Corneliu Coposu Fan Page

"Initiaţivele disidenţei", Ion Simuţ, România Literară

Înapoi la Disidența

Societatea noastră intelectuală trece printr-o interminabilă şi extenuantă criză de moralitate. Echilibrul ei pare imposibil de refăcut. Credibilitatea e aproape total pierdută. Dezvăluirea colaboratorilor Securităţii din rândul scriitorilor, artiştilor şi politicienilor este principala curiozitate a momentului. Rezultatul imediat este o neîncredere cronică în intelectualii prezentului şi în cei care au traversat perioada comunistă. Poate că numai în anii '50, cu alte conotaţii (anticapitaliste şi antiburgheze), am mai traversat o atât de devastatoare "eră a suspiciunii". Ca şi pe vremuri, pentru ca o carieră politică şi culturală să fie distrusă, e de ajuns lansarea publicistică a unei suspiciuni. Verificările nu mai contează. Adevărul e greu de restabilit. Opinia publică, incitată de acuzele publicistice, pare oarecum satisfăcută în previziunile ei: toţi intelectualii au fost vinovaţi pentru colaborare cu regimul comunist, pe care l-au întreţinut în multiple feluri culpabile. Spectatorii acestui masacru sunt "oamenii de bine", marea masă a modeştilor care cred că ei nu au avut nici o responsabilitate. Nu e o mare surpriză dezvăluirea unui nou colaborator, a altui intelectual care a spus DA comunismului, fie că l-a spus partidului, fie Securităţii, fie regimului în ansamblul său. Disocierile sunt inutile. Totuşi, în acest moment atenţia este concentrată pe colaboratorii Securităţii ca poliţie politică. Nu mai contează nuanţele, deşi informatorii dovediţi se zbat în explicaţii care intenţionează să îi scoată de sub acuza de a fi făcut poliţie politică, întrucât (din câte se speră şi se presupune din conţinutul documentelor lacunare) turnătoria lor nu a avut nici un fel de consecinţe negative. Aceasta e atmosfera morală a actualităţii: suspiciunea generalizată faţă de intelectuali - imposibil de contracarat, din moment ce periodic asistăm la dezvăluirea unui nou caz de colaboraţionism. De aceea a trecut aproape neobservată o carte de istorie orală din 2005, editată de Fundaţia Academia Civică, prin străduinţa lui Romulus Rusan: Cei care au spus NU. Oponenţi şi disidenţi în anii '70 şi '80. Este transcrierea unui simpozion, desfăşurat în mai 2002 la Bucureşti, organizat de Fundaţia Academia Civică la aniversarea unui sfert de veac de la mişcarea contestatară a lui Paul Goma. Reperul este deci ceea ce s-a întâmplat în 1977 în România ceauşistă, când protestul lui Paul Goma împotriva regimului comunist a atins punctul de vârf, iar scriitorul a fost nevoit, în decembrie 1977, să ia calea exilului parizian. Invitat şi el, Paul Goma nu a participat, în virtutea reticenţei faţă de România postcomunistă. S-a vorbit de câteva ori elogios despre contribuţia sa decisivă la lupta împotriva comunismului, deşi nu au fost uitate exagerările pamfletare îndreptate împotriva tuturor intelectualilor români. E un capitol distinct, ale cărui episoade dramatice se regăsesc frecvent printre referinţele participanţilor la colocviu. Ana Blandiana şi Romulus Rusan, coordonatorii dezbaterii, au reuşit să adune reprezentanţii multor iniţiative de curaj politic anticeauşist. Au aşezat aceste mărturii într-o ordine cronologică, posibil a fi glosată ca o istorie a opoziţiei şi disidenţei, manifestate din 1970 până în 1989 cu unele incursiuni şi în epoca anterioară. Cicerone Ioniţoiu, veteranul întâlnirii din 2002, vorbeşte despre cei şaizeci de ani de luptă politică ai săi, începută în 1943, pe timpul lui Antonescu. În 1945 declară că a fost răpit de NKVD la Craiova. Începând din 1946, anchetat şi torturat de Securitate, a fost condamnat de şase ori şi eliberat "definitiv" în 1964. A reuşit să reia episodic legătura cu Coposu şi, în 1969, cu Consiliul Naţional Român din America, dar constată că tot ce ar putea întreprinde este cunoscut şi zădărnicit de Securitate. În 1977, ştie de mişcarea Goma, dar vrea să întreprindă ceva separat, împreună cu Remus Radina. Redactează un proiect de decret pentru reabilitarea deţinuţilor politici şi-l trimite lui Ceauşescu. Este din nou urmărit îndeaproape şi, exasperat, îşi dă seama că nu se poate realiza ceva decât în străinătate. După Remus Radina, plecat în 1978 la Paris, unde a scris Testamentul din morgă, Cicerone Ioniţoiu va obţine şi el plecarea în Franţa, în 1979, în urma unui memoriu, a unei manifestaţii pariziene care cerea ca 20 de persoane să poată părăsi ţara şi a vizitei lui Giscard d'Estaing în România. E rezumatul unei biografii consumate integral în opoziţia faţă de comunism. William Totok, plecat în 1986 în Germania, relatează despre grupul de la Timişoara din anii 1972-1975, "care, prin mijloacele politice şi ideologice ale marxismului, a încercat să submineze regimul politic" (p. 29). Nu-şi asumă condiţia de martir şi recunoaşte că disidenţa lor viza corectarea unui anumit comunism, de tip ceauşist, care mergea inevitabil spre dictatură. I s-a oferit insistent în 1977 un paşaport, în contextul mişcării Goma, dar l-a refuzat. În acest punct al confesiunii lui William Totok intervine Dumitru }epeneag, care se declară "Ťdispecerulť mişcării Goma", pentru că gestiona corespondenţa aderenţilor (p. 30). Prozatorul consideră că "mişcarea Goma a fost o mişcare de paşapoarte" (p. 31), opinie reductivă care va fi ulterior amendată de alţi participanţi la colocviu. Avem mărturia unei semnatare a protestului lui Goma din 1977, Rodica Andrei, care dorise să plece în străinătate încă din 1969, dar nu obţine plecarea decât prin asocierea la mişcarea Goma - ceea ce confirmă ipoteza lui Dumitru }epeneag. Vasile Paraschiv, muncitor din Ploieşti, este singurul semnatar care nu dorea plecarea. Cu o mare admiraţie pentru Paul Goma, păstrată intactă din 1977 până în 2002, Vasile Paraschiv apreciază că "Paul Goma este primul om care s-a ridicat la lupta împotriva dictaturii ceauşiste, pentru apărarea drepturilor omului în ţara noastră" (p. 39). Aici se află miezul mişcării Goma, scriitorul care a trimis în februarie 1977 o scrisoare deschisă Conferinţei post-Helsinki de la Belgrad. Paşapoartele obţinute pentru alţii sunt consecinţa prestigiului dobândit prin această luptă pentru respectarea drepturilor omului în România. Ionel Cană, medic din Bucureşti, reliefează una din urmările cele mai importante ale mişcării Goma: înfiinţarea în 1979 a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), primul sindicat liber din România comunistă. "Este meritul incontestabil al lui Paul Goma - adaugă Ionel Cană - de a fi spart gheaţa fricii şi gheaţa tăcerii pe care ne-o impunea dictatura comunistă a anilor '70-'80" (p. 42). Reţeaua SLOMR s-a răspândit periculos în ţară şi străinătate, datorită devotamentului unor oameni cum au fost Carmen Popescu (evocată de prietena ei Mara Ştefan ca o femeie care a egalat curajul Elisabetei Rizea) şi de inginerul timişorean Gerhard Kneip (printr-o scrisoare, în care arată chinurile prin care au trecut muncitorii din celula timişoreană a SLOMR, în aşteptarea plecării în străinătate). Cazul Doinei Cornea este mai cunoscut. Resimţind necesitatea imperioasă de a-şi recâştiga demnitatea într-o lume lipsită de orizont şi de libertăţi fundamentale, Doina Cornea recunoaşte influenţa benefică a lui Paul Goma: "îi sunt foarte recunoscătoare pentru ceea ce am făcut pe urmă, văzând că se poate" (p. 63) - mărturiseşte profesoara de la Cluj. De reţinut şi informaţia că Doina Cornea se află la originea unor samizdate (p. 66). Pot să confirm că, prin 1982-1983, o copie a traducerii pe care a realizat-o din Încercarea labirintului de Mircea Eliade a ajuns şi la mine, transmisă de poetul Dan Damaschin. Doina Cornea vorbeşte şi despre solidarizarea sa cu muncitorii de la Braşov. Dă, de asemenea, exemple de intelectuali care şi-au manifestat opoziţia sau disidenţa: Cardinalul Todea, N. Steinhardt, C. Noica, Dorin Tudoran. Această listă a celor care au spus NU regimului comunist trebuie completată, pentru a putea arăta convingător că există suficiente dovezi pentru a proba că mulţi intelectuali şi-au apărat demnitatea. Sunt şi nume de mai mică rezonanţă, dar al căror protest nu este mai puţin important decât al celor cu rezonanţă. La colocviu mai depun mărturie: inginerul clujean Leontin Iuhas, situat alături de Doina Cornea; Ion Ilie, economist din Piteşti, care a răspândit manifeste în anii '80; Victor Frunză, fost profesor la Facultatea de Ziaristică din Bucureşti, a redactat, concomitent cu mişcarea Goma, Istoria stalinismului în România, transmiţând-o clandestin în străinătate. Viorica Oancea, sora lui Mihai Botez, matematicianul disident din anii 1978-1987, arată "cum se ajunge la disidenţa solitară". Spiritul critic al intelectualului se putea manifesta şi singular, aşteptând să se asocieze simbolic altora, cunoscuţi prin intermediul postului de radio "Europa Liberă" şi obţinând astfel "un statut social oficializat al Ťcelui ce zice nuť" (p. 101). Arhitecta Mariana Celac remarcă, solidară cu Mihai Botez, "dezvoltarea unei critici într-o perspectivă ideatică postindustrială", foarte necesară în construirea unui proiect valabil pentru societatea românească (p. 116). Iulius Filip, tehnician de la Cluj, povesteşte cum a ajuns să fie considerat "irecuperabil pentru orânduirea socialistă", închis aproape doi ani în celula condamnaţilor la moarte. În urma revoltei de la Braşov, din 15 noiembrie 1987, au fost condamnaţi 61 de muncitori. Marius Boeriu şi Dănuţ Iacob, care aveau 19-20 de ani atunci, relatează ce s-a întâmplat şi toate persecuţiile care au urmat. Marius Oprea arată cum putea să se manifeste o disidenţă culturală pornită dintr-un cămin studenţesc, în februarie 1987, alături de Caius Dobrescu şi Sorin Matei, fără legătură cu acţiunea muncitorilor. Marius Oprea se raportează retrospectiv la iniţiativele disidenţei care porniseră la Iaşi, prin Liviu Antonesei, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol. Alte episoade intelectuale, spre sfârşitul dictaturii, la Bucureşti, au fost legate de numele lui Radu Filipescu, Gabriel Andreescu, Doru Braia şi ale celor de la "România liberă": Mihai Creangă, Petre Mihai Băcanu, Alexandru Chivoiu. (Notez numai numele celor prezenţi la colocviu.) Şi în aceste cazuri avem parte de confesiuni revelatoare. Este amintit şi cazul cercetătorului Gheorghe Ursu. Se exprimă şi două voci din exil: Nicholas Dima şi Dinu Zamfirescu. Spre final, Andrei Pippidi relatează cum nu a putut salva de la demolare casa lui Nicolae Iorga. Cu destulă tristeţe, alăturată celei a Anei Blandiana, Christian Mititelu, fost director la BBC, observă, în istoria disidenţei, falia dintre intelectuali şi muncitori, apoi falia la fel de dureroasă dintre disidenţi şi deţinuţi politici. Istoricul Adrian Niculescu insistă, pozitiv, asupra legăturii eficiente dintre lumea disidenţei şi lumea exilului. El propune să se înfiinţeze ca muzee care adăpostesc documente şi mărturii Casa Opoziţiei şi Casa Exilului. Memorialul de la Sighet îndeplineşte în bună măsură aceste funcţii. Am avut, în deceniile şapte şi opt, mulţi disidenţi şi opozanţi ai regimului comunist. Colocviul organizat de Ana Blandiana şi Romulus Rusan a pus în evidenţă numeroase nume de muncitori şi intelectuali care au luptat să salveze demnitatea românilor în acei ani dificili. Mai pot fi adăugate şi altele. Dacă erau mai mulţi, s-ar fi realizat mai devreme o schimbare. Cei care au spus NU regimului comunist din România nu au fost atât de mulţi ca aceia care au spus DA, însă până la urmă au biruit cei dintâi.

Ion Simuţ, 2006, România Literară

Articol citit de 2982 ori.