Primul număr al cotidianului „Dreptatea” a apărut la data de 17 octombrie 1927, ca şi necesitate mediatică a noului partid format în urma fuziunii Partidului Naţional Român cu Partidul Ţărănesc. Astfel, „Dreptatea” devine organul de presă al noului Partid Naţional Ţărănesc condus de Iuliu Maniu şi Ion Mihalache.

Partizanatul politic al acestui ziar este caracteristic epocii interbelice, când mai toate formaţiunile şi grupările politice îşi propagau mesajele şi viziunea asupra problemelor cotidiene folosindu-se de presă. Avea loc o comuniune, o legătură între conducerea partidului şi membrii din teritoriu, precum şi cu electoratul, care trebuia convins asupra justeţii măsurilor adoptate şi a programului propus pentru guvernare.

Date tehnice

Cotidianul avea un format de 4 pagini şi costa 3 Lei. Pe prima pagină găsim des citate ale conducătorilor partidului extrase din discursurile acestora cu diferite ocazii. În primul număr este transcris mesajul lui Iuliu Maniu, din „şedinţa Camerei dela 27 iulie” adresat colegilor parlamentari referitor la justeţea alegerilor. Astfel: „Partidul Naţional-Ţărănesc cere dizolvarea actualului parlament, izvorât din violenţă şi fraudă şi decretarea unor alegeri legale.” Mai aflăm de pe prima pagină şi sediul social al ziarului, redacţia şi administraţia desfăşurându-şi activitatea publicistică în Bucureşti, pe calea Victoriei nr. 78 etajul I. Politica abonamentelor este una structurată. Dacă în ţară pentru un an de abonament se plăteau 1000 Lei (500 Lei pentru 6 luni de abonament şi 250 de Lei pentru 3 luni), tariful pentru străinătate era dublu. Un aspect demn de menţionat este politica de reduceri adresată învătătorilor, preoţilor şi sătenilor, care plăteau doar 750 de Lei pentru un abonament pe un an (375 Lei pentru 6 luni, respectiv 200 de Lei pentru 3 luni).

Publicaţia a fost prezentă pe piaţă aproape pe toată durata perioadei 1927 – 1947, cu o perioadă de întrerupere în timpul dictaturii carliste, când partidele politice precum şi ziarele ce duceau acţiuni de partizanat politic au fost scoase în afara legii. Directorii publicaţiei au fost: Virgil Madgearu (1927-1928), George Ştefănescu (1928-1930), Petre Ciorănescu (1930-1932), Constantin Gongopol (1932-1934), Mihai Ralea (1934-1938), Demostene Botez (martie-iulie 1938), Ion Livianu (1944) şi Nicolae Carandino (1944-1947). „Dreptatea” îşi încetează activitatea după episodul „Înscenării de la Tămădău” (1947) şi după desfiinţarea de către guvernul Groza a P. N. Ţ. Printre colaboratorii ziarului trebuiesc amintiţi I. Vinea, Sergiu Dan, P. Pandrea, N. Carandino, P. Zarifopol, Petre Andrei, Şerban Cioculescu, Vl. Streinu, Grigore Gafencu.

Deducem încă din primul număr importanţa acestor categorii pentru conducerea Partidului Naţional-Ţărănesc, precum şi disponibilitatea pentru ridicarea politică şi socială a sătenilor. Ca orice publicaţie, pe lângă sprijinul financiar al P. N. Ţ-ului, „Dreptatea” se autofinanţa prin vânzarea de spaţii pentru publicitate. „Anunciurile comerciale” se primeau direct la „Ad-ţia Ziarului”, precum şi la toate agenţii de publicitate din ţară. Se subînţelege caracterul naţional al ziarului, precum şi legătura strânsă cu centrele teritoriale de distribuţie a presei.

Oficiosul P. N. Ţ-ului, ziarul „Dreptatea”, apărea „în arena publicisticei româneşti într’un moment de criză a vieţii de stat”, în care „încheierea prematură a domniei glorioase a Regelui Ferdinand I”, „criza constituţională dinastică” şi „regimul dictatorial, subt aparenţele unui formalism constituţional” practicat de Partidul Naţional Liberal (P. N. L.) destabilizau statul român. Politizarea Administraţiei, a Jandarmeriei, Armatei şi chiar a Magistraturii era menţionată în editorialul de debut al „Dreptăţii”, aceste instituţii fiind socotite ca şi „instrumente de dominaţiune politică”.

Manifestul noului ziar includea aspecte, anumite repere ale viziunii naţional-ţărăniste de guvernare. Agricultura, „baza reală a economiei naţionale” era principalul motor al economiei româneşti în viziunea P. N. Ţ.-ului, în detrimentul „himerei industrialismului artificial”. Politica economică a P. N. L.-ului era atacată în editorial, „naţionalismul economic” („prin noi înşine”) exercitat cu resurse bugetare fiind considerat principalul factor al destabilizării economice.

Aminteam în rândurile de mai sus de „încheierea prematură a domniei glorioase a Regelui Ferdinand I” şi de „criza constituţională dinastică”. Observăm încă din numărul 1 al publicaţiei (17 octombrie 1927) grija naţional-ţărăniştilor pentru monarhie, pentru continuitatea dinastiei de România. „Criza dinastică” izbucnită prin renunţarea la prerogativele regale de către Carol şi moartea regelui Ferdinand I în 1927 a creat premisele unei anarhii la nivelul conducerii ţării. Decesul lui Ion I. C. Brătianu (tot în 1927) a destabilizat total scena politică a României, formându-se un „vacuum de putere”, ce a fost acoperit de personalitatea lui Iuliu Maniu. Din 1927 (din perspectivă proprie) putem vorbi despre ascensiunea marelui om politic Iuliu Maniu. Pentru înlăturarea de la putere a liberalilor, Maniu a folosit şantajul cu revenirea lui Carol.  Criza economică şi situaţia creată prin înăbuşirea violentă a grevei muncitorilor de la Lupeni din 1929 a reprezentat un regres în politica guvernului Maniu, iar societatea considera că situaţia putea fi redresată doar de Principele Carol.

Jos ai noştri, trăiască Regele

„Dreptatea” titra pe prima pagină a ediţiei din 9 iunie 1930 „Criză politică. Sosirea A. S. R. Principele Carol. Demisiunea Cabinetului Maniu – Noul minister Mironescu”. Este relatată detaliat întoarcerea în ţară a Principelui Carol şi traseul acestuia, începând cu aterizarea de pe aerodromul Băneasa. Întâlnirea de la Cotroceni dintre Iuliu Maniu (preşedintele în exerciţiu al Consiliului de Miniştri) şi Principele Carol urmată de o convorbire între aceştia, dă o notă de mister asupra demisiei ulterioare a cabinetului. Şedinţa Consiliului de Miniştri, ce a urmat întâlnirii Maniu-Carol, prin faptul că s-a desfăşurat imediat şi s-a încheiat la ora 2:30 noaptea arată voalat implicaţiile discuţiilor purtate.

După şedinţa Consiliului, fiindcă Maniu a mers din nou la Cotroceni, deducem că discuţiile guvernamentale vizau noua situaţie politică a ţării şi implicit a „cabinetului Maniu” în problema reîntoarcerii prinţului moştenitor al României. Solemnitatea pelerinajului de la Cotroceni a elitei politice şi militare ale României, exprimă situaţia bulversantă a societăţii la noile realităţi politice, fie o tentativă de linguşitorism politic faţă de noul conducător al statului. Bulversantă este şi situaţia de a doua zi, când atât lucrările Consiliului de Miniştri, cât şi faptul că decretul pentru convocarea Adunării Naţionale nu apăruse în „Monitorul Oficial”, au stagnat lucrările Parlamentului. Toate grupările politice au redactat comunicate de presă asupra importanţei evenimentului şi a necesităţii redactării a unui manifest către ţară.

„Dreptatea” prezenta şi comunicatul de presă al Consiliului de Miniştri, referitor la demisia „cabinetului Maniu”, pe fondul neînţelegerilor asupra „chestiunii constituţionale la ordinea zilei”. Maniu remitea Înaltei Regenţe demisiunea cabinetului, concomitent cu „demisiunea Înalţilor Regenţi S. Sa Patriarhul Miron şi D. C. Sărăţescu din înaltele posturi prevăzute de art. 83 din Constituţie.” „Reprezentaţiunea naţională” era convocată a decide asupra dreptului exercitării puterii regale. Cotidianul „Dreptatea” prezenta şi perspectiva ziarului francez „Le Temps”, care milita pentru unitatea partidelor, indiferent de doctrină, în problema regală ca şi pas fundamental în consolidarea României. Clasei politice i se recomanda sacrificiul unităţii, „sacrificiul spiritului de partid, pentru menţinerea securităţii şi unităţei Regatului”, în contextul vecinătăţii „Sovietelor şi a îndrăzneţelor întreprinderi de propagandă ale Moscovei.”

Situaţia era oarecum nestatutară şi ilegală din varii motive. Principele Carol se angajase, în decembrie 1925, să nu se întoarcă în ţară „timp de zece ani, iar după expirarea acestui termen să nu mă întorc fără autorizaţia suveranului”. Acum, în iunie 1930, el călca în picioare acest angajament scris. Iuliu Maniu cunoştea prea bine respectivul document, dar a acceptat faptul împlinit, asumându-şi acest act ilegal. În al doilea rând, era limpede că principele nu venea în ţară ca o personalitate particulară, ci ca un pretendent la domnie; dar pe tron se afla regele Mihai, căruia primul-ministru îi jurase credinţă; cu alte cuvinte, Maniu îşi încălca jurământul depus la 10 noiembrie 1928.

Criza politică urma a fi rezolvată de un nou cabinet, tot „naţional-ţărănist” în frunte cu G. G. Mironescu, fostul ministru de externe al guvernării Maniu. După depunerea jurământului şi preluarea mandatului de către noii miniştri, Prinţul Nicolae le adresa următoarele cuvinte: „Sunteţi chemaţi să îndepliniţi un vis al regelui Ferdinand. Sunteţi cei mai indicaţi să o faceţi.” Intuim caracterul provizoriu al noului Consiliu de Miniştri, destinat a legitima noua situaţie politică. „Primul proect propus de guvern” urma a fi abrogarea art. 6 şi 7 din legea privitoare la actele stării civile a membrilor familiei domnitoare din data de 4 ianuarie 1926. Astfel, lui G. G. Mironescu îi era încredinţată misiunea de a-l reabilita pe Carol şi de a desfiinţa Regenţa.

Numărul de miercuri, 11 iunie 1930 al oficiosului P. N. Ţ. relatează evenimentele din şedinţa Adunării Naţionale. Cotidianul considera justeţea actului, de „dreptate istorică” prin înscăunărea Principelui Carol ca şi rege, folosindu-se din plin de elemente ale simbolisticii naţionale: „Moştenitor al tronului românesc, prin graţia divină, purtător al Coroanei de oţel, prin investirea dată de voinţa naţională în urma votului unanim al reprezintanţilor ei legiuiţi, după vicisitudini pe cari această manifestare îl îmbie să le uite – şi pe cari s’a declarat şi gata să le dea personal uitării – urcând treptele Tronului României întregite, Carol al II-lea aduce poporului român nădejdi”. Susţinătorii înverşunaţi ai continuităţii dinastice prin Principele Carol, „naţional-ţărăniştii” grupaţi în redacţia „Dreptăţii” salutau proclamarea acestuia rege şi realizarea unuia dintre proiectele P. N. Ţ-ului, desfiinţarea Regenţei şi reintrarea pe un făgaş normal şi liniar a dinastiei de România.

Manifestul către Ţară al noului rege, „Către Români”, aflat tot pe prima pagină a ziarului „Dreptatea” din 11 iunie 1930 întregeşte viziunea „naţional-ţărănistă”, de susţinere a cauzei lui Carol, care folosindu-se de patriotism, însufleţeşte poporul şi îl încredinţează de bunele sale intenţii şi de dragostea faţă de ţară. Lipsa resentimentelor faţă de cei care în perioada exilului l-au atacat se dovedeşte a fi în timp doar o promisiune, regele Carol al II-lea atacându-şi adversarii politici şi stârnind discuţii spre a slabi puterea internă a partidelor. Iuliu Maniu, susţinătorul fervent al restauraţiei carliste, şi P. N. Ţ vor fi principalii adversari ai lui Carol în lupta spre deplina supremaţie politică.

Cazurile G. G. Mironescu, Alexandru Vaida-Voevod şi Armand Călinescu, mai precis susţinerea dizidenţelor din partid şi oferirea acestora de mandate guvernamentale, erau pur şi simplu simple pretexte în acţiunea de destabilizare a P. N. Ţ, partid important în ecuaţia puterii şi cu aderenţa în masele largi. Propaganda „naţional-ţărănistă” în succesul restauraţiei carliste se va dovedi ulterior a fi o mare greşeală politică.

Din nou, ziarul „Dreptatea” publica extrase ale publicaţiilor din străinătate referitoare la noua ordine din politica românească. „Daily Telegraph” vorbea despre rezultatele fericite ale evenimentului şi spera în faptul că „noul rege va urma exemplul excelentului său tată şi va şti să-şi îndeplinească datoria de bun rege”. „Revoluţia fără sânge”, aşa cum apare evenimentul tot în cotidianul britanic amintit mai sus, era prezentată de „Dreptatea” ca fiind rodul căldurii dar şi al satisfacţiei occidentale faţă de acţiunea „naţional-ţărănistă”, în fond o exaltare a meritului propriu prin raportarea la atitudinile celorlalţi.

Concluziunile presei franceze” indică aceeaşi atitudine faţă de revenirea lui Carol şi proclamarea lui ca rege: „Revenirea regelui Carol nu este o lovitură de Stat, ci soluţia firească a unei nedreptăţi, primejdioase desvoltării României”. Prin simpla negare aflăm totuşi ca a existat şi percepţia evenimentului ca fiind o lovitură de stat coordonată de conducerea P. N. Ţ. Lovitura de stat, în sensul desfiinţării Regenţei şi a aborgării legilor prin care Carol pierdea prerogativele de moştenitor al tronului, era combătută prin sprijinul popular al mişcării şi excluderea caracterului politic al restauraţiei. Totuşi, instalarea cabineului G. G. Mironescu, a cărui existenţă a fos efemeră în comparaţie cu predecesorii săi, demonstrează necesitatea factorului politic pentru autoritatea monarhică, şi interdependenţa dintre monarhia constituţională şi mediul politic.

Consiliul de Miniştri condus de G. G. Mironescu devenea o „unealtă politică” în mâinile viitorului suveran, destinată a restabili continuitatea dinastică menţionată în Constituţia din 1923. Succesul înregistrat de P. N. Ţ. trebuia însă completat prin atacarea adversarilor politici, în special a Partidului Naţional Liberal (P. N. L.). Discursul jurnalistic al ziarului „Dreptatea” este structurat pe două coordonate care se întrepătrund: proclamarea Principelui Carol rege al României şi situaţia economică a ţării înainte şi după venirea la guvernare a partidului condus de Iuliu Maniu şi Ion Mihalache.

„Politica economico-financiară reprezentată prin d. Vintilă Brătianu, a dus la cunoscutul faliment financiar precum şi la discreditarea creditului ţării în străinătate. Acest fapt de foarte mare importanţă pentru viaţa ţării, a contribuit şi el în mare măsură la demiterea guvernului liberal, care, prin politica sa ne izolase de restul Europei… Guvernul naţional-ţărănesc a realizat într’un timp relativ scurt stabilizarea… Ţara a fost scoasă din izolarea în care o dusese politica financiară a partidului liberal. În această situaţiune ne-am găsit în momentul urcării pe tron a M. S. Regelui Carol II.” Urcarea pe tron a lui Carol venea pe traseul ascendent al guvernării naţional-ţărăniste şi încununa creşterea vizibilităţii României în Occident. Normalizarea economiei era în strânsă legătură cu echilibrul şi cu stabilitatea politică, incompatibilă în viziunea liderilor ţărănişti cu Regenţa, definită ca şi o stare politică temporară. „Se deschiderea o nouă eră”, aşa cum titra „Dreptatea”, şi se îndemna la optimism şi la ferma credinţă că „orice rezerve au încetat şi o eră nouă , pregătită cu tenacitate de guvernarea naţional-ţărănistă, se deschide ţării.”

Solemnitatea proclamării lui Carol rege este continuată prin manifestaţii cu simbolistică naţională, printre care jurământul armatei către rege şi întâlnirea acestuia cu Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Membrii Sf. Sinod al B. O. R. în frunte cu I. P. S. S. Patriarhul dr. Miron Cristea au mers la Palatul Regal pentru a-i transmite noului rege „urări de fericită şi lungă domnie şi să-i asigure în acelaşi timp de întregul sprijin al bisericei.” Felul în care este expus evenimentul dă o notă de mistificare momentului, Carol asemeni voievozilor din perioada medievală, prin jurământul armatei şi sprijinul Bisericii deţinând cel puţin în sfera de influenţă cele două instituţii fundamentale ale Statului.

În concluzie, „Dreptatea” proslăvea acţiunea conducerii P. N. Ţ., de încoronare a Principelui Carol ca şi rege al României, considerând evenimentul ca fiind cu impact propagandistic şi electoral, o modalitate de recâştigare a capitalului electoral pierdut în mare parte în evenimentele de la Lupeni şi cu criza economică.

Preluat din revista Historia

18 februarie 2011, Bârlogul PNŢCD