65 de ani de exil sau un ocean de sînge cald - Cotidianul, 22 octombrie 2010

Sînt mulţi, cîtă frunză şi iarbă, românii fugiţi care pe unde au putut, din 1945 pînă în 1989, cît mai departe de epocala minciună a socialismului biruitor. „Au plecat ăia cu probleme, nu?", îmi spune un om tînăr. Nu. N-au părăsit ţara doar fiinţele ajunse în conflict deschis cu sistemul şi deţinuţii politici bine lămuriţi de anii sau lunile de închisoare, ci şi un evantai chinezesc de 360º: rudele apropiate şi îndepărtate ale celor ce au avut direct de suferit, diplomaţi, militari şi politicieni norocoşi sau bogaţi în relaţii, vecini luaţi la întrebări de hainele negre de piele, aviatori şi marinari temerari, părinţi îngrijaţi de viitorul copiilor lor, profesionişti cu diplome înrămate şi artişti conştienţi de închiderea forţată a orizontului, meseriaşi pragmatici de toate felurile şi de toate vîrstele, tineri exasperaţi de insistenţa cu care securiştii le cereau să devină rîme, cîrtiţe sau clovni, vîrstnici care-şi acordau un deceniu la soare după vreo trei trudite la umbră, fete drăguţe care se măritau cu orice paşaport de Vest şi băieţi descurcaţi care se însurau cu orice mătuşă de gradul doi sau trei, vestică şi ea, copii şi adolescenţi bolnavi plecaţi de tot la tratament împreună cu o bucată de familie, bătrîni chemaţi să-şi crească nepoţii, nepoţi scăpaţi cu mare greutate prin ochiurile plasei ca să-şi ia în posesie o moştenire, sportivi care se antrenau olimpic ca să treacă Dunărea înot sau să fugă kilometri dincolo de fîşie, condamnaţi într-aiurea pentru mai nimic dar blocaţi definitiv de un cazier pătat, figuri care nu mai tolerau persecuţia sau marginalizarea confesiunii lor minoritare, evrei şi nemţi dornici să se regăsească printre ai lor, actori, muzicieni, balerini rătăciţi de tot pe străzile oraşului în care ajunseseră în turneu etc., etc., etc. Sînt rare cazurile în care un om, doi sau chiar trei n-au „reîntregit" familia unui prim scăpat din raiul lui Groza, Dej sau Ceauşescu.

Pentru junul care răsfoieşte acum !Enciclopedia exilului literar românesc! a lui Florin Manolescu, aflată la a doua ediţie, impresionant e „ce au reuşit să facă oamenii ăştia". Destinele îl mişcă mult mai puţin decît inventarul pozitiv – la unii, masiv – de cărţi şi articole tipărite, de reviste pe care le-au păstorit. Are un fel de dreptate: ce zor am avea să listăm eşecuri, ezitări, neputinţe?! Am face o operă „de nebun", zice el. Aşa e, zic, dar ai idee de preţul ăstor „reuşite"? Adică despre ce va să fi fost exilul despre care vorbim, cel din care au răsărit „florile" astea? Îmi spune repede că „nu trebuie să fi fost uşor". Sigur, dar mă întreb cît de încăpătoare poate fi ideea lui despre acele „dificultăţi", care nu-s nici măcar la fel pentru doi inşi. Şi-mi amintesc cum am tresărit surprinsă acum cîteva zile citind într-un săptămînal că abia la mijlocul lunii octombrie 2010 vom putea găsi în librării o carte pe o temă neglijată de cercetători: „viaţa cotidiană într-un lagăr de muncă forţată din Polonia şi strategiile de supravieţuire ale prizonierilor", lucruri bazate pe relatările supravieţuitorilor. Aşa e: ştim cifre, locuri, poveşti extraordinare etc., dar ce ştim despre carnea acelor zile, despre labirintul strîmt prin care se strecurau bietele suflete? La fel: ce ştim despre exil, care pare un contra-lagăr, în afară de cifre, locuri, poveşti pozitive care omit eşecurile şi slăbiciunile? Ce nu se vede printre rîndurile numeroase despre exil şi exilaţi? Iată cîteva lucruri:

nu le trebuie exilaţilor mult timp pentru a afla că pe un kilometru pătrat sînt sute de foşti şi actuali imigranţi. Şocul diversităţii lumii sub aparenţa uniformităţii! Şi al nedreptăţilor şi al necazurilor care au frînt oasele a miliarde de inşi. Multe capete mici încep să crească deodată. Dar cresc şi inimile într-o solidaritate planetară a exilaţilor. Care au toate rangurile şi vechimile imaginabile. Iar această solidaritate nou descoperită se aşază adesea în opoziţie cu solidaritatea naţională: românii se trezesc frecvent puternici şi competitivi cetăţeni ai lumii, gloabe-de-acasă care mănîncă jar sub-cer-străin şi îşi încriminează predecesorii pentru egoism şi neputinţă. Individualism ? Mai degrabă revelaţia individului.
cei 44 de ani (1945-1989) conţin şi miile de ore de spaimă, tortură, foame, frig, beznă îndurate de cei care au trebuit să spargă cu trupul frontiera lagărului, să facă faţă unor crîncene anchete sau puşcării, unor lagăre de triere, tabere şi hoteluri mizere în aşteptarea unui număr, a unei ştampile, a unui bilet de avion, de vapor.
nu arareori cei ajunşi epuizaţi, suferinzi sau în zdrenţe în Vest - unii trecuţi pentru supravieţuire pînă şi prin legiunea străină - au sfîrşit prin a deveni lumini politice descifrînd în primul rînd pentru ei înşişi piesa proastă în care îi distribuiseră mai-marii lumii după război (primul şi al doilea). Fără tărăboi, cînd nu de-a dreptul în taină, aceştia, şi nu oficialii români, au pledat cu succes la urechea regilor, preşedinţilor, miniştrilor şi consilierilor pentru un avantaj al ţării, pentru drepturile ei, pentru un statu quo în stare să conserve măcar, evitînd pulverizarea sau absorbţia. Tot asemenea voci au izbutit uneori să-şi scoată prietenii şi rudele din puşcăriile româneşti, să-şi facă acceptaţi banii grei pentru a smulge victimele din ghearele torţionarilor – în timp ce revistele compuse la Bucureşti pentru românii din exil povesteau despre meleaguri înfloritoare, care-i aşteaptă cu pîine şi sare. Coabitarea exilaţilor cu duplicitatea nu a încetat nici un minut. Nici azi.
tone de ciudă şi lacrimi, o depresie solidă, muntoasă, compusă din milioane de dezamăgiri la memorii, proteste, manifestaţii, interviuri, cărţi, studii, articole înflăcărate care nu au clintit nici cu un milimetru echilibrul cel mare de forţe, cel care însemna liniştea şi prosperitatea unora, aceiaşi care vegheau la menţinerea angoasei, nonsensului şi sărăciei celorlalţi. Şi asta în timp ce se scurg din difuzoare în urechi neputincioase predici demagogice despre dreptul la autodeterminare al popoarelor, despre neamestecul în treburile interne ale statelor şi colaborarea cea opacă pe tot felul de teme care scapă simţului comun, întărind sentimentul fondat al conspiraţiei celor puternici împotriva celor slabi.
săptămînal sau lunar, decenii peste decenii, milioane de români au scos din cutia lor poştală şi au învîrtit între degete foi cu ştiri despre alţi români de pe glob şi despre ţară. Mai bine sau mai rău făcute, cu viaţă lungă sau scurtă - şi atunci mereu înlocuită de o alta -, gazetele ieşeau dintr-o stringenţă patetică greu de înţeles. Din foarte puţin timp şi puţini bani pentru multă lume, se puneau cap la cap cum se nimerea, dar ritmic, informaţii clare şi neclare, unele ca scrise de semialfabetizaţi, gînduri curate şi altele ascunse, zvonuri şi bîrfe, La Mulţi Ani şi semnale încifrate, disperări şi înciudări cît Marea Neagră, în vorbe de plumb, pe care hîrtia abia de le putea duce. Pe deasupra lor, cînd le depărtai de ochi, pluteau înlănţuite dorul de casă – una tot mai destrămată, ca o mătase veche – şi speranţa că veni-va trîmbiţa aceea, cu revoluţia ei, care va arăta calea înapoi, nu atît spre un loc, cît spre paradisul copilăriei. Puţine alte obiecte ale exilului au părut astfel a fi ceva, fiind în realitate cu totul şi cu totul altceva.
din miliardele de adunări ale românilor de pe patru continente – care la o cafea, care la o masă mare sau la o umblare prin parc, pe munţi, pe holuri şi alei – se poate face liniştit o autostradă cu opt benzi urmînd ecuatorul. Ar trebui să fie doar comprimate hidraulic paraclisurile culturale ale celor rupţi de ţară, tentativele lor de a recupera în tot minutul sfîşietoare bîzîitori dulci – „căţeluş cu părul creţ", "nani, nani, puişor", „a fost odată ca niciodată", „cînd eram pe Ialomiţa", năzdrăvănii care le ţîşnesc în faţă din doine şi balade, eroi, eroine şi isprăvi fantastice cu rang de comori infantile, chiar acelea din care s-au alcătuit sensibilităţile unor adulţi grav înşelaţi şi umiliţi. Ca o bandă de copii porniţi după cireşe prin cartierul de la mahala, oameni maturi şi-au umplut vremea întîlnirilor jucînd ping-pong gratuit, o pantomimă-mimă cu amintiri-leucoplast, obiceiuri şi ritualuri ale unei comunităţi scufundate, asimilată cu fericirea, cu „starea naturală a lucrurilor".
nu, nimeni nu s-a schimbat, ci fiecare a fost supus unui fenomen particular – pentru unii năucitor, pentru alţii izbăvitor – de dedublare: un cap şi o inimă pentru „aici", un cap şi o inimă pentru „acolo". Cum aşa? Simplu: pentru că altfel nu se poate. Fiinţele complicate şi-au construit poduri explicative între avataruri, au făcut artă din delir. Cele simple au tîrît după ele variate nevroze, psihoze, manii, crize, furii, vise rele şi alte manifestări posttraumatice ale organismelor vii.
rarisim un carton imprimat cu chenar de laur a fost de-ajuns pentru a-i da unui exilat o pîine. Tone de ani de şcoală - efort, preocupare, stres, nopţi nedormite, creieri fierţi – s-au văzut deodată puse la îndoială de un loc şi o autoritate cărora trebuia să li se plătească un tribut de încredere, de la minim la maxim. Diplomele nu-s destule, şcolirea trebuie să reînceapă, adesea dintr-un punct destul de arbitrar ales, să i se adauge ani noi de probe, privaţiuni, frustrări, descoperiri, specializări. Ca şi cum un oarecare destin omenesc ar putea cuprinde la nevoie, elastic fiind el, două-trei-patru vieţi, pînă plesneşte. Şi-apoi nu e mai sigur, pentru orice eventualitate, ca doctoratului să i se adauge şi un certificat de absolvire a şcolii de fochişti? Ba da, că nu se ştie niciodată. „Am lucrat zece ani ca inginer metalurgist, după ce în primii patru ani a trebuit să-mi refac toate studiile. Nu mi-a mers rău, dar am obosit grozav", zice taximetristul pe care nu-l poţi uita. Ochi şterşi, bască verde, bancuri vechi – statuie ponosită a Istoriei.
zău că merită să aflăm dacă există vreun minister „de resort", vreun birou sau oficiu, vreo agenţie sau organizaţie cărora să nu le fi lustruit clanţa cohortele de exilaţi români făcînd miriade de demersuri, zigzaguri printre audienţe, formulare şi ştampile pentru a-i aduce pe ai lor lîngă ei. Ore cosmice de lupte, cu răni şi suferinţe, ore şi ore de aşteptare, răbdare, tutun şi alcool, cheaguri care îngustează artere, tensiune care sparge timpane, ulcere care rod: vor veni oare mîine, într-o săptămînă, o lună, un an sau cinci ani familia toată sau soţia, soţul, fiul, fiica, mama, tatăl bătrîn care trebuie operat de urgenţă?
familii nenumărate ezitînd, bîlbîindu-se, insistînd nesigure, triumfînd şi pierzînd meciuri în creşterea copiilor: cărei ţări îi aparţin plozii aştia? În ce lume o să trăiască? Ce limbă vorbim cu ei? Ce vorbesc ei? Ce vor şti ei despre „ţară" şi ce relaţie o să aibă cu acel sol otrăvit? Cum să-i facem să iubească teoretic ceva ce pe noi ne arde pe maţe practic? O să poată vreodată înţelege că nemernici de-afară şi trădători dinăuntru au furat patria şi gata, iar pe noi ne-au schilodit? Miracol al vieţii, nici un copil nu e egal cu alt copil. Şi totuşi, nici unul nu ignoră plaga sau cicatricea originilor, nici unul nu se bucură de ea. Şi nici unul nu iartă.
în nouă cazuri din zece, exilul e o „distracţie" scumpă: de unde-de neunde, e obligatoriu să scoţi bani pentru cei rămaşi acasă, din ce în ce mai precari, mai bolnavi, mai ameninţaţi. La primul apel disperat, trimite în goană medicamente, instrumentar medical, devize în plic. Fugi la aeroport în zori, încredinţează „pacheţelul" primului călător fiabil pe care-l vezi îmbarcîndu-se pentru Bucureşti. Fă tot timpul rost de stocuri de obiecte imposibile: vaccinuri pentru copii, antigripal pentru vîrstnici, creme pentru zona zoster, pastile pentru cancer, substanţe pentru plombe, crize cardiace şi dialize. Fă cutii în care le înghesui laolaltă cu cărţi, studii de specialitate, bocanci, scutece, cafea, ţigări, pulovere şi ciorapi de lînă, mănuşi îmblănite. Nu uita nici costumele de baie şi espadrilele pentru verişoarele ţăcănite, de care depinde gospodăria bunicilor. Sari în maşină şi traversează oraşul, găseşte-l pe cărăuşul curent sau întîmplător, roagă-te de el. Şi, iar şi iar, ia-o de la capăt. Cu abnegaţie. Cu ochii închişi. Schimbări după 1990? Da: fă invitaţii, fă asigurări, plăteşte procese, plăteşte reparaţii, cumpără vacanţe binemeritate după dictatură. Mai pe scurt: compensează România!
cîteva vagoane de pagini scrise şi tipărite ne stau în cale atunci cînd vrem să sărim peste „episodul" exil. Fericiţi sau nefericiţi cu noul lor statut, refugiaţii apţi să-şi formalizeze experienţa îşi descoperă datoria de martor. E firesc: individul izolat de trib îşi pipăie mai bine conturul şi percepe mai apăsat infima sa dimensiune la scara universului. Calităţile literare şi rosturile pilduitoare nu cresc pe toate drumurile, dar impresionantă e încăpăţînarea cu care oamenii forează după sens. Refuză, cu un efort peste puteri, condiţia tragică. Toţi ar vrea să-şi propună în oglindă „un tragic ameliorat", ceva ce se poate trăi cît de cît. O justificare a obligaţiei personale de a se smulge din soarta odioasă impusă comunităţii. O justificare a şansei de a fi trăit, pe cînd ai lor, în felurite chipuri, au murit – inclusiv cei care sînt azi miliardari şi perfect sănătoşi. Nu s-au inventat băncile care să stingă asemenea debite. Dar un singur om „drept" – acela care ar recunoaşte asemenea datorii colosale şi nerevendicabile – ar salva în veac ţara şi oamenii ei de peste tot.
dacă oamenii de rînd pierd două minute pe lună îndoindu-se în sinea lor de buna credinţă a cuiva, exilaţii merită o rubrică în Guinness Book pentru grămezile de suspiciuni de colaborare cu regimul de la Bucureşti pe care le-au întors cu furca zi de zi. Au reuşit performanţa de a suspecta poate şi trei conaţionali din patru ! E drept, mai puţin exilul „bătrîn" (al anilor '40 şi '50) şi foarte mult acela al anilor '60-'80, decenii în care instrumentele perfecţionate ale Securităţii au trimis pe piaţa Vestului felurimi de actori acoperiţi: ingineri, medici, boemi, cerşetori de afecţiune cu acte, „fantome", umanişti ceţoşi, istorici absolvenţi de şcoli de partid, fizicieni şi chimişti capabili, pictori incapabili etc. Exilului bătrîn i-au fost rezervate dubitaţii mai nobile, cele legate de colaborarea cu toate serviciile secrete străine posibile şi imaginabile – fondate în puţine cazuri şi fanteziste în privinţa multor bieţi inofensivi care avuseseră doar ghinionul de a trăi mult, colecţionînd în ani bîrfele adunate pe spinarea lor de arici din toate colţurile lumii. În consecinţă, din milioane de şedinţe de taifas sterile şi cargouri de hîrtie înnegrită cu bănuieli se poate ridica o piramidă a neîncrederii, a ipotezelor stînjenitoare pentru minţi normal constituite, a dereglării psihofizice în urma infinitelor certuri, ţîfne, reproşuri, imprecaţii. Aceste aberaţii au făcut, desigur, jocul învrăjbitorului, asigurîndu-i un loc de cinste în imaginarul colectiv, unul aflat mult peste valoarea contribuţiei sale directe, şi asta spre gloria eternă a unei mici echipe de zgomote cu o dotare submediocră. Proba – dacă mai era nevoie – a hiperreactivităţii refugiaţilor, bravi „jupuiţi de vii".
mulţi exilaţi au trăit o gravă precaritate relaţională cu băştinaşii, una condiţionată de precaritatea propriei identităţi. Cît de invidiabil e oare un „cetăţean străin" care se tot întreabă: sînt un actual şi veşnic sau un fost român? Cum şi cît mă pot topi în masa asta diferită de mine? Mă voi întoarce vreodată în România? Asemenea interogaţii au minat veghea şi somnul celor plecaţi. Pînă şi cei mai lucizi, mai articulaţi, mai fermi în declaraţii verbale şi demne pagini semnate au îndurat torturile acestui coşmar dubitativ.
s-a consolidat în timp şi un zid de atitudine: dispreţ palpabil aproape, străbătut de imprevizibili curenţi de ură, faţă de toţi cei ce au slujit, mai la vedere sau mai ferit, dar totdeauna cu avantaje inteligibile, regimul care a fărîmat ţara, reducînd-o la ograda unor vechili. Un dispreţ valabil şi pentru urmaşii lor, căci exilaţilor nu le scapă căile de transmitere a puterii. Unii cred că lucrurile se tocesc şi se uită. E un adevăr relativ. Din uitările accidentale nu răsare compasiune, iar gestul mental de absoluţiune pare să fie o raritate. Cîţiva refugiaţi spun simplu „nu urăsc". Şi sînt credibili. Dar nu e uşor de spus ce simt în locul urii absente. Sigur e că, în fundalul generic nenorocit al realităţilor care i-au dezrădăcinat şi despre care pot vorbi cu detaşare, oamenii văd şi citează chipuri concrete, momente anume, gesturi precise care i-au înfricoşat sau scîrbit, îndîrjit sau îndepărtat dureros de glie.
fiecare exilat are de făcut ore personale de box cu complexul său de superioritate. Fără acest antrenament constant, nu poate face deloc faţă întîlnirilor cu românii din ţară sau cu cei care-i vin în vizită. Relaţiile nici nu au cum să fie „normale", pentru că, indiferent de reuşita lor socială, exilaţii au căpătat deschideri, înţelegere, capacităţi, toleranţă, flexibilitate, interese diversificate, disponibilitate pentru judecată nealiniată etc. Adică multiple plusuri care ţării nu i-au fost impuse şi pe care ea nu le-a pretins decît declarativ. Or, diferenţa dintre un om pe picioarele lui şi un impostor în ale libertăţii e foarte mare. Cum se pot totuşi înţelege cei doi? Simplu: utilizînd un mare bagaj de precauţii şi eufemisme, aproximaţii şi minorate. Sperînd ce? Greu de spus. În orice caz, visînd că puntea atît de fragilă între ţară şi diaspora ei nu se va prăbuşi.