Corneliu Coposu Fan Page

Corneliu Coposu - Ion Ivănescu, corespondență inedită - Bucureşti 12/X. 1979

Înapoi la Corespondență

Stimate Domnule Profesor,

Mi-a sosit scrisoarea Dvs. din 4/X, dimpreună cu cele trei lucrări cu caracter istoric, pe care le-ați elaborat. Vă mulțumesc pentru atenția de a mi le fi trimis şi, în mod deosebit, pentru dedicația făcută.

Comunicarea Dvs. privind viața lui Bădescu şi studiul arheologico-numismatic întemeiat pe descoperirile de la Moigrad îmi erau cunoscute şi am avut ocazia să le apreciez, datorită bunăvoinței vechiului meu prieten Grațian Mărcuş şi diligențelor finei mele, Prof. Valerica Ciocean, care mă țin la curent cu activitatea harnică a intelectualilor din Sălaj, grupați în Societatea de Ştiințe Istorice şi îmi trimit, din când în când, câte un număr al gazetei „Năzuința” şi tipăriturile editate de Institutul de Istorie şi Artă din Zalău. Despre comunicarea Dvs. referitoare la prezența Sălajului în istoria lui Mihai Viteazul, am aflat de la Vasile Vetişanu, dar nu am avut până acum textul. Mulțumindu-vă încă o dată, vă asigur de deosebita mea prețuire.

În ce priveşte generoasa Dvs. inițiativă de a face investigații şi de a întreprinde un studiu despre modesta mea activitate din preajma războiului, — sunt categoric împotriva ideii, — şi nu numai dintr-o îndreptățită modestie; mai sunt şi alte motive … binecuvântate! În primul rând trebuie să ştiți că eu mai sunt (deocamdată) tot „persona non grata”. În consecință, orice concluzii pozitive (cât ar fi ele de obiective) s-ar etala, privind o activitate desfăşurată, în slujba idealurilor patriotice, antifasciste, democratice şi antirevizioniste, — de către un militant „certat de judecată” în trecutul nu prea îndepărtat, pentru „atitudine anti-sovietică” şi fermitate neconformistă, — concluzii din care s-ar putea întrezări un cât de uşor aspect de elogii, — ar fi departe de a fi apreciate de către oficialitate. Deci ar fi indecent să accept perspectiva ca cineva de bună credință să se expună pentru o bănuită inadvertență, la o potențială „remonstranță”, din pricina interesului acordat unei chestiuni… minore, care nu prezintă nici importanță şi nici nu comportă vreo urgență.

– Bănuiesc că ați aflat că eu am fost, vreme de zece ani, secretarul politic al lui Iuliu Maniu şi vreme de trei ani, secretar general adjunct al Partidului Național-Țărănesc, — îndeletniciri pe care le-am plătit cu temniță grea (din care am ieşit după 17 ani de osândă, în 1964); aceasta în epoca „stalinizată” de desăvârşită obediență românească, în care „opinia separată”, determinată de un strop de demnitate națională, era crunt reprimată şi în care nu numai „opoziția politică”, dar chiar fruntaşi cu state de serviciu valoroase, au fost îngenunchiați (ca de pildă regretatul meu prieten şi asociat în lupta antilegionară şi anti-hitleristă, Lucrețiu Pătrăşcanu, a putut fi asasinat, cu acoperirea „ilegală” a unei sentințe judecătoreşti ! ...). – După 1964, respingând sugestiile care mi-au fost făcute de sus, — am refuzat să cer „reabilitarea”, cu explicația că mi s-ar părea ciudat să mă „reabiliteze”, atunci de pe poziție fundamental revizuită, oficianții care mă întemnițaseră în trecut, operând în postură de nelimitat servilism şi de desăvârşit conformism „Quislingian” !.

- Ştiu că, în cadrul Congresului al IX-lea, s-a decis să se abandoneze maniera „proletcultistă” de interpretare a evenimentelor şi că nefasta epocă, controlată de pseudo-istoricul Roller, s-a sfârşit. S-a statuat, în mod solemn, că: „Istoria trebuie să pornească de la analiza ştiințifică a realității şi să înfățişeze faptele, nu după dorințele subiective ale oamenilor, nu după criterii de conjunctură şi nu după nevoile politice de moment, ci în conformitate cu adevărul absolut ...”.

Din păcate, — de la principiul normei fixate de cei mari, până la traducerea sinceră în realitate, — mai aveam un drum lung de parcurs. (Dovadă, ultimele lucrări apărute recent, — cu destul rabat concesionat adevărului (s.a.), — scrise de A. Simion, H. Zircă, I. Enescu, Al. Gh. Savu, E. şi G. Sonea etc. Nu mai vorbesc de cele de acum câțiva ani, scrise de I. Popescu-Puțuri, A. Deac, T. Bunescu, Al. Savu, T. Georgescu, Gh. I. Ioniță, Gh. Țuțui, V. Smîrcea, Gh. Zaharia, V. Moisiuc, A. Petri, V. Topalu, N. Copoiu, M. Muşat, I. Ardeleanu, N. Petreanu, F. Nedelcu, Gh. Matei, G.G. Ioanescu, M. Dogaru, etc. etc., — în care, aproape fără excepție, interpretarea subiectivă, răstălmăcirea şi denaturarea adevărului istoric, sunt deosebit de frecvente. Este adevărat că în vremea din urmă s-au înregistrat tendințe, încă timide, de rostire obiectivă (măcar parțială), ale unor istorici, care manifestă dorința onorabilă de a se debarasa de corsetul reticențelor convenționale, chiar dacă nu în concluziile trase, măcar în consemnarea obiectivă a premizelor şi a evenimentului brut. Mă refer la Lache şi Țuțui, A. Simion, Analele de Istorie, Magazin Istoric. În general se constată că istoricii noştri din „provincie” devansează pe colegii lor din metropolă, în domeniul obiectivității şi în curajul de a spune lucrurilor pe nume. S-ar putea, totuşi, să ne apropiem, cu paşi mărunți şi ezitanți, de remarcabilul comandament, impus de înalta noastră conducere, deşi istoricii noştri manifestă încă manierism şi prudență şi să vedem cum se „istoricizează” istoricii. Să mai aşteptăm!

În continuare vă răspund că eu socotesc, cu sinceritate, că ar fi nedrept ca eminenți patrioți şi lucrători oneşti pe tărâmul disciplinei istorice, de talia Dvs., să-şi irosească cu mărunțişuri efortul, care poate fi în mod folositor utilizat pentru cauze mai mari.

În sfârşit, adaug că eu sunt încă în viață şi nădăjduiesc să mai fiu vreo câțiva ani (fiind recent aterizat în aria pensionarilor); dar arhiva nescormonită a vieții şi faptelor remarcabile ale iluştrilor noştri predecesori, ale unor personalități de seamă mai vechi, astăzi dispărute, — îşi aşteaptă cercetătorii (s.a.). (Mai jos, inclus într-o sugestie, un pomelnic de nume, care frizează celebritatea).

Iată de ce, — deşi flatat de propunerea Dvs., şi fără îndoială, tuşat de atât de puțin meritata considerație ce-mi acordați, Vă întâmpin binevoitoarea inițiativă, cu un prietenesc dar ferm refuz de moment (care ar putea ataşa, pentru circumstanță, subterfugiul „deocamdată”. Vă cer iertare dacă (tot „deocamdată”) am lăsat fără răspuns întrebările Dvs. (cu caracter biografic). Poate că nu peste mult timp vom avea prilejul să ne întânim şi să angajăm o mai amplă discuție, privind numeroase aspecte autentice ale unor neelucidate sau eronat prezentate evenimente din trecut.

***

În altă ordine de idei, dar plecând tot de la propunerea Dvs. şi mărturisind şi preocupări care îmi dau târcoale de multă vreme, îmi permit ca sub forma unei frățeşti sugestii, să vă fac, în cele ce urmează, două contra-propuneri.

Cea dintâi:

Tinerii intelectuali ai Sălajului de odinioară (1938), între care se numără şi scriitorul acestor rânduri, au inițiat, înainte cu patru decenii, înălțarea, pe cel mai înalt pisc al Meseşului, a unui obelisc închinat voevodului Menumoruth. Izbucnirea războiului, împrejurările externe apăsătoare şi apoi sfâşierea Ardealului au zădărnicit realizarea proiectului. Nu credeți că ar fi potrivit momentul pentru ca actualii conducători spirituali ai ținuturilor Silvaniei să repună pe rol, cu şanse de reuşită, vechea inițiativă?

În aceeaşi familie de idei şi de îndatoriri de pioasă gratitudine, mă întreb dacă martirii (s.a.) mai apropiatei năvăliri turanice (1940) de la Ip, Trăznea, Cozniciu de Sus, Giurtelecul Hododului, Zălau, Cerişa, Aghireş, Carastelec etc, şi cei care au expiat în lagărele de la Lökösháza şi Püspökladány, nu ar merita măcar nişte plăci comemorative ?

Cea de a doua:

Sălajul nostru a fost, din vremuri vechi, o vatră temeinică de propulsare a energiilor naționale. Pentru a învedera această aserțiune, cred că este destul să subliniez că animatorul revoluției din 1848 şi spiritul conducător al marii adunări de pe Câmpia Libertății (Simion Bărnuțiu) a fost sălăjean; că doi din preşedinții cu mare prestigiu ai Partidului Național Român al Ardealului, care era reprezentantul firesc şi necontestat al Națiunii Române (Gheorghe Pop de Băseşti şi Iuliu Maniu), au fost sălăjeni; că autorii celor două „Magna Charta” a Românilor din Transilvania au fost sălăjeni (consilierul aulic Iosif Meheşiu, inspiratorul şi redactorul de retuş al memorabilului Supplex Libellus Valachorum şi eminentul jurist dr. Iuliu Coroianu, redactorul Memorandului).

Cred că nimeni nu poate pretinde că istoria începe odată cu el. Nu suntem născuți din generație spontanee. Avem precursori. Respectarea lor este certificat de maturitate politică şi spirituală: „Viața şi activitatea celor mai de seamă oameni de cultură din trecut sunt străbătute ... de dragoste şi devotament față de popor şi de Patrie, de un înălțător spirit de jertfă, pentru cauza libertății naționale şi sociale”. (Cuvântarea Preşedintelui Țării).

Să localizăm ideea!

Dacă aruncăm o privire retrospectivă peste necurmatele străduințe de emancipare politică şi socială a Națiunii Române oprimate din ținutul Crişurilor şi „Părțile ungurene”, descoperim, — precum sclipirea stelelor în întunerec pe o boltă senină, nume cu strălucire dobândită prin lupte şi jertfe. Țara Sălajului apare ca o Cale Lactee pe cerul istoriei româneşti. Cu mare intensitate de lumină se înscriu nume care au trecut granițele Sălajului şi chiar ale țării întregi, valori certe ale umanității: Simion Bărnuțiu şi Iuliu Maniu. Apoi, nume adânc gravate în evenimentele cheie, care au împletit povestea neamului pe plaiurile sălăjene: Iosif Meheşiu, Grigore Maior, Ignatie Darabant, Ion Scipione Bădescu, Ion Alexie, Alexandru Sterca Şuluțiu, Demetriu Coroianu, Ioan Maniu, Clara Coroianu, Alimpie Barboloviciu, Gheorghe Pop de Băseşti, Iuliu Coroianu, Cassiu Maniu, Victor Deleu; nume de familii sălăjene, care şi-au adus aportul lor în lupta națională: Vancea, Cozma, Mărcuş, Marincaş, Pop de Bârseu, Stanciu, Vaida de Glod, Pop de Cuceu, Oros, Cupcea, Ossian. Oare nu s-ar cuveni ca din generația nouă să se desprindă cercetători şi iubitori de adevăr şi istorie, care să eternizeze prin scrisul lor faptele acestor înaintaşi ?

Primiți, Vă rog, stimate Domnule Profesor, încredințarea considerațiunii mele deosebite, Corneliu Coposu.

P.S. În proximul viitor, vă voi trimite câteva consemnări scrise, de ordin istoric, care vădesc preocupările mele şi care sper să vă intereseze.

Facsimil

Articol citit de 1598 ori.

Alte articole