian Goga ziarul „România Nouă” fusese interzis. Și în articolul-necrolog subliniază opera inegalabilă a poetului ardelean, dar îi contestă activitatea politică. Încheie articolul-necrolog cu următoarele cuvinte memorabile: „Desferecat de zbuciumul apusului trist, numele lui Octavian Goga va rămâne scris cu litere veșnice, unul, singur, mare, din ce în ce mai mare, în cartea celor fără de sfârșit”.

De săgețile ironiei lui Corneliu Coposu nu a scăpat nici marele nostru istoric Nicolae Iorga. Depănând „trecutul glorios, de care s-a învrednicit „Apostolul neamului românesc”, consideră că asupra lui „a învins ispita întunericului”, iar „sacrilegiul pizmei s-a ridicat deasupra înțelepciunii și a onestității”. De asemenea, că Nicolae Iorga era pătruns de „patima invidiei oarbe” atunci când îl ataca pe Iuliu Maniu în coloanele ziarului său, „Neamul românesc”. La numeroasele acuze și lovituri, Iuliu Maniu, „covârșitoarea personalitate a politicei românești”, situat de Corneliu Coposu „pe culmi inaccesibile unui apostol sbuciumat de gelozia popularității” zâmbea, „indulgent la svârcolirile scorpionilor striviți...”.

Pe Nicolae Iorga îl compară cu un vrednic invalid de război, pe care îl cunoscuse mai demult și care își pierduse mințile, de unde și titlul compătimitor al articolului: „Bietul Iorga”.

Elogiindu-i activitatea deosebită pe tărâm cultural, Corneliu Coposu nu era de acord cu faptul că se erija în sfetnic național, în calitatea sa de homo regius. Nicolae Iorga era unul dintre apropiații regelui Carol al II-lea, care îi fusese elev, dar care acum se folosea de uriașa sa personalitate pentru a discredita adversarii politici precum Iuliu Maniu.

Referindu-se la sfaturile pe care Iorga le dădea românilor, Corneliu Coposu este de părere că el a început să plictisească. Îi reproșează că a lovit în toți cei pe care îi considera rivali: Iuliu Maniu, prodesorul Rosetti, Tudor Arghezi și mulți alții. De asemenea, îi reproșează acuzele pe care le-a făcut în Senat la adresa lui Alexandru Rusu, episcopul nou înființatei dieceze greco-catolice de Maramureș. Iorga a afirmat în Senat că atitudinile lui Alexandru Rusu erau ostile față de statul român și că nu se comporta „respectuos” față de stat. Corneliu Coposu îl consideră nevinovat pe episcopul Rusu, considerându-l, la fel ca pe ceilalți vlădici greco-catolici sau ortodocși din Ardeal, ca adevărate instanțe morale și de autoritate, neinfestate din punct de vedere politic. Concluzia este că Nicolae Iorga era „pe drumul care duce la apus” și plictisea.

Într-un alt articol intitulat „Trăiască domnu Iorga! Ura”, Corneliu Coposu atacă și mai ironic, catalogându-l, printre altele, un „vice-Dumnezeu al țării Românești”. Subliniază că după ce Iorga „a fost concediat din slujba ispititoare de prim-ministru” a declarat public că nu mai face politică, ironizându-l că vestea a produs lacrimi „îndurerate ale țării”, care „în disperarea ei fără margini asalta bisericile, înălțând rugăciuni fierbinți”, pentru ca el să se reîntoarcă în viața politică. Dar Iorga a stat puțin timp departe de scena politică și s-a reîntors. Momentul este ironizat, din nou, de Corneliu Coposu, care afirmă, printre altele, că „de la descălecarea Împăratului Traian încoace, dela facerea lumii chiar, ființă omenească nu a pomenit de un moment asemănător!”.

Un articol interesant este cel dedicat Sfântului Ioan Botezătorul. Creionându-i portretul de sfânt și martir îl consideră „geniul reformator al societății contimporane – lui”. Corneliu Coposu subliniază că deși a fost urmat de unii și alungat de alții, el și-a urmat „drumul conștiinței” și a credinței lui. Regăsim aici o paralelă subtilă între viața exemplară a Sfântului Ioan Botezătorul și cea a mentorului său politic, Iuliu Maniu. Autorul amintește de neșansa lui Ioan Botezătorul de a avea în fruntea patriei un „stăpânitor temut, care trăia în fărădelegi cu muierea fratelui său”. Era o aluzie la regele Carol al II-lea, care trăia în concubinaj cu metresa sa Elena Lupescu. Decapitarea Sfântului Ioan Botezătorul venită la intrigile Irodiadei este iarăși o aluzie la „decapitarea” politică a lui Iuliu Maniu, care se declarase ferm și public împotriva relației dintre cei doi, insistând ca regele Carol al II-lea să se împace cu Elena de Grecia, mama regelui Mihai și să se încoroneze împreună la Alba Iulia, la fel ca și părinții săi, regele Ferdinand și regina Maria.

Scrierile lui Corneliu Coposu despre viața și activitatea lui Iuliu Maniu vor continua de-a lungul întregii sale vieți, chiar dacă în perioada comunistă Securitatea i-a confiscat, din păcate, o lucrare cu caracter biografic dedicată mentorului său politic.

Bibliografie:

  • Colecția ziarului „România Nouă”, pe perioada 1935-1938, existentă la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj-Napoca.

Marin Pop, august-septembrie 2011, Caiete Silvane

Articol citit de 3032 ori.

Alte articole