La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, o soluţie pentru problemele românilor din Transilvania era federalizarea Imperiului Austro-Ungar.

Acest stat nu a reuşit însă să construiască o federaţie a unor naţiuni egale, iar rezultatele politicii duse s-au văzut la sfârşitul primului război mondial. Deşi ar putea părea ciudat acum, varianta federalismului a fost susţinută şi de reprezentanţi ai românilor.

„Pentru monarhia habsburgică, federalizarea s-ar fi putut dovedi a fi o soluţie. Ştim însă că, nemergându-se în direcţia federalizării, monarhia austro-ungară s-a prăbuşit. Poate că ar fi avut o şansă de reuşită dacă se proceda la o federalizare şi la o egală îndreptăţire, tratare, a diverselor comunităţi etnice componente. Răspunderea principală pentru blocarea acestui drum revine Ungariei. Când spun Ungaria, mă refer la clasa politică, care nu a acceptat o asemenea soluţie, menţinându-se în ideea de stat naţional unitar ungar”, explică istoricul Lucian Boia.

"Statele Unite ale Austriei Mari": federalizarea unui imperiu multinaţional

Unul dintre românii care vedea în federalizare soluţia pentru problema naţionalităţilor marginalizate a fost Aurel C. Popovici, cel care venit cu cea mai elaborată formulă a unui astfel de stat, prin care se dorea îmbunătăţirea situaţiei românilor pentru a nu mai exista pericolul asimilării.

Aurel C. Popovici, născut în 1863 la Lugoj, în Banat, aflat în acea vreme în Imperiul Austriac, a conceput acest proiect ca o soluţie pentru stoparea politicii de maghiarizare din Transilvania şi din Banat, dar şi pentru a reforma monarhia habsburgică.

În cartea sa, publicată în 1906, în germană, la Leipzig, intitulată „Statele Unite ale Austriei Mari”, propunea federalizarea monarhiei habsburgice în 15 state, dintre care unul ar fi fost un stat românesc cuprinzând Transilvania, Banatul, Bucovina, deci teritoriile cu majoritate românească.

Potrivit istoricului Lucian Boia, în secolul al XIX-lea şi chiar la începutul celui următor, era greu de imaginat o dezmembrare a monarhiei habsburgice. Astfel, românii ardeleni de atunci urmăreau mai degrabă autonomia Transilvaniei „decât unirea, aparent utopică, cu cele două principate sau, după 1859, cu România”, deoarece federalizarea imperiului părea o soluţie mai realistă la acea dată.

Prin proiectul lui Popovici, Ungaria îşi pierdea din importanţă, se respectau frontierele etnice, iar statele din interiorul imperiului s-ar fi bucurat de o largă autonomie internă.

Austro-Ungaria era rezultatul compromisului din 1867, prin intermediul căruia Casa de Habsburg a acceptat să împartă puterea cu un guvern maghiar separat, împărţind astfel teritoriul imperiului. Împăratul habsburg era şi regele Ungariei, iar aceasta avea la Budapesta un guvern şi un parlament separat. Elementele comune Austriei şi Ungariei erau politica externă, apărarea şi finanţele.

Scopul proiectului: salvarea monarhiei şi emanciparea naţionalităţilor marginalizate

Popovici era însă de părere că sistemul dualist a purtat de la început germenele disoluţiei. Federalizarea imperiului ar fi urmat să garanteze drepturile politice ale grupurilor etnice, nemulţumite de hegemonismul austriac şi maghiar. Austria Mare avea o dublă misiune: să conserve imperiul ameninţat cu disoluţia şi totodată să protejeze naţiunile mici din sud-estul Europei de pericolul panslavismului.

În plus, Constituţia federativă ar fi recunoscut şi garantat individualitatea naţional-politică a acestor naţiuni. Un guvern imperial urma să exercite puterea federală, iar împăratul avea dreptul de a numi şi destitui şeful guvernului. De asemenea, el îi numea şi pe şefii guvernelor diferitelor state naţionale. Statele componente aveau propriile parlamente, guverne şi instanţe judecătoreşti. Ele îşi elaborau propria constituţie, iar limba federală era germana, mijlocitoare între state şi imperiu.

Popovici se pronunţa pentru separarea românilor şi a ungurilor, astfel încât fiecare dintre aceste popoare să aibă propriul teritoriu naţional în interiorul imperiului. El dăcea exemplul Belgiei şi al Elveţiei, state multinaţionale care au supravieţuit pe baze federale.

În cadrul proiectului său, monarhul avea un rol central. În opinia sa, neînţelegerile istorice dintre popoarele imperiului nu puteau fi dezamorsate decât de un judecător imparţial: doar împăratul putea decide schimbarea sistemului politic. El trebuia să instaureze sistemul federalist şi totodată să-l legitimeze prin încrederea de care se bucura.

Statul federal austriac trebuia să cuprindă 15 state naţionale: Austria germană, Boemia germană, Moravia germană, Boemia cehă, Galiţia poloneză, Galiţia ruteană, Croaţia, Ucraina, Slovacia, Voivodina, Ungaria, Ţara secuilor, Tirolul, Triest şi Transilvania (ce urma să înglobeze şi celelate provincii cu majoritate românească din imperiu, precum Bucovina şi Banatul).

Proiectul lui Popovici a fost sprijinit de gruparea politică din jurul moştenitorului tronului, Franz Ferdinand (foto), nemulţumit de revendicările tot mai mari ale clasei politice maghiare ce milita pentru o mai mare libertate de mişcare a Ungariei în domeniile economic, fiscal şi militar. Dar împăratul Franz Joseph s-a opus proiectului de federalizare, la fel şi naţionaliştii de diverse etnii.

"România nu trebuie să se teamă de ruperea unor teritorii. E nu numai exagerat, e de-a dreptul penibil să mai poţi gândi în felul ăsta. România este un experiment naţional reuşit, este o ţară care e clar că reprezintă o naţiune conştientă de identitatea ei", Lucian Boia

“Ce a deranjat complet lucrurile, dacă ne gândim la o posibilă supravieţuire a Austro-Ungariei, a fost politica foarte îngustă şi intolerantă a statului ungar faţă de naţionalităţi”, spune istoricul Lucian Boia. În plus, asasinarea lui Franz Ferdinand a lipsit acest proiect de un susţinător important.

"Mulţi intelectuali considerau că Basarabia era mai primejduită decât Transilvania"

„Austria a mers spre o anume, dacă nu federalizare, cel puţin recunoaştere a autonomiei provinciilor, d-asta şi Bucovina avea o situaţie mult mai bună decât Transilvania. Au acordat şi votul universal la un moment dat, ceea ce sigur că dezavantaja elementul germanic fiindcă votau toţi acum. Ungurii nu l-au acordat până la sfârşit. Deci în Ungaria până în 1918 nu a existat vot universal, fiindcă ungurii se temeau de ceea ce austriecii acceptaseră, că rămân în minoritate dacă toată lumea are drept de vot. Au fost nişte paşi în direcţia asta pe care Ungaria nu a înţeles să îi facă. Au crezut că reuşesc să maghiarizeze toate populaţiile astea, sau măcar să le fidelizeze faţă de coroana ungară, şi aşa ceva nu se mai putea reuşi într-o eră a naţionalităţilor”, continuă el.

„Noi ştim acum cum a ieşit istoria într-o situaţie sau alta. Cei care sunt chiar actori ai istoriei se orientează mai greu, nu există o singură soluţie”, Lucian Boia

Istoricul argumentează că, în momentul intrării României în primul război mondial, elita intelectuală era împărţită în privinţa alegerii taberei alături de care să luptăm: „Erau sau cu Antanta, Franţa şi ceilalţi, inclusiv Rusia, pentru a recupera Transilvania, sau invers cu Puterile Centrale pentru Basarabia”.

„Erau două atitudini diferite şi dacă opinia publică era în mare majoritate pentru soluţia Transilvaniei şi de partea Franţei, la nivelul elitei intelectuale, se cam împăţeau. Erau mulţi intelectuali care considerau că Basarabia era mai primejduită decât Transilvania, adică elementul românesc e mai în pericol acolo, ceea ce era adevărat. Totuşi Ungaria, cu toate abuzurile care se făceau, era un stat de factură mai modernă, era un stat liberal, sigur, abuziv în problema naţională, dar Rusia era Rusia ţarilor, acolo era aproape întuneric. Şi atunci considerau că e mai urgentă treaba cu Basarabia. Iar pericolul rusesc era considerat mai mare: mai bine ne bazăm pe Germania faţă de Rusia decât să mergem alături de Franţa, dar şi alături de Rusia. A fost o discuţie, o dezbatere foarte aprinsă în epocă şi asta face ca lucrurile să fie mai interesante, nu e un tablou uniform. Nu toţi românii au spus ne încolonăm, plus că erau şi partizani ai neutralităţii”, explică el.

Episcopul Iuliu Hossu citeşte hotărârea Marii Adunări de la Alba Iulia

Pe măsură ce devenea tot mai evident că Austro-Ungaria va pierde războiul, mişcările naţionaliste care militaseră până atunci pentru un mai mare grad de autonomie, au început să ceară independenţa totală.

„Sigur, când a izbucnit primul război mondial, lucrurile au început să se clarifice, în sensul că e posibilă, după unii chiar inevitabilă, şi aşa a şi fost, dezmembrarea Austro-Ungariei. Însă până atunci nu era deloc sigur că imperiul ăsta o să dispară. Iar românii din Ardeal erau împărţiţi într-un fel şi au mai rămas puţin împărţiţi şi astăzi. Erau împărţiţi între identitatea lor românească şi ataşamentul faţă de România şi identitatea lor central-europeană şi ataşamentul multora dintre ei faţă de habsburgi”, mai spune Boia.

Împăratul Carol I a acceptat să se creeze o confederaţie, iar fiecare grup naţional să se autoguverneze. Însă era prea târziu. Încercarea de federalizare a lui Carol I din octombrie 1918 a fost respinsă de naţiunile imperiului. În noile condiţii, ele îşi cereau dreptul de autodeterminare şi despărţirea de imperiu, care şi-a încetat existenţa.

Andreea Dogar, 01 Decembrie 2009, Evenimentul Zilei