In fruntea unor atari ticăloşii performante se afla celebrul Turcanu, înconjurat de cîţiva acoliţi. Acel Turcanu în care Virgil Ierunca a văzut un Verhovenski care a transgresat toate reţetele răului sau un al doilea marchiz de Sade, pe care alţii l-au asemuit cu doctorul Mengele. De fapt, el nu era decît încarnarea nefardată a "omului nou", care ţintea a lua locul Demiurgului, impostorul demonizat avînd ca tehnică ura, ce se voia lider suprem asupra ansamblului Creaţiei. Se poate pune întrebarea cum ar putea fi definită figura torţionarului: este acesta un individ monstruos, o cumplită excrescenţă a Răului, sau e doar un instrument abrutizat, un ins obedient fără nici o reţinere faţă de doctrină şi propagandă? Tzvetan Todorov nu acceptă ideea călăului monstruos, în favoarea depersonalizării individului în cauză, întrucît Răul, ca entitate abstractă, ar fi "personajul principal al literaturii concentraţionare". Torţionarii n-ar fi fost, în optica sa, nişte fiare, ci doar o categorie de funcţionari mediocri, lipsiţi de personalitate, robotizaţi. Să recunoaştem că o astfel de latură a torţionarilor este ilustrată şi de amintirile d-lui Buracu: "Şeful camerei. Se uită la mine cu ochi reci, nici plini de neîndurare, dar nici de îndurare, aşa cum trebuie să fie ochii oricărui călău". Sau: "Mardeiaşul de serviciu îşi face conştiincios datoria. Loveşte fără patimă şi fără milă. Loveşte conform instrucţiunilor, respectînd mişcarea unui metronom, inoculată în timpul propriei torturi. Lovituri rare. Să-ţi rămînă în carne cît mai mult durerea celei precedente şi să fie mai mare, mai insuportabilă, durerea loviturii ce o aştepţi să vie. Mecanismul funcţionează perfect şi spaima cumplită sporeşte, izvorînd tocmai din constatarea că orice defecţiune e imposibilă". Dar lucrurile se complică atunci cînd oficierea Răului antrenează o imaginaţie bolnavă (situaţie de altminteri foarte frecventă), de natură sexuală (sado-masochistă). Abjecţia comportamentală e în acest ultim caz dincolo de disciplina birocratică, automatizată, nutrită de impulsurile anomaliei. După ce am menţionat parodierea blasfemică a ritualului religios, să cităm limbajul curent al torţionarilor în care, indenegabil, setea sălbatică de putere se împleteşte cu devierea maladivă, de coloratură sexuală: "Schingiuitorii încalecă pe unii dintre noi şi se prăpădesc de rîs. ŤF... vă căpitanul şi comandanţii voştri. Unul să nu mai iasă la tinetă fără tăbliţă de săpun cu demascarea din dimineaţa asta. Dacă nu vreţi să vă turnăm noi ciomege cu nemiluita, turnaţi-vi-i pe bandiţi care încă mai hălăduiesc în libertate şi uneltesc împotriva clasei muncitoare. Drepţi! Sus-jos. Sus-jos. De ce nu execuţi ordinul, bă banditule? Unde ai visat că eşti? La mă-ta acasă sub plapomă cu soră-ta? Mama ei de curvă. Aţi cotizat destul cu banii şi cu timpul lui 1 pe 40. Veţi da acum socoteală în faţa poporului că la proces v-aţi dat victime nevinovate, voi care v-aţi regulat mamele şi eraţi gata să trageţi cu pistoalele în tineri nevinovaţi de vîrsta voastră...ť". Astfel limba de lemn a propagandei suferă, după cum socoteşte Françoise Thom, o "mutaţie teratologică", devenind instinctuală, plină de umori josnice, de dejecţii ale subumanităţii. Ea "se combină straniu cu un jargon obscen; murdăria conştiinţelor este reprezentată în limbă de registrul scatologic şi pornografic, şi vedem cum apare acest hibrid monstruos, această încrucişare a limbii de lemn cu obscenitatea care devine idiomul omului nou". Un "idiom" mai sincer, în orice caz, decît afectarea ideologizantă din mass- media... Să revenim acum la victime. Supuse unor suferinţe ce depăşesc toate reperele relaţiilor umane cît de cît normale, plonjînd în abisul infernal, ele ajung a-şi altera reacţiile, a-şi anihila esenţa etică. Sînt forţate, aşa cum am văzut, a se metamorfoza în călăi. Deţinuţii se bat între ei spre a proba că şi-au însuşit îndemnul pedepsirii implacabile a celor ce-ar mai păstra reminiscenţe "reacţionare". Se văd siliţi a se lepăda de Dumnezeu,de familie, de neam, coram populo: "Totul trebuia spurcat în cadrul unei spovedanii făcute în public. Obligatoriu era să facem dovadă că ne-am însuşit şi vocabularul lor. Cele mai triviale cuvinte, expresii obscene şi înjurături folosite pînă acum numai de ei trebuie să devină propriul vocabular. Imundul a devenit treptat umbra de zi şi de noapte. învăţăm cîntece noi, revoluţionare. Atingerea unei trepte superioare pe calea reeducării se face şi prin cîntec". în paralel cu această degradare a feţei publice a personalităţii lor, se petrece şi o degradare intimă, o eclipsă a funcţiilor vitale, prefaţă a unei agonii: "Ca şi auzul, privirea începe prin a fi selectivă. Tot mai des, cînd groaza pune stăpînire pe mine, ochii mi se împăienjenesc. O ceaţă ciudată mă împiedică să disting chipurile semenilor. Obiectele însă le percep cu o mai mare acuitate. Contrastele ies în evidenţă, estompînd şi mai mult feţele celor din jur. în starea de semiconştienţă continui să mă investighez. Aş cere nişte apă, dar nu pot vorbi. Limba şi buzele sînt ca nişte perne de aer umflate peste măsură. încep numărătoarea degetelor. Mă poticnesc la 5". Dacă sinistrul atinge cote demenţiale în condiţiile temniţei, nici "eliberarea" pentru cei rămaşi în viaţă nu constituie o salvare autentică. Se trece dintr-o închisoare mai restrînsă într-una mai mare, cea a "lagărului socialist", formă de captivitate geopolitică. "Autodemascările" obţinute sub teroare devin adesea pretextul de pornire a unor anchete, a unui nou ciclu al prigoanei, chiar în perioada ipocritului "comunism de omenie" ceauşist. între anii 1972 şi 1976, ne mărturiseşte dl Buracu, d-sa a fost din nou chemat la Securitate, hărţuit, pus în neaşteptate dificultăţi. "Urmărindu-se distrugerea mea şi a familiei mele, punctul de plecare l-a constituit declaraţia autodemascatoare de mai sus. Iată-mă aşadar victima propriului autodenunţ, făcut în timpul reeducării de la Piteşti, cînd l-am folosit pentru a scăpa pentru cîteva ore/ zile de bătaie sau de alte forme de tortură. (...) Bătăile nu conteneau decît atunci cînd aduceai la cunoştinţă fapte demne de crezare. Asemenea tip de declaraţie a fost însă rodul unor plăsmuiri în care m-am folosit de numele unor colegi despre care aflasem deja că au luat calea luptei în munţi sau au fost arestaţi". "Acte de omenie", "subtilităţi" demne inclusiv de "epoca de aur" pe care destui autori ai noştri s-au grăbit a o zugrăvi în culori luminoase, precum o salutară descotorosire de practicile staliniste! Romancieri binecunoscuţi ai "obsedantului deceniu", care s-ar cuveni să se documenteze din cărţi precum cea de care ne ocupăm aici, în eventualitatea (extrem de puţin probabilă) că n-au ştiut pe ce lume trăiesc. Ca şi cercetători care preferă a se opri prudent la perioada "clasică" a Gulagului autohton, cea de pînă-n 1964-1965, din pricini lesne de dedus. Cum să-i tulburăm pe contemporanii noştri cu compromisuri la activ? Nu e mai oportun să fim... diplomaţi? în cele din urmă se pune problema iertării. Pot sau nu pot fi absolvite vinovăţiile torţionarilor comunişti, poate sau nu poate fi absolvită vinovăţia sistemului comunist în genere, care a făcut mult mai multe victime decît cel nazist şi în unele locuri l-a depăşit prin ingeniozităţile perverse ale cruzimii? în acest punct intervine îndeobşte o opţiune individuală, de la mizericordia creştină a lui N. Steinhardt sau Richard Wurmbrand şi largheţea morală a unor Corneliu Coposu sau Ion D. Sîrbu la incapacitatea de-a ierta a unei Monica Lovinescu, a unei Lena Constante, a unui Paul Goma, a unui H.-R. Patapievici. Dl Mihai Buracu se încadrează în clasa celor dintîi, rugîndu-se astfel: "Iartă-mă, Doamne, că nu pot să tac. Iartă şi ceea ce nu poate fi iertat" şi confesîndu-se că s-a "tămăduit" lăuntric doar atunci cînd "articulaţiile mîinilor şi ale sufletului mi-au îngăduit să strîng degetele nu în pumnii răzbunării, ci în înfrăţirea celor trei degete ridicate în dreptul cugetului şi al inimii în semnul Sfintei Cruci". E o atitudine nobilă, însă cum să facem ca iertarea să nu devină, aşa cum spune Shakespeare, "doica unei noi fărădelegi"? E strict necesară căinţa convingătoare a celor vinovaţi pentru ca fărădelegile să nu aibă repetiţie. O autoculpabilizare însoţită eventual de tratamentul psihiatric al celor ce, manifestîndu-se ca nişte "suboameni", nu reprezintă în fond decît cazuri clinice, aşa cum ne atrăgea atenţia Corneliu Coposu. Personal ader la memorabila formulă propusă de Hannah Arendt, care-i are în vedere în egală măsură pe călăii extremei drepte ca şi pe cei ai extremei stîngi, ambele tipuri ieşite din parametrii umanităţii, oribil demonizate: "Există crime pe care oamenii nu le pot pedepsi şi nici ierta. Cînd imposibilul a fost făcut posibil, el a devenit răul absolut, nepedepsibil tot pe atît cît de neiertat". Chestiunea e de acută actualitate în prezent, cînd "dosariada" încearcă să dea în vileag acest "rău absolut", dar să observăm cu cîtă stîngăcie! Lăsînd la o parte manipularea politică şi escamotările la ordinea zilei, constatăm cu stupoare că sînt căutaţi cu zel exclusiv informatorii Securităţii, adică uneltele, cei care, nu o dată, au fost, prin şantaj şi teroare, ele însele victimele sistemului opresiv (îi avem în vedere pe foştii deţinuţi politici, dar nu numai pe ei), în timp ce braţul ce le mînuia rămîne impenitent. E ca şi cum, cînd se produce un pescuit ilicit, ar fi pedepsit peştele iar nu pescarul! Nu vrem nici un moment să luăm apărarea informatorilor benevoli, a ticăloşilor asupra cărora apasă o grea culpă, dar nu se cuvine oare să începem cu capii răutăţilor? Ziarele au dezvăluit privilegiile scandaloase ale unor înalţi ofiţeri ai poliţiei politice care beneficiază de pensii pînă la peste zece ori mai mari decît salariul minim pe economie, indivizi cinici care pot rîde în nas celor pe care i-au ultragiat şi torturat şi care nu o dată trăiesc în condiţii mizere. Ca să nu mai vorbim despre demnitarii şi activiştii partidului comunist de care depindeau structurile Securităţii şi care nici ei n-ar putea fi deplînşi pentru o situaţie proastă. Toţi aceştia îşi dau seama că, într-un fel strîmb, "răul absolut" pe care l-au comis rămîne într-adevăr "nepedepsibil". Iar iertarea nu devine astfel, în conştiinţele noastre derutate între o idealizare şi o realitate la fel de incompatibile ca şi odinioară, un termen nespus de jenant?

Gheorghe Grigurcu, 2006, România Literară nr. 43