Corneliu Coposu Fan Page

Memoria ca formă de justiţie - Scrisul Românesc, august 2010

Înapoi la La Sighet

Există muzee ale bucuriei şi jubilaţiei pure unde admirăm arta maeştrilor mai vechi şi mai noi, ne minunăm în faţa unor sculpturi de mii de ani sau a viziunii atât de surprinzătoare a impresioniştilor.

Da, asociem îndeobşte muzeul cu conceptul cultural al colecţiei de capodopere, care înalţă spiritul uman.

Vara aceasta mi-a fost dat să cunosc un altfel de muzeu, fără de jubilaţie la contactul cu frumosul, dar nu mai puţin înălţător şi important din punctul de vedere al simţirii şi conştiinţei umane. Este vorba de Memorialul Victimelor Comunismului din Sighet, muzeu care reuneşte testimonii ale crimelor comunismului pe timpul a mai bine de patru decenii.

Muzeul dedicat victimelor comunismului şi al rezistenţei a fost creat în anul 1993, în clădirea fostei închisori de la Sighet. Această închisoare a fost folosită de comunişti ca lagăr de exterminare şi încarcerare a opozanţilor politici ai vremii. Aici şi-au găsit sfârşitul personalităţi politice deosebite, ca Iuliu Maniu, Gheorghe I. Brătianu, şi alte sute de oameni.

Începuturile închisorii datează din 1897. Ea a fost construită de austro-ungari, cu ocazia aniversării „primului mileniu maghiar“. După 1918 a fost închisoare de drept comun, dar abia după 1948 începe perioada ei de tristă „glorie“, fiind aduşi aici elevi, studenţi, ţărani din rezistenţa maramureşeană, apoi, din 1950 sunt întemniţaţi la Sighet peste 200 de foşti miniştri, parlamentari, ziarişti, militari, episcopi, preoţi, intelectuali.

Muzeul se compune din 50 de săli de expunere ilustrând rezistenţa anticomunistă şi represiunea comunistă din România, printre acestea remarcându-se celulele în care au suferit şi murit Gheorghe I. Brătianu şi Iuliu Maniu, expoziţiile permanente dedicate acestora, sala dedicată regimului Ceauşescu, sala de tortură şi metodele de interogare ale securităţii. Dar muzeul extinde paradigma suferinţei şi la alte locuri care au fost folosite pentru încarcerare şi schingiuiri, ca şcoli de reeducare şi spălare de creiere în istoria României postbelice: Fenomenul Piteşti, Aiudul, Gherla, Canalul…

E cutremurător să treci pe acolo pe unde acum s-a aşternut tăcerea şi uitarea, ştiind ce s-a întâmplat cândva: tortură şi bătăi prelungite pentru obţinerea unor declaraţii, presiuni morale pentru constrângerea anchetaţilor să declare ceea ce li se impunea, falsificarea unor declaraţii date de cei anchetaţi şi plastografieri pentru a obţine recunoaşterea unor fapte incriminatoare, redactarea unor declaraţii în lipsa anchetaţilor, sau consemnarea unor răspunsuri imaginare, pe care anchetaţii erau constrânşi să le semneze, smulgerea părului din cap, bătăi la tălpi sau cu drugul de fier şi cureaua, moartea prin înfometare ori odioasa „cameră neagră“ – o încăpere subterană, unde deţinuţii erau ţinuţi 48 de ore, doar în chiloţi, în întuneric, într-o baltă adâncă de câţiva centimetri, la o temperatură de cel mult două grade sub zero.

Toate acestea Memorialul le ilustrează elocvent şi mai toţi vizitatorii pe care i-am putut vedea acolo lăcrimează în faţa unor asemenea orori. De aceea, în mod foarte binevenit, în curtea muzeului se află un loc de reculegere şi rugăciune în memoria atâtor mii de oameni exterminaţi de lagărele comuniste. În cadrul muzeului funcţionează şi Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului.

Elogii deosebite se cuvin, pentru existenţa acestui muzeu aproape unic în lume, Fundaţiei Academia Civică, neobosiţilor Ana Blandiana şi Romulus Rusan, care au păstrat vie flacăra rememorării, au introdus în circuitul public atâtea şi atâtea piese de informaţie esenţiale pentru înţelegerea unei epoci complet barate în istoria României, pentru aproape o jumătate de veac.

Aici s-a desfăşurat în vara aceasta – sub excelenta organizare de către Universitatea de Nord din Baia Mare, Academia Civică, şi cu sprijinul Consiliului Judeţean Maramureş – a doua ediţie a Colocviilor Universitare Pro Memoria, cu tema generală Comunism versus Tradiţie. Sala de conferinţe a muzeului a fost plină de studenţi, doctoranzi, profesori şi public. O zi întreagă s-a dezbătut această temă şi s-au făcut comentarii pe marginea extrem de interesantelor comunicări: Colectivizarea agriculturii în memoria ţăranilor maramureşeni (Robert Furtos – Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei), Dimensiunea conştiinţei libere sub dictatură: Gr. T Popa (Dumitru Radu Popa, New York University, SUA), Proza rurală în comunismul românesc (Sanda Cordoş, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca), Comunism vs. Tradiţie în arealul avangardei româneşti (George Achim, Universitatea de Nord, Baia Mare), Comunitatea tradiţională vs. Birocraţia comunistă: cine pe cine a învins? (Caius Dobrescu, Universitatea Bucureşti), Tov. Nimic (Călin-Andrei Mihăilescu, University of Western Ontario, Canada), Supravegherea cotidiană a cetăţenilor.

Metode, mijloace şi tehnici de urmărire folosite de fosta securitate (George Vişan, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii) şi „România – o casă urâtă, în mijlocul căreia zace, înfăşurat în tricolor, un mort“ (Crina Bud, Universitatea de Nord, Baia Mare – excepţională organizatoare şi sufletul acestei serii de colocvii!).

Romulus Rusan şi Ana Blandiana nu au putut să participe anul acesta la lucrări, având alte angajamente, dar spiritul lor a fost mereu cu noi! Mai ales că întreg colocviul s-a desfăşurat sub inspirata frază a Anei Blandiana: Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie!

Am părăsit Memorialul Victimelor Comunismului din Sighet cu sentimentul că fiecare român, din ţară sau străinătate, ar trebui măcar o dată în viaţă să treacă pe acolo, să vadă şi să se reculeagă. Căci e cum nu se poate mai adevărat faptul că cine nu îşi cunoaşte trecutul nu poate stăpâni prezentul.

De curând, am citit un interesant Dosar al revistei „22“ care se ocupa de mărturii asupra Gulagului. În context, nu era vorba doar de Uniunea Sovietică, ci şi de alte ţări precum Polonia, Ungaria, Cehoslovacia. Fără a contesta cu nimic temeinicia Dosarului, mă întreb cum de nu s-a strecurat, în două mari pagini de revistă, un cuvânt despre gulagul românesc. Şi, în context, despre Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din Sighetul Marmaţiei. Mai ales că muzeul de la Sighet este nominalizat de către Consiliul Europei printre primele trei locuri de cultivare a memoriei europene, alături de Memorialul de la Auschwitz şi Memorialul Păcii din Normandia...

Prea adesea, la noi, românii, se adevereşte vorba veche şi înţeleaptă că … nimeni nu e profet în ţara sa!

Dumitru Radu Popa, august 2010, Scrisul Românesc

Articol citit de 2227 ori.

Alte articole