Corneliu Coposu Fan Page

Exilul românesc în corespondenţa I. Raţiu-V.V. Tilea (1942-1944) - Memoria.ro

Înapoi la Diaspora, Minorități

Articolul de față a fost publicat inițial în 'Dosarele istoriei', Bucureşti, an VIII, nr. 3 (79), 2003, pp. 44-48 (nr. tematic: 'Drama generalului Gheorghe Avramescu. Incursiune în arhiva de la Londra a lui Ion Raţiu') şi nr. 5 (81), 2003, pp. 51-54 (nr. tematic: "Oameni şi fapte din umbră. 1900-1940").

Izbucnirea celui de-al doilea război mondial a provocat şi un exil al politicienilor din statele beligerante aflate pe continentul european. Până în mai 1940, principalul loc de formare a acestei emigraţii a fost Franţa, ulterior Anglia. Pe măsură ce un stat intra în război, se dezvolta şi o rezistenţă cu două componente, internă şi externă. În cele mai multe cazuri, ambele acţionau pentru restabilirea situaţiei interbelice.

Primele încercări de organizare

Începutul războiului a surprins în Anglia circa 2000 de cetăţeni români, majoritatea funcţionari ai reprezentanţei diplomatice şi ai instituţiilor aferente. Refuzul acestora de a se repatria după ruperea relaţiilor diplomatice bilaterale (15 februarie 1941), a constituit momentul când au devenit emigranţi politici.

Primele încercări de organizare a lor, dar şi a celor care li s-au alăturat ulterior, au aparţinut diplomatului Viorel Virgil Tilea, fost ministru plenipotenţiar al României la Londra (2 februarie 1939 - 23 iulie 1940). Plecând de la relaţiile pe care le avea cu unele cercuri economice şi politice britanice, el a fondat clubul studenţesc "Britania" (1913) şi "Societatea culturală anglo-română" (1927), care avea ca scop declarat promovarea raporturilor bilaterale. Refuzând să se întoarcă în ţară după încheierea misiunii diplomatice, încă 29 din noiembrie 1940 a început să pună bazele "Comitetului Naţional Român". Conducerea acestuia cuprindea, alături de preşedintele Tilea, pe amiralul Gh. Dumitrescu (fost ataşat militar) - secretar general şi vicepreşedinte, Matyla Costiescu Ghyka şi C. Laptew - vicepreşedinţi, Traian Belitoreanu, Marcu Beza, Annemarie Calimachi, D. Dimăncescu (fost ataşat de presă), Barbu Niculescu, I. Raţiu, Otto Smilovici, Sanda Stătescu, C. Vârgolici - membri.

Anterior, la începutul aceleiaşi luni, Tilea l-a informat pe cehul H. Ripka despre proiectul său de a forma un Consiliu Naţional Român, menţionând că nu intenţionează să treacă la acţiuni concrete atât timp cât mai există relaţii diplomatice între Londra şi Bucureşti. Iniţial, autorităţile britanice au aprobat acţiunea în mod tacit, cerându-i "să meargă încet, fără multă activitate". Surpriza a venit la sfârşitul anului, când Tilea a fost atenţionat că nici un fel de organizaţie formată din români nu avea şanse să fie recunoscută de Foreign Office.

În ciuda acestei atitudini potrivnice, în ianuarie 1941, a fost publicat un manifest. Printre altele, cele şapte puncte cuprindeau aprecierea că viitorul României nu putea să fie decât cel al democraţiei (art. 5), într-o Europă federalizată (art. 1 şi 2). Mişcarea aceasta, numită "Free Roumania", avea două obiective esenţiale: să-şi apropie poporul român în ansamblul său şi să servească ca punct de raliere a românilor din SUA şi Canada, adversari ai dictaturii antonesciene. Datorită atitudinii publice favorabile faţă de domnia regelui Carol al II-lea, mişcarea a produs mari suspiciuni printre exilaţi, bănuielile de "carlism" deghizat confirmându-se ulterior. Pentru început, caracterul pur politic al activităţii culturale şi politice a mişcării s-a concretizat în editarea a şapte broşuri, susţinerea a 34 de conferinţe şi a 14 discursuri la radio, publicarea a 56 de articole în ziarele britanice şi trimiterea altor 200 în SUA. Comitetul a avut permanent în atenţie situaţia financiară a studenţilor români din Anglia, precum şi a celorlalţi refugiaţi. De asemenea, Tilea a plătit chiria sediului din Grosvenor Square nr. 20 şi a încercat atragerea unor oameni politici reprezentativi. Unul dintre aceştia, Grigore Gafencu, pe atunci ministru la Moscova, a refuzat oferta de preluare a conducerii comitetului.

Discordia, moştenire tracică

Mărul discordiei - moştenire tracică, după cum atestă Herodot - şi-a făcut simţită prezenţa în aceeaşi perioadă. Astfel, la Ierusalim s-a constituit un Comitet al românilor liberi, iniţiat de G. Beza, Pavel Pavel, C. Bianu, S. Neniţescu (fost secretar particular al lui N. Titulescu). Autorităţile britanice au aprobat stabilirea sediului noii organizaţii la "Casa română", precum şi apariţia unei publicaţii sub conducerea unui colectiv format din Beza, M. Solomon, Henri Marcus, G. Horia şi Liviu Artenie. Iniţial, s-a avut în vedere acordarea preşedenţiei lui N. Titulescu, obiectiv nerealizat şi datorită morţii acestuia, comemorată public şi de organizaţia condusă de Tilea. Ulterior, Bianu, Pavel şi Neniţescu au plecat în Anglia, având ca scop constituirea unei organizaţii reprezentative. Pentru aceasta, ei aveau aprobarea lui Iuliu Maniu, care l-a considerat pe Tilea ca un renegat politic datorită legăturilor cu fostul rege şi Al. Vaida-Voevod.

Din aceste motive, Tilea nu a reuşit să atragă acea parte a emigraţiei orientată politic spre liderii P.N.Ţ., adeptă a organizării pe principii "naţionale", nu "politice". Drept consecinţă, la 3 aprilie 1941, la Oxford, a fost adoptat regulamentul ,,Free Romania Movement", având ca motto: "Pro Libertate Patriae". Tot atunci, a fost ales un Comitet Naţional, compus din 17 membri. După şase zile, la Hotelul "Picadilly" din Londra, s-a discutat proiectul de statut şi regulamentul viitoarei organizaţii "Mişcarea Românilor Liberi".

Ruperea raporturilor oficiale româno-engleze a provocat şi o reacţie neaşteptată: scindarea F.R.M., prin plecarea membrilor tineri, unul din motive fiind şi refuzul lui Tilea de a dezvălui sursele financiare. Astfel, la 5 mai 1941, a fost înfiinţat "Roumanian Democratic Comittee" (R.D.C.). Conducerea acestuia îi aparţinea avocatului V. Cornea, simpatizant al lui Maniu şi fost lider al mişcării ţărăniste de tineret, care aprecia că Tilea era un colaborator al vechiului regim. Înaintea rupturii, Cornea ceruse aprobarea autorităţilor britanice pentru înfiinţara unei noi organizaţii. Aceasta, în programul adoptat, proclama "fidelitatea de nezdruncinat faţă de democraţie, principiul unui guvern democratic format din ţărani şi membri ai claselor de mijloc, echitatea socială". Pentru perioada imediat următoare, adepţii lui Cornea îşi propuneau să lupte împotriva puterilor Axei prin influenţarea românilor din exil de a se încadra în armatele adversare acestora.

Proclamaţia privind constituirea R.D.C. a fost semnată de membrii comitetului executiv: Cornea, L.N. Cristea, N.V. Gheorghiu (crainici la BBC), D.G. Mateescu (fost ataşat comercial), V.E. Budeanu, I. Podea (lector la universitatea din Cluj). Ulterior, acestora li se vor adăuga D.G. Danielopol, A. Bianu şi V. Stârcea. La sfârşitul aceleiaşi luni, Cornea l-a informat pe Pavel de înfiinţarea organizaţiei, rugându-l să preia conducerea acesteia. Publicitatea de care s-au bucurat a fost mai mare decât cea a C.N.R., deoarece în spatele lui Cornea se afla referentul pentru problemele balcanice al Intelligence Service (G. Lias) şi unii membri marcanţi ai Partidului Laburist.

Replica lui Tilea a fost promptă, după numai două zile el înfiinţând ?Free Roumanian Movement? (F.R.M.). Finanţarea (inclusiv a agenţiei de presă şi a buletinului informativ zilnic) era asigurată din fonduri proprii (600 de lire sterline pe lună) şi donaţii de la fostul rege Carol al II-lea (300 lire) şi britanici (ex. prof. Sittwell a donat 200 lire). Surprinzătoare este suma subscrisă de fostul rege, cunoscute fiind marile sume pe care le-a depus în băncile occidentale înainte de abdicarea forţată. Măr de discordie în ţară, începând cu renunţările voluntare la titlul de moştenitor al tronului, el a continuat să dezbine exilul românesc şi după detronare, inclusiv pe cel din SUA. La aceeaşi şedinţă de constituire a F.R.M., s-a adoptat programul definitiv al Mişcării, proclamând fidelitatea faţă de regele Mihai şi principiul autodeterminării naţionale. Deşi adepţii săi îşi propuneau să lupte pentru redobândirea ?graniţelor naţionale? interbelice, Tilea opina că trebuie să se cadă la o înţelegere cu Moscova, chiar cu preţul pierderii Basarabiei. Această idee era respinsă de R.D.C., fiind unul din motivele de discordie între cele două organizaţii.

"Zile triste pentru România"

Esenţială era recunoaşterea din partea guvernului britanic, căruia şi Tilea i-a trimis o scrisoare la 25 mai, precizând şi divergenţe dintre R.D.C. şi F.R.M. Răspunsul primit după cinci zile cuprindea şi afirmaţia: ?sunt zile triste pentru România, dar vor trece?. Printre alte iniţiative, la 14 iunie 1941, Tilea i-a adresat mulţumiri lui Churchill pentru desele referiri la România. Cu toate intervenţiile sale, la care s-a adăugat şi acceptarea renunţării la conducerea F.R.M., britanicii au refuzat recunoaşterea solicitată, recomandându-i să lupte ?pentru un front unit al românilor? din arhipelag. Acest rezultat negativ s-a datorat atitudinii ?procarliste? şi încrederii de care se bucura Iuliu Maniu în ochii unora dintre oficialităţile britanice. Nedescurajat, fostul diplomat a încercat să obţină această recunoaştere şi din partea guvernelor aflate în emigraţie. După refuzul polonezilor şi atitudinea rezervată a generalului de Gaulle, a avut succes doar în cazul cehoslovacilor.

În aceste condiţii tulburi, britanicii au insistat ca cele două organizaţii să se unifice, eventual sub conducerea trimisului lui Maniu, colonelul Mavrodi, un apropiat al Intelligence Service. Chiar dacă era în afara celor două organizaţii, colonelul trebuia să evite orice contact cu Tilea, aşa cum îi ceruse Maniu. Nefiind agreată nici o conducere unificată (Mavrodi; Pavel; Gafencu; Pavel-Tilea), divergenţele au continuat pe fondul încercărilor sovietice de obţinere a recunoaşterii graniţei cu România, aşa cum se prezenta ea după "evacuarile" din iunie 1940. Necunoscând acest aspect, în vara anului 1941, Tilea avansa la Foreign Office planul formării unor unităţi militare din prizonierii de război aflaţi în U.R.S.S. Martor al evenimentului, ambasadorul Ivan Maiski nu şi-a precizat punctul de vedere, astfel că a fost nevoie de intermedierea cehoslovacilor. Pentru aceasta, la 25 ianuarie 1942, H. Ripka a discutat şi acest subiect delicat. El a transmis că sovieticii refuză orice contact cu Tilea, datorită relaţiilor sale cu fostul rege, precum şi a divergenţelor în privinţa Basarabiei. La rândul lor, nici reprezentanţii R.D.C. nu au avut mai mult succes. În aceeaşi zi, ministrul de externe Antony Eden aprecia că "vom fi de acord cu toate cererile ruseşti" privind o recunoaştere de jure a apartenenţei la statul sovietic a Basarabiei şi nordului Bucovinei. Astfel, el răspundea la solicitarea pe care Stalin i-o făcuse în acest sens, la 16 decembrie 1941, în timpul unei vizite la Moscova. Această atitudine este de înţeles în contextul în care coaliţia hitleristă se afla în plină ofensivă, ceea ce făcea ca rolul URSS să crească. Anterior, chiar de ziua Sfântului Nicolae, britanicii au pus capăt tuturor încercărilor de unificare a organizaţiilor românilor prin trimiterea unei comunicări oficiale celor 37 de membri ai celor două comitete. Ei erau înştiinţaţi că Anglia "nu recunoaşte nici una din cele două organizaţii", motivând că exista rivalitatea între ele. Totodată, îi invita să se alăture individual efortului comun al Aliaţilor. Această hotărâre a fost comunicată şi polonezilor şi cehoslovacilor, cărora li s-a cerut să nu recunoască organizaţiile, îndeosebi, F.R.M. Cu toate acestea, ele au continuat să activeze separat până la autodizolvare - R.D.C. în februarie 1942, iar F.R.M. în august 1944.

"Singura noastră şansă"

Detalii despre gruparea lui Tilea, aspecte personale şi aprecieri ale situaţiei din ţară şi Anglia apar în corespondenţa acestuia cu Ion Raţiu, nepotul său. Astfel, într-o primă scrisoare (datată 25 Ian. 1942, St. John's College Cambridge), Raţiu îşi informează unchiul că n-a avut posibilitatea practică să vorbească cu ,,C" (nume neidentificat-n.n.), deoarece toată sâmbăta după-amiază a participat la o ,,şedinţă" de aproape cinci ore, întreruptă doar de pauza de ceai. Călătoria de la Londra, prelungită cu aproape o oră, i-a oferit ocazia să discute cu preşedintele societăţii studenţeşti ungureşti, Imre Hálász. Apreciindu-l ca fiind "un băiat foarte de treabă", Raţiu aflase că el "crede cu tărie că singura noastră şansă de a supravieţui este în cadrul unei Europe centrale federalizate". Această scrisoare, încheiată cu un post scriptum - "Ţi-aş fi recunoscător dacă mi-ai putea da de ştire ce aţi hotărât (D-ta şi D-nul Ripka) în legătură cu conferinţa proectată aici la Cambridge" - confirmă relaţiile pe care Tilea încerca să le stabilească cu cehoslovacii, precum şi implicarea lui Raţiu în organizarea emigraţiei.

Alte detalii în acest sens apar într-o a doua scrisoare, expediată la 26 martie, din acelaşi loc. Raţiu îi mulţumea pentru "sfaturile bune şi încurajatoare" pe care i le trimisese şi îl anunţa că "şedinţa a decurs cf. aşteptărilor. Statutele au fost votate şi s-a luat hotărârea provizorie ca să fac eu paşii necesari pentru organizarea societăţii până la şedinţa "concil"-ului când se va alege comitetul. Acesta urmează să fie tot în 2 Mai tot la Free Romania House! Sugestia ce porneşte de la D-ta, cu privire la comitetul de patronaj a fost adoptată imediat ce am propus-o". În încheiere, după ce îşi exprima speranţa că "acasă toate sunt bune, şi necazurile politice (în cazul că sunt) au fost trecute pe planul al doilea", expeditorul îl anunţa că îi trimite "proiectul de statute pe cari l-am propus şedinţa trecută, şi care a fost adoptat cu mici modificări".

Incertitudinile viitorului

Detalii personale, despre studiile urmate de Raţiu în Anglia, apar într-o a treia scrisoare, expediată la 2 iulie din acelaşi loc. Nepotul îşi cerea scuze pentru întârzierea trimiterii acesteia "pentru simplul motiv că vroiam să fiu în posesia tuturor amănuntelor necesare pentru a-ţi putea explica întreaga mea situaţie". Dacă cele două scrisori anterioare fuseseră scrise de mână, aceasta a fost bătută la maşină după originala care era "aşa de lungă încât singura formă în care cineva s-ar încumeta să o citească, este prezenta".

Cerându-şi iertare şi pentru că "îţi răpesc timpul preţios cu grijile mele banale", Raţiu considera că "de fapt tot ceea ce îţi scriu e o explicare, pe care mi-o dau mie, tot atât de mult ca şi D-tale". Era vorba despre studiile universitare pe care le-a urmat după sosirea în Anglia, unde se înscrisese la universitate pentru a obţine un doctorat în economie şi nu în drept. Această opţiune era motivată de convingerea că "studiile de drept pe cari le-am făcut în ţară ar putea fi considerate drept complete", făcându-l să înţeleagă ,,pe deplin rolul pe care organizarea juridică în joacă în sistemul de guvernământ al unui Stat modern. Rol, cu totul secundar, ce consista doar, în a îmbrăca diferitele instituţii deja existente într-o formă legală şi de a organiza maşinăria necesară pentru punerea lor în aplicare". În continuare, Raţiu scria: "Deşi unele aspecte ale dreptului m-au interesat profund (spre exemplu teoria obligaţiilor) totuşi lumina pe care studiul dreptului o aruncă asupra vieţei sociale este fără indoială insuficientă. Or centrul preocupărilor mele, încă din fragedă tinereţe, a fost explicarea acestui fenomen curios ce este în general cunoscut sub termenul de "Viaţa socială". Din acest motiv, se înscrisese şi urmase cursurile de filozofie în paralel cu cele de drept şi "m-am decis cu uşurinţă să urmez economia îndată ce mi s-a oferit ocazia". Considera că vagile sale cunoştinţe în acest domeniu trebuiau completate "cât mai curând", deoarece probleme ca ,,aspectul economic al vieţii sociale, relativitatea şi caracterul efemer al formelor de guvernământ, explicate prin lumina motivelor (sublinierea autorului-n.n.) ce ne urgitează [sic!] la activitate, erau pentru mine chestiuni ce aparţineau unui domeniu "tabu"".

La acest prim argument, îl aduga pe cel al "intensităţii tradiţiei naţionale şi familiare în care am fost crescut". Problemele specifice ţării noastre, dar şi întregului sud-est european, l-au "interesat cu intensitate", astfel că a pus pe hârtie subiectul "CENTRAL EASTERN EUROPE. An inquiry into its poverty", care "a fost întotdeauna îndreptat spre explicarea relelor endemice de care suferim".

Alături de alte motive, acestea ar fi fost cele care "m-au făcut să aleg calea spinoasă a unui studiu despre care ştiam foarte puţin, sau aproape nimic, în loc să continuu a lucra într-o branşă în care aveam toate şansele unei reuşite depline şi uşoare. Astăzi, când trec în revistă ultimii doi ani, nu pot decât să fiu plin de mulţumire că în acel moment decisiv n-am pregetat să aleg calea cea grea". Sosind la Cambridge în noiembrie 1940, a luat legătura "cu cei în drept (Mr. Sraffa şi Mr. Guillebaud)", care l-au înştiinţat că după cinci trimestre trebuia să promoveze un "examen (Tripos Part. II), cu nota "Two-One" şi să prezint o teză de 15.000 cuvinte". Acceptând aceste condiţii, "impuse" pentru că nu avea o licenţă în economie, s-a pus imediat pe studiat "fără să-mi dau prea bine seama ce obligaţii aproape imposibile îmi luam asupra mea". Aprecia că a fost sfătuit greşit, deoarece licenţa în drept pe care o poseda îi dădea dreptul să ia un "B.A." (licenţă-n.n.) în şase trimestre. Lovindu-se de multe greutăţi datorate lipsei de cunoştinţe de specialitate - "Asistam la lecţii în fiecare zi, deşi nu înţelegeam nimic, numai pentru a-mi obişnui urechea cu terminologia economică. Cam aceasta era situaţia la Paştele 1941" - deseori a fost tentat să renunţe. Perseverând, a ajuns să se prezinte la examen suficient de optimist pentru a spera că va obţine ceea ce îşi dorea. Deziluzia a fost mare, apreciată ca o "nenorocire", deoarece a obţinut numai nota "Two-Two". Cu toate acestea, afirma că profesorii şi colegii au apreciat acest rezultat, obţinut "după un an şi jumătate de economie şi după doi ani şi o lună de limba engleză", un examen cu nota "bine (...) pe care englezii ... de obiceiu ... îl iau după trei ani de zile".

"Ce voi face? Unde mă voi îndrepta?"

Acest eşec parţial i-au tulburat "echilibrul sufletesc şi încrederea în puterile proprii", fiind şi unul din motivele care l-au ţinut departe de unchiul său. Mai mult, se simţea vinovat şi faţă de cei de la British Council, care nu puteau să-l judece decât prin prisma rezultatului. Amărăciunea îi era cu atât mai mare cu cât aceştia nu ştiau circumstanţele speciale ale cazului său, şi nici nu putea să le explice vreun amănunt. În acelaşi spirit pesimist, considera că nu are perspective de viitor, chiar dacă primise un certificat "în care se spune că am trecut Tripos Part II cu nota "Two-Two" (Second Class Honors, Second Division), pe care nu ştiu la ce-l voi putea întrebuinţa". Deşi ştia că poate continua studiile la celebra ,,London School of Economics, absolvită de Tilea, aprecia că "British Council nu e dispus să avanseze sume noi, tocmai datorită faptului că rezultatul meu nu este excelent. În aceste condiţii, problema viitorului este destul de întunecată. Deocamdată, continuu cu seria de lecţii despre România pe care am început-o. Pentru mine e o adevărată plăcere. N-aş îndrăzni să spun acelaş lucru despre copiii cari mă ascultă... Dar după aceea?!... Ce voi face? Unde mă voi îndrepta?... Sunt tot atâtea întrebări fără răspuns. Planuri nebuloase de viitor nu lipsesc, dar înainte de a le formula aş vrea să am sfaturile Dtale şi ale lui Eni (Eugenia, soţia lui V.V. Tilea şi mătuşa lui I. Raţiu-n.n.)". Pesimismul îşi făcuse loc în sufletul tânărului exilat, ceea ce îi caracteriza şi pe mulţi alţii aflaţi în aceeaşi situaţie.

O scrisoare cu un asemenea mesaj merita un răspuns rapid, scris după numai patru zile, imediat după lecturarea mult aşteptată. Pentru a formula răspunsul, vizibil tulburat, Tilea a recitit textul primit. El aprecia că îi înţelege sbuciumul sufletesc "şi din el pot să te cunosc şi mai bine". I se părea că acesta dramatiza situaţia, luând-o "prea în serios", tocmai atunci când avea suficiente motive să fie mulţumit. Fostul diplomat mai considera că pe lângă cunoştinţele teoretice acumulate, nepotul mai avea mult de învăţat la aplicarea acestora în practică. Se bucura că atinsese o ţintă, dar "poate însă că ţi-ai supraestimat cunoştinţele şi subestimat materia (...) Înţeleg că ambiţia ta este atinsă, dar nu aprob!". Dimpotrivă, îl asigura că "suntem mândri de tine şi mulţumiţi de prestanţa ta". Pentru discuţia privind viitorul, îl invita să se întâlnască cel puţin la Londra, pentru 14-17 iulie, dacă nu la Holton. Îşi exprima speranţa că "profesorii cât şi Evans de la Br. C." vor înţelege situaţia lui, fiind convins că îi vor pune la dispoziţie bani pentru încă un an. Îi cerea să-l caute pe Evans chiar la Cambridge şi să-l roage să-i ajute să continuie încă unul sau două trimestre, în care să-şi ia un "B.A.", urmând şi studiile de economie. Considera că o asemenea diplomă de la Cambridge era mai valoroasă decât una de la L.S.E. Trebuia să rezolve urgent această problemă, pentru ca la întâlnirea de la Londra să-i dea informaţii precise. În scrisoare apare şi o altă încurajare: "Dragă Iancule, oricât ţi-ar plăcea ţie teoria, tot temperamentul tău este pt viaţa practică. Eşti un luptător, şi pregătirea teoretică, absolut necesară pt a reuşi în lupta de toate zilele, o ai şi încă f. bună. Mai departe ţi-o poţi şi tu procura prin citire etc. Ai avut un mic eşec, da, dar învaţă să suporţi eşecurile, care desigur vor mai veni în viaţă, cu filozofie şi dacă aşi putea spune cu grandeţă (...) Sus capul! Ţi-ai făcut datoria bine! Foarte bine chiar! Ai dobândit mult! şi înainte la un nou obstacol, o nouă ţintă cu elan şi hotărâre!".

În final, îi mulţumea pentru stenograma unei conferinţe, în care constatase că sensul fusese schimbat în unele locuri, omiţându-se multe detalii. După corectare, i le-a înapoiat cerându-i să le dea şi cehilor. Printr-un text scris pe margine, îl anunţa că îi trimite şi un cec, rugându-l să-l predea lui "Stiles (6. Baldork Way)". Probabil că acest cec a fost pierdut, după cum apare într-un P.S. la o scrisoare din 25 martie 1943.

Relaţiile cu exilaţii europeni

Mai multe detalii despre activitatea F.R.M. aflăm dintr-o scisoare trimisă de Raţiu lui Tilea, la 26 august 1942. El îi scria din "Woodleigh", Salfords, Surrey, unde sosise cu o zi înainte, la "D-nul Admiral" (persoană neidentificată-n.n.). Nerăbdător, îl anunţa că sâmbătă dimineaţa dorea să se întoarcă la Londra, pentru ca a doua zi să sosească la Holton, dacă nu telefona contrariul.

Deşi urmau să se vadă curând, Raţiu voia să-i comunice urgent anumite noutăţi. Prima se referea la întocmirea listei bibliotecilor, şcolilor, universităţilor şi muzeelor la care urmau să trimită publicaţiile F.R.M. Pentru a centraliza tot materialul la "Eaton Sq.", a expediat scrisori lui Dimăncescu, Beza, Peel şi Gyka, cărora le-a cerut să-i trimită de urgenţă numele şi adresele persoanelor care urmau a fi incluse pe listele generale, alcătuite pentru expediţie. Mai anunţa că a fost la "Belgrave Sq." de unde a adus publicaţia lui M. Beza Bassarabia and Transylvania. An explanation (Basarabia şi Transilvania. O explicaţie). În urma controlului general pe care l-a făcut la Eaton Square, a găsit doar trei cărţi, scrise de Beza (The origins of Roumanias şi Roumanias Croniclers) şi Tilea (Roumania and the Russo-German War). Deoarece majoritatea materialelor nu se aflau acolo, îi cerea unchiului ca toate publicaţiile care se găseau la Oxford sau Holton să-i fie expediate de urgenţă. Considera că dacă aceste măsuri se luau repede, joi, 3 septembrie 1942, se putea începe expediţia.

Primind de la guvernul cehoslovac două cărţi, dintre care una ,,With the Compliments of the Department of Information" (cu complimentele Departamentului Informaţiilor), fiind doar duplicat şi nu tipărită, aprecia că acest procedeu trebuia urmat, deoarece era mai ieftin, mai puţin pretenţios şi economisea timp. Din această scrisoare aflăm şi o informaţie despre activitatea membrilor R.D.C. În acest sens, Raţiu scria: "Am fost pe la Guvernul Jugoslav, unde am avut ocazia să citesc un memoriu - trimis confidenţial de către Danielopol, asupra aşa numitului "Wheat Agreement", încheiat în iunie 1942. Iată ce spune, în puţine cuvinte: Wheat Agreementul din iunie 1942 este încheiat pe aceleaşi principii cari au stat la baza Convenţiei celor patru (Argentina, Canada, U.S.A. şi Australia) din 1939... Trece apoi, la examinarea Convenţiei din 1939, arătând că această convenţie prejudiciază interesele ţărilor Danubiene, întrucât cota exporturilor alocate acestora este mai puţin de 40% din capacitatea lor normală de export. După alte consideraţii generale, atacă însuşi baza "Agreementului", spunând că restricţia producţiei şi ridicarea preţului mondial ar face ca ţările importatoare să mărească producţia lor internă pervertind în felul acesta însăşi raţiunea de a fi a agreementului. Într-adevăr, scopul acestui ?agreement? este de a limita producerea grâului numai la ţările în cari se poate produce mai avantajos. Or, prin ridicarea preţului mondial ţări ca Anglia, Franţa, Germania, Austria, chiar Cehoslovacia, s-ar angaja în a produce grâu într-un tempo crescând. Aşa dar, din punct de vedere al unei politici de durată (long run) rezultatele ar fi contrare celor aşteptate. Pe urmă, arată că şi din punct de vedere al unei ?short period policy? Ungaria se bucură de termeni favorabili în detrimentul României şi Jugoslaviei... Am găsit că acest memoriu ? în ciuda unor erori ce n-au nici-o importanţă asupra argumentaţiei generale ? apără interesele româneşti pe calea cea mai eficace, anume: ?Agreement-ul? este criticat în baza unor principii de interes general, România fiind doar una dintre acele State ce au fost lovite în interesele lor cele mai intime?.

În continuare, Raţiu prezenta demersurile sale în vederea organizării diverselor emigraţii. În acest sens, în ziua anterioară luase masa cu dr. Palcek, preşedintele Uniunii Naţionale a Studenţilor Cehoslovaci. Printre alte subiecte abordate în timpul discuţiei, s-au aflat şi cele privitoare la ministerul de finanţe cehoslovac, ministrul Feirabond şi organizarea C.E.S.Y.S. (Central European Society of Young Students-n.n.). Referitor la acest ultim subiect, mare i-a fost surpriza când a aflat că partenerul său de discuţie nu fusese informat de către reprezentantul cehoslovac. După explicaţile date de Raţiu, acesta i-ar fi ?declarat răspicat că nu este vorba de o atitudine ostilă a autorităţilor cehoslovace?. De asemenea, anunţa că săptămâna următoare urma şă-şi expună intenţiile Comitetului Executiv ceh, sperând că ?există o şansă reală ca în cele din urmă şi cehii să pună umărul serios pentru organizarea societăţii?. Încheia în acelaşi sens, opinând că are nevoie de nişte sfaturi pentru viitoarea întâlnire cu ?Miss Shield-Collins, secretara lui International Youth Council? (Consiliul Internaţional al Tineretului-n.n.), care ?a căutat în repetate rânduri ? îmi spune Vârgolici ? să intre în legătură cu mine. Se pare că lor nu le prea convine iniţiativa luată în ceea ce priveşte CESYS?.

?Se va împuţi brânza rusă...?

Anii următori au fost decisivi pentru soarta războiului, fapt de care erau conştienţi şi cei din F.R.M. Corespondenţa din această perioadă demonstrază starea de spirit optimistă a celor din conducerea organizaţiei. Astfel, într-o scrisoare din 25 martie 1943, Tilea, îşi declara satisfacţia pentru discursul lui Churchill, ţinut cu patru zile în urmă. Totodată, afirma că nu-şi închipuia că l-a putut influenţa direct (aşa cum se lăudau unii), prin conferinţele şi articolele publicate, ci se bucura doar pentru lansarea unei idei şi concepţii ?înainte de mulţi alţii (...) în cursul normal şi logic al evenimentelor?. În acest sens, aprecia că ?eu am prevăzut bine?, chiar dacă rolul său a fost ?modest?, contribuind doar la crearea ?unei opinii publice favorabile?.

Un alt motiv de bucurie era faptul că ?informaţiile mele au fost juste, când ţi-am spus acum câteva săpt[ămâni] să nu abandonaţi ideea căci cercurile oficiale sunt în favoarea ei. Pe unde scot acuma maghiarii şi slavii cămaşa??. În aceste pasaje, Tilea se referea la discursul premierului britanic, care, afirmase de trei ori necesitatea de ?a se respecta drepturile naţiunilor mici?. De asemenea, fostul diplomat îşi arăta încrederea în reuşita acestei politici, apreciind că opinia publică engleză şi americană era favorabilă românilor. În acest context optimist, critica atitudinea ziarului ?Times?, care ,,lansează idei de power policy şi pe urmă publică plăsmuirea proprie?. Astfel, un articol din 10 martie afirma că Europa trebuia să fie considerată ?în sfera specială a Angliei şi Rusiei?. ?New York Times? afirma că acest punct de vedere a supărat oficialităţile americane, care l-au considerat o deviere de la principiile Declaraţiei Atlanticului (semnată de Roosevelt şi Churchill, la 11 august 1941, ca fundament al luptei comune antihitleriste), deoarece propunea răspunderi regionale limitate.

Referindu-se la acelaşi discurs, Tilea nu era de acord cu aprecierea lui Raţiu, care susţinea că ?Rusia nu mai este atât de intransigentă?. Dimpotrivă, fostul diplomat considera că ?anume prostiile şi atitudinea ţanţoşă a Rusiei i-a deteriorat poziţia politică, precum şi ofensiva obraznică a partizanilor ei. Şi cauza a doua este atitudinea fermă a USA care nu vrea să recunoască alte frontiere ale Rusiei decât cele din 1939 (sublinierea autorului-n.n.). Asta s-a spus lui Eden! Eu am pariat deja cu 2 prieteni engl. că în faza a doua a războiului ? intensificarea celui asiatic ? se va împuţi brânza rusă cu USA şi Anglia. Vom vedea dacă am dreptate. Motivele ţi le voi spune verbal [sic!]?. În aceste pasaje este vorba despre vizita lui Eden la Washington (12-19 martie 1943), unde a discutat şi problema acceptării încorporării Basarabiei la URSS, astfel că entuziasmul lui Tilea era nejustificat. Referiri la acestă vizită a făcut şi Victor Cădere, ministrul României la Lisabona, într-o telegramă trimisă în aceeaşi zi cu scrisoarea lui Tilea. Conform acesteia, Eden ar fi convenit că ?problema frontierelor trebuie rezolvată în măsura impusă de desfăşurarea de forţe, adică deabia când o putere, având revendicări, ar intra în posesia teritoriului la care aspiră?. Această poziţie, care pare să fie de inspiraţie sovietică, a fost confirmată de Stalin în 1945, într-o convorbire cu Tito: ?Acest război nu seamănă cu cele din trecut; oricine ocupă un teritoriu îşi impune propriul său sistem social asupra acestuia. Fiecare îşi impune propriul său sistem până acolo până unde înaintează armata sa. Nu ar putea fi altfel!?. Mai grav era faptul că acest punct de vedere avea mare trecere la Washington, preşedintele Roosevelt fiind sensibil la cererea sovietică privind asigurarea unui cordon de protecţie la graniţele vestice. Însă, în privinţa apariţiei divergenţelor între aliaţii antihitlerişti, Tilea a avut dreptate.

Revenind la discursul lui Churchill, în final, aprecia că ?singura mea dorinţă este să-i dea D-zeu zile, căci fără el va fi mai greu şi mai rău pt noi cei mici?. Desfăşurarea evenimentelor a infirmat şi această speranţă, acordul de procentaj (Moscova, octombrie 1944) demonstrând că Stalin şi-a impus punctul de vedere în faţa anglo-americanilor şi în detrimentul statelor est-central europene.

Tristeţi de Anul nou

O ultimă scrisoare din această serie, a fost scrisă de Raţiu în ajunul Anului Nou 1945, în timpul unui tratament urmat într-un spital. Tristeţea exilului şi revolta faţă de ceea ce se întâmpla în ţară sunt singurele caracteristici ale acestei scrisori. Bolnavul îi trimitea lui Tilea ultimele ştiri primite din ţară şi îi cerea altele, afirmând că ?ştiu eu că serviciul meu de informaţii nu e prea prost, dar... am tot respectul pentru al Dtale!?. În continuare, îşi exprima părerea despre subiectele amplu dezbătute de presa din ţară: ?purificarea aparatului de stat de plaga colaboratorilor; executarea armistiţiului, alegerile comunale şi ? durere ? lupta internă între partide, în care cuvinte ca demagogie, samavolnicie, huliganism, etc. se găsesc din belşug?. Cu părere de rău, aprecia că nivelul intelectual al acestor discuţii era foarte scăzut, excepţie făcând ziarele Partidului Naţional Ţărănesc.

Vizibil supărat, Raţiu nu era de acord cu criteriile de epurare propuse de comunişti şi legiferate la presiunile colegului lor, ministrul de justiţie Lucreţiu Pătrăşcanu, considerând că: ?De fapt sunt convins că 99% din populaţia României ar putea fi acuzaţi ? probabil chiar condamnaţi ? sub dispoziţiile acestei legi?. De asemenea, prezenta atitudinea presei faţă de schimbările forţate de primari la Constanţa, Galaţi, Brăila, Tulcea şi Bacău. Astfel, cea de stânga aproba aceste acte, motivând că trebuiau eliminate rămăşiţele vechiului regim antonescian, noii instalaţi ?de mase? fiind membri ai Frontul Naţional Democratic (iniţiat şi controlat de comunişti). Dimpotrivă, presa ?moderată? susţinea că ?manifestarea opiniei publice trebue să se facă în formele prevăzute de lege, căci altfel organismul politic se anarhizează?, necesarele alegeri comunale neputând fi organizate datorită operaţiunilor militare. Se propunea păstrarea vechilor administraţii ?dacă n-au fost compromise în mod iremediabil, iar acolo unde ?colaborarea a fost activă? trebue să se dea un mandat provizoriu elementelor ce au un trecut nepătat?.

Preocupat de aceste aspecte, îi reamintea că în ultima scrisoare îi prezentase ceea ce i se părea caracteristic în discuţia dintre P.N.Ţ. şi F.N.D., şi anume ?Gărzile Naţionale Iuliu Maniu? şi ?atitudinea şovină anti-maghiară a transilvănenilor, cari îmi face impresia ? sunt tot mai mult identificaţi cu fracţiunea Iuliu Maniu a partidului Naţ.Ţăr?. După informaţiile pe care le deţinea, un alt măr al discordiei era ?faptul că Maniu a acceptat ca membri ai partidului pe toţi legionarii cari au declarat în mod public că se dezasociază de ?Gardă?. Le-a impus o singură condiţie, aceea de a servi un fel de ?ucenicia? de trei ani consecutivi în care să arate sinceritatea noii lor convingeri politice. Binenţeles extrema stângă, care se vede pierzând teren printre tineret este ?desgustată? de această recrutare deşănţată de elemente anti-democratice?. Mai precis, era vorba despre iniţiativa avocatului legionar Horaţiu Comaniciu de a sprijini acţiunea antiantonesciană a lui Maniu. Astăzi, un contemporan al evenimentului, Mircea Nicolau (preşedintele Fundaţiei ?George Manu?), afirmă că această dorinţă i-a fost comunicată lui Maniu încă din iulie, când negocierile între partidele antiantonesciene erau în toi. Iniţiativa a fost adusă la cunoştinţa opiniei publice la trei zile după lovitura de stat de la 23 august, la care legionarii nu au participat. În apelul publicat în numele Comandamentului Mişcării Legionare, Comaniciu afirma că organizaţia ?se desfiinţează?, motiv pentru care îi îndemna pe foştii săi camarazi să-şi găsească locul ?în oricare din partidele B.N.D. (Blocul Naţional Democrat, format din P.N.Ţ., P.N.L., P.S.D. şi P.C.dR.), sub îndemnul conştiinţei?. Deşi nu se specifica clar, vizat era P.N.Ţ., probabil în virtutea vechii înţelegeri Codreanu-Maniu (pactul de negresiune semnat în timpul campaniei electorale din toamna anului 1937). Într-un răspuns publicat în ?Dreptatea?, la 31 august, Maniu aproba iniţiativa legionarilor, afirmând că ?porţile partidelor angajate în B.N.D. sunt deschise pentru toţi cei ce nu sunt acuzaţi de crime sau acte dezonorante?.

În continuarea scrisorii, Raţiu semnala creşterea numărului de ministere, îndeosebi a celor economice, care lăsa impresia de dirijism al statului. Nemulţumit, îi cerea lui V.V. Tilea detalii despre pregătirea economică a ministrului Economiei Naţionale, Leucuţia, văzut ca lider al Consiliului Interministerial Economic. Preocupat de situaţia din ţară, mai afirma că primise o scrisoare de la un prieten din Palestina, care îl informase că imediat după 23 august ?great battles took place here (Turda), and the town was several times occupied by the Germans and the Hungarians? (lupte importante au avut loc acolo, la Turda, şi oraşul a fost ocupat de mai multe ori de către germani şi unguri). Căutase să se liniştească, spunându-şi că, probabil, luptele au durat doar câteva ore. Grăbindu-se să încheie, datorită oboselii, îi cerea unchiului detalii despre petrecerea sărbătorilor, atât de triste pentru convalescent.

Analiza corespondenţei de acest tip poate aduce lumini în istoria încă plină de umbre a emigraţiei române din perioada celui de-al doilea război mondial. Adăugată la celelalte componente ale arhivei şi bibliotecii londoneze creată de Ion Raţiu, ele constituie un fond documentar indispensabil pentru eleborarea unei/unor istorii mai detaliate a/ale exilului românesc în secolul XX.

Nicolae Videnie, Memoria.ro

Articol citit de 3255 ori.

Alte articole