Corneliu Coposu Fan Page

Bonțea Oana - Premiul I

Înapoi la Lucrările Câștigătoare

(FR: Bonțea Oana - Le Premier prix)

Nume: Bonțea Oana
Şcoala: Colegiul Naţional „Silvania”, Zalau
Clasa: a-X-a
Profesor: Ciocian Ioan
Adresa şcolii: Zalau, Str. Unirii, nr.1

TEMA 1 — “Lupta SENIORULUI contra comunismului

O corabie în valurile tulburi ale mării

„Deceniile de comunism au făcut mai mult rău României decât au făcut cele două războaie mondiale la un loc, întrucât acestea nu i-au denaturat spiritualitatea”. Data de 11 februarie 1945 a însemnat o zi neagră în istoria naţională a românilor, semnându-se Acordul de la Yalta, de către F.D. Roosevelt, Winston Churchill şi I.V. Stalin.Prin acest acord România a trecut în zona de dominaţie sovietică, mai târziu aceasta impunând un regim comunist, care a dus la degradarea fiinţei naţionale a românilor, la pierderea unor repere politice alese, în lagăre şi închisori, luptând pentru destinul românilor şi înlăturarea acestei „ciume” abătută asupra unui popor greu încercat. Spirite alese au militat pentru libertate şi ideal naţional, când comuniştii au mobilizat cele mai puternice forţe şi le-au trimis să smulgă legăturile frăţiei, să-i abată de la cauza şi iubirea gintei, neputând distruge dragostea frăţească dintre ei. Printre oamenii ghidaţi de iubire pentru ţară şi popor a fost şi distinsul Corneliu Coposu, personalitate de prim rang a vieţii noastre politice post-decembriste. Lupta Seniorului a fost dusă pe mai multe fronturi, acesta prezentând diferite forme de rezistentă în faţa ameninţării proeminente, şi anume în calitate de: ziarist, politician, deţinut politic şi chiar scriitor, manifestandu-şi talentul mai ales în anii de închisoare pentru a-şi păstra mintea în activitate.

La început, Coposu, a militat împotriva regimului opresor comunist, publicând, din postura de colaborator, la ziarele: „Ardealul” lui Zaharia Boilă, „Dreptatea”, „România Nouă”-unde a fost redactor între 1935 şi 1938, „Dimineaţa”, „ABC”, „Zorile”, „Cuvântul Liber”, „Viaţa satelor”, „Ţărănistul”, „Patria”. După debutul său la ziarului lui Z. Boilă, adierea proaspătă şi tinerească a scrisului său erupând ca o lavă în coloanele ziarului, a trecut la atacarea adversarilor politici ai lui Maniu, lăsându-se nu de puţine ori în creionarea unor adevărate pamflete. Coposu a scris diferite articole care vizau urmările ocupaţiei sovietice, partidul lui Petru Groza şi regimul despotic comunist. La adresa ocupaţiei sovietice şi a unor falşi iubitori de democraţie, în articolul „Ce-i trebuie României?”, menţionează, ca o sumbră premoniţie: „Îşi zic patrioţi şi se intitulează democraţi, dar ceea ce vor să facă cu patria şi cu democraţia românească e preferabil să nu aflăm niciodată.” În articolele sale, acesta stăruie asupra dimensiunii personalităţii lui Simion Bărnuţiu, Gheorghe Pop de Băseşti, Iuliu Maniu, cântându-şi eroii, pe care i-a pus câteodată în antiteză cu fruntaşii comuniştilor, pentru a le preamări ţinuta morală impecabilă în ziarul „Ardealul”.

Un alt plan în care a militat martirul, pentru realizarea idealului naţional, sfidând regimul ce urmarea distrugerea spiritualităţii româneşti, a fost cel politic. A îndeplinit funcţia de secretar personal al lui Maniu între anii 1937-1940, pe care îl însoţea în toate misiunile şi negocierile politice importante, urmând ca din 1940 să fie secretarul său politic. A fost unul dintre puţinii oameni cărora li s-a încredinţat cifrul secret al corespondenţei diplomatice prin care Opoziţia negocia ieşirea României din Axă şi întoarcerea ei către aliaţii tradiţionali. La data de 12 decembrie 1944 a fost ales secretar al Delegaţiei Permanente a PNŢ, organul de conducere al partidului, totodată fiind numit în funcția de vicepreşedinte al organizaţiei PNŢ din judeţul Sălaj. Datorită perseverenţei sale, în lupta anticomunistă şi promonarhistă, în anul 1946 a fost ales în funcţia de secretar general adjunct al PNŢ din Ardeal şi Banat. Înainte cu câteva luni de alegerile din anul 1946 publică articolul „De vorbă cu un comunist”; apare următorul dialog între reporter şi interlocutor: „Toţi vă detestă. Nu ve-ţi realiza nici cinci procente. –Recunosc că suntem detestaţi. Dar vom realiza majoritatea electorală”. Astfel, după principiul lui Stalin - „Fiecare votează cu cine vrea şi iese cine trebuie” - , alegerile din 19 noiembrie au fost măsluite de comunişti, PCR obţinând 78,46% din voturi. După ultima şedinţă - 3 iulie 1947- a PNŢ, două zile mai târziu are loc descinderea armatei şi a poliţiei la sediul partidului din Str. Clemanceau. Pe data de 14 iulie 1947 în urma capcanei întinse de către Securitate au fost arestaţi, la Tămădău, liderii PNŢ (Ion Mihalache, Nicolae Penescu, Nicolae Carandino şi Ilie Lazăr) care urmau să plece în străinatate, la sfatul lui Maniu. Corneliu Coposu a fost arestat şi el, fiind ridicat de la sediul partidului, de către o companie de jandarmi, pentru fapte ce interesează Siguranţa. La 17 iulie 1947 Iuliu Maniu este arestat împreună cu alţi fruntaşi ţărănişti, urmând ca pe 29 iulie PNŢ-ul să fie dizolvat de Consiliul de Miniştri.

La vârsta de 33 de ani, în momentul când avea în față o carieră strălucită, Corneliu Coposu este arestat şi va sta închis în temniţele comuniste 17 ani şi jumătate, pentru faptul că a crezut sincer într-un viitor democratic al ţării sale. Traseul urmat de Seniorul Coposu, începând cu anul 1947, în temniţele comuniste a fost următorul: Ministerul de Interne (M.I.), Malmaison, Văcăreşti, Snagov, Piteşti (din fericire înainte de macabrul experiment de reeducare), M.I., Craiova, Uranus, M.I., Jilava, Malmaison, Capul Midia, Ghencea, Bragadiru, Popeşti-Leordeni, M.I., Uranus, Jilava, Gherla, Sighet, Aiud, Râmnicu-Sărat, M.I. şi domiciliul forţat la Rubla. În 11 septembrie 1948 a fost transferat la Craiova unde i-a fost zidită uşa de la celulă timp de 8 luni. În acest timp a reuşit să sape o gaură în perete până la celula profesorului Hudiţă(care se afla în aceeaşi situaţie), orificiu prin care puteau comunica. După mărturisirea lui Coposu, deszidirea a fost, paradoxal, o dezamăgire, pentru că astfel a fost descoperită şi astupată calea de comunicaţie. În 1950 va fi pedepsit la carceră de mai multe ori, împreună cu Şerban Ghica, fiind selectaţi cu precădere cei ce au avut un rol deosebit în partidele istorice. La punctul de lucru erau transportaţi în vagoane de marfă, după care săpau şi încărcau pământul timp de zece ori pe zi, cu o pauza de masă de jumătate de oră, într-un frig de până la -25ºC, cu mâinile goale: „Munca era foarte grea… la Capul Midia, unde…cam 70 de oameni au paralizat datorită supraefortului pe care îl reclamau torţionarii ce stăteau cu biciul la spatele nostru, obligându-ne să muncim cu mult peste puterile pe care le aveam”. În ciuda regimului strict din închisoare, la Râmnicu Sărat, deținuţii au reuşit să vorbească între ei prin alfabetul Morse, utilizat prin bătăi în ziduri sau prin tuse. După 8 ani petrecuţi în închisorile comuniste, pe data de 16 iulie 1955 e condamnat la 15 ani de detenţie grea, fiind acuzat de crimă împotriva păcii şi activitate intensă împotriva clasei muncitoare. De remarcat este faptul că, judecat în sfărşit, după aceşti ani de detenţie fără nici un temei legal, fie el şi inventat, Corneliu Coposu a apelat, fără succes, la toate formele posibile de atacare a sentinţei, nuanţând prin rezistenţa şi activităţile sale faptul că este un războinic înzestrat cu o încăpăţânare constructivă în vederea desăvârşirii misiunii sale sacre. Seniorul avea diferite boli: tahicardie, reumatism cronic, amigdaloctomie şi a avut şi un spasm cerebral (17 februarie 1952), însă nimic nu l-a înlăturat de la cruciada sa dusă pentru poporul român. Deşi era inapt pentru munci grele, acest lucru nu a contat pentru acei oameni diabolici. Când a ieşit din închisoare cîntărea 51 de kg, leşina dacă trebuia să stea mai mult de 10 minute în picioare şi avea dificultăţi în a vorbi. În lungile perioade de izolare totală, pentru a-şi păstra mintea în activitate, Coposu a „scris” mii de poezii, printre care se remarcă faimoasa poezie „Ruga”, inventa şi rezolva probleme de matematică, făcea traduceri literare. Iar atunci când nu era singur în celulă, întreprindea o adevărată acţiune de alfabetizare a deţinuţilor de drept comun, utilizând tot felul de improvizaţii. Consider că cea mai grea înfruntare a comunismului a avut-o în anii dureroşi de închisoare, deoarece a trecut peste toate torturile acestui regim satanic, rămânând neclintit la datoria sa, care nu s-a gândit s-o abandoneze nici în momentele în care moartea ar fi fost o alinare pentru suferinţa îndurată.

Ultimul front în care a activat Seniorul a fost cel politic, după ieşirea din închisoare luând legătura cu foşti ţărănişti, cu care se întâlnea la înmormăntări şi cu alte ocazii pentru reînfiinţarea partidului, sub atenta supraveghere a Securităţii. În 1970, conform rapoartelor Securităţii, Corneliu Coposu a elaborat un program de reorganizare a PNŢ, motiv pentru care a fost avertizat, acest lucru soldându-se cu percheziţii domiciliare sub acoperirea organelor de miliţie şi contactare periodică. Pe 14 noiembrie 1971 Coposu afirmă că în anul 1947, cu ocazia afacerii Tămădău, Maniu între patru ochi i-a spus: „tu eşti ca şi copilul meu, poate într-o zi şi în locul meu, prin orice vom trece să nu te gandeşti o clipă să-ţi părăseşti ţara. Eu sunt sigur că voi sfârşi întemniţat la comunişti”. Coposu zice: „legământul l-am făcut şi îi voi fi fidel toată viaţa”, această declaraţie reliefând loialitatea Seniorului faţă de misiunea sa, de poporul român şi de stimabilul Maniu . Corneliu Coposu este arestat şi anchetat pentru ultima oară, vreme de trei zile (12 decembrie 1989). În total, după eliberarea din 1962, suportase 27 de percheziţii la domiciliu şi zeci de convocări la Securitate. Pe 16 decembrie 1989 are loc începutul revoluţiei de la Timişoara, iar pe 21 la Bucureşti. Între 21-22 decembrie 1989, în casa lui Corneliu Coposu este elaborat Apelul PNŢCD, semnat iniţial de 10 persoane, atâtea câte putuseră fi găsite, printre care: Ion Diaconescu, Ion Puiu, Ion Barbuş, Sergiu Macarie, Nicolae-Ionescu-Galbeni, Ioan Lup. La 26 decembrie Corneliu Coposu îi telefonează la Cluj lui Ion Andrei-Gherasim, nepot al lui Ilie Lazăr, pentru a-i propune sa-i fie şef de cabinet, ceea ce s-a şi realizat, iar ziua următoare l-a chemat pe Ioan Huiu la Bucureşti pentru reorganizarea partidului. Pe data de 8 ianuarie 1990 are loc reînfiinţarea oficială a Partidului Naţional Ţărănesc-Creştin şi Democrat, al cărui preşedinte este ales Corneliu Coposu, iar în cadrul Congresului UECD la Bruxelles din 1 februarie 1990, partidul aderă la acest organ. Pe 27 septembrie e reales preşedinte PNŢCD.Alegerile locale dau câştig de cauză, cel puţin în oraşele mari, Convenţiei Democratice din România (9 februarie 1992). Coposu, membru în Consiliul Uniunii Europene Creştin-Democrate şi în Internaţionala Creştin-Democrată, participă la congrese ale partidelor omoloage PNŢCD din diferite ţări.

Pe 13 iunie primeşte „Premiul Flacăra“, ca o recunoaştere a înaltei sale ţinute morale. În 5 decembrie 1994 declară în cotidianul „Ziua”: „Partidul de guvernământ se va spulbera în momentul în care va părăsi puterea”. Primeşte gradul de ofiţer al Legiunii de Onoare(6 octombrie 1995), de la francezi, decoraţia fiind acordată la Bucureşti, din dorinţa Seniorului de a se afla printre români într-un moment atât de special . Ultima apariţie în public a lui Coposu are loc la Conferinţa Naţională a Femeilor din PNŢCD. Pe 11 noiembrie 1995 se stinge din viaţă martirul poporului român, decesul înregistrându-se la ora 9:22 minute. Seniorul Coposu a fost un torent năvalnic ce şi-a depăşit albia şi a măturat stavilele. A surpat maluri, a sfărmat stânci şi munţii ce i-au stat în drumul dreptăţii, reflectând în adâncul valurilor o iubire nemăsurabilă pentru poporul român.

TEMA 2 — “Ce personalităţi au influenţat formarea tinărului C Coposu

Model printre modele
Sunt oameni care rezistă testului timpului şi devin exemple vii ale calităţii absolute

Marele om politic Corneliu Coposu (1914-1995), a cărui viaţă s-a identificat cu destinul românilor în a doua jumătate a secolului nostru, s-a născut în ţinutul mirific al Ţării Silvaniei, zonă inconfundabilă în spaţiul intracarpatic, care a dat istoriei şi spiritualităţii româneşti personalităţi de excepţie. Acest mare fiu al neamului nostru îşi trage seva aleselor sale calităţi umane, care le-a evidenţiat ca lider politic, patriot şi fiu devotat al Bisericii Greco-Catolice, din generaţii succesive de slujitori ai altarului, militanţi proeminenţi pentru apărarea drepturilor românilor din Ardeal şi mari iubitori de neam, limbă şi glia străbună. Corneliu Coposu nu poate fi cunoscut în toată complexitatea sa fără a surprinde descendenţa sa genealogică, climatul familial în care s-a format şi oamenii pe care i-a iubit şi i-a iertat în toate împrejurările, cu un sentiment apostolic, pe care îl posedă numai „spiritele cu adevarat alese”. Străbunii săi atât pe filiera maternă, cât şi pe cea paternă „vin din străfunduri de istorie” şi au pus bazele Bisericii Greco-Catolice din Ardeal, scriind apoi, o pagină luminoasă în anii tumultoşi, legaţi de Mişcarea Supplexului, precum şi de Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania. Familia Coposu a fost angrenată în Mişcarea Naţională din Ţara Silvaniei, care sub impulsul inovator al timpului, apăra interesele românilor supuşi unui regim opresor în cadrul Monarhiei Austro-Ungare.

Un străbunic al Seniorului a fost Andrei Coposu, tatăl preotului Grigore Coposu, bunicul lui Cornel dinspre tată. În anul 1886 se naşte Valentin Coposu, tatăl marelui om politic. Teologul Valentin ţinea o strânsă legătură cu fruntaşii naţionali din Sălaj şi participa la întrunirile politice şi manifestările culturale organizate de Departamentul Sălăjan al Astrei şi Reuniunea învăţătorilor din Sălaj. Remarcabil este faptul că a moralizat comuna Bobota, a reuşit să elimine din mentalitatea oamenilor violenţa şi să creeze un fel de opinie sătească, în care era considerat ruşinos să te baţi. Un alt străbunic al Seniorului a fost Gavril Vaida, Tata mare, numit şi „mult onoratul”, din partea mamei sale. Protopopul Vaida de Glod a fost un mare patriot, găzduind în casa sa multe întâlniri ale Partidului Naţional din Transilvania. Una din poveţele lui, pe care familia o aplica copiilor, era aceea a obligaţiei de a mărturisi toate relele făcute în cursul zilei, de a cere iertare celor pe care i-am ofensat şi de a ne împăca, pentru că stimatul spunea: „Să nu apună soarele pe mânia voastră.” Gavril a fost un mare luptător pentru cauza naţională şi a crezut în destinul neamului său, însă nu a trăit suficient ca să-şi vadă visul realizat. Fica lui, Cornelia Vaida, s-a căsătorit cu Iulian Ancean şi au avut trei copii: Simion, Valer şi Aurelia, mama lui Coposu. Aurelia Coposu, înzestrată cu alese calităţi pedagogice, a avut un întins orizont intelectual, educată de mică în spiritul dragostei de neam, biserică şi limbă străbună. A contribuit împreună cu soţul şi fratele său Valer la pregătirea bobotanilor, pentru a participa, în frunte cu Valentin Coposu, la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Aurelia a fost o „icoană sfântă” a cărei amintire, fiul său Corneliu a purtat-o în suflet, ca pe o nestemată, până la moarte.

Un rol fundamental în formarea marelui om politic l-au avut oameni cu aceleaşi idealuri, oameni care au militat pentru supremaţia elementului etnic naţional în administrarea obştei şi mântuirea poporului român. Corneliu Coposu avea ceva din forţa impunătoare a lui Gheorghe Pop de Băseşti, din dârzenia lui Bărnuţiu şi din înţelepciunea lui Iuliu Maniu, personalităţi sălăjene pe care le-a îndrăgit şi respectat cel mai mult. Iuliu Maniu, ca o tâşnire luminoasă în întunericul nepătruns, ca un creştet de munte înzăpezit în mijlocul pustiului încins în canicula de patimi, s-a ridicat din mijlocul acestor rânduri: „Omul drept nu ascultă decât de glasul conştiinţei. Conştiinţa lui nu poate fi clătinată nici prin prigoană. El va păşi neclintit, până la moarte, pe cărările luminate de această conştiinţă “. Crescut de mic în spiritul Bădăcinului era şi firesc ca mentorului său să-i dedice o mare parte din articolele sale, deoarece, după cum povesteşte dinstinsa lui sora Flavia, Iuliu Maniu a fost, după tatăl său, bărbatul pe care l-a venerat şi l-a iubit cel mai mult în viaţă. Despre Maniu, Cornel afirmă că: „a reprezentat spiritualitatea şi gândirea românească din secolul nostru. Aşa cum unchiul său Simion Bărnuţiu, reprezintă în opinia mea figura cea mai importantă a secolului trecut din punct de vedere al gândirii politice şi al geniului pe care l-a dovedit în cărţile şi ideile lui, tot aşa Maniu, în secolul următor, reprezintă chintesenţa spiritualităţii româneşti.”Alături de robul credincios şi statornic al dragostei de popor, Iuliu Maniu, s-au regăsit şi alţi oameni iluștri care l-au influenţat pe Senior:

Fratele Sfinxului de la Bădăcini, profesorul universitar Cassiu Maniu a reprezentat în anii de stundenţie ai Seniorului un reper moral care a beneficiat de iubirea şi stima sa, întipărindui-se în memorie pasiunea profesorului, prin care oră de oră transpunea elevi într-un tărâm îndepărtat, fascinându-i cu entuziasmul şi dăruirea lui pentru curs. Nicolae Carandino, ziarist, cronicar plastic și dramatic, a fost maestrul care i-a vegheat evoluţia publicistică distinsului martir, activând în ziarul „Dreptatea”, unde debutează Seniorul. Simion Bărnuţiu, un erou din robia trecută a neamului românesc, din Ardeal, prăvălit în adâncurile suferinţei politice şi apăsat tot mai greu de nedreptăţile stăpânirii, a fost un mare arhanghel al luminii, care s-a ridicat într-unul din cele mai grele răspântii ale istoriei noastre. Gheorghe Pop de Băseşti a fost Patriarhul cauzei româneşti, un om providenţial ce şi-a iubit patria şi neamul, luptând împotriva celor ce s-au înfipt ca ploşnitele în sângele românesc, luptând ca dreptatea şi adevărul să răsară ca soarele. Inocenţiu Micu, cel dintâi episcop al Blajului, prin puternica lui personalitate de luptător neînfricat, a rămas în istorie ca energia creatoare din care s-a plămădit conştiinţa şi lupta naţională şi dorul de libertate al poporului nostru asuprit. Andrei Şaguna a fost cel dintâi preşedinte al Partidului Naţional Român din Transilvania, născut din măreaţa învolburare a sufletelor româneşti care tânjau după libertate. Andrei, cel mai mare episcop ortodox al românilor de pretutindeni, a purtat în mână, lângă toiagul păstorului de suflete, sceptrul greu de conducător politic al neamului trezit la viaţă. Regele Mihai a fost un om cu o înaltă ţinută morală, de a cărei înţelegere şi prietenie s-a bucurat Corneliu Coposu, regele reprezentând şi astăzi un simbol al rezistenţei comuniste, dăinuind peste trecerea timpului necruţător.

Aceste modele au reprezentat un reper moral pentru Corneliu Coposu. Seniorul a fost, pentru cei care l-au cunoscut, întruchiparea modestiei şi a echilibrului. Marele său merit este acela de a nu fi forţat de loc lucrurile, lăsându-le să curgă în albia lor firească, convins fiind că timpul le va aşeza pe toate la locul lor, conform proverbului românesc: „apa trece, pietrele rămân”. Şi, într-adevăr, Corneliu Coposu a fost una dintre acele pietre, cu dimensiuni de stâncă, peste care valurile şi vânturile vremii au trecut lăsându-l neclintit la datorie. Seniorul a fost un om desăvârşit, scăldat în virtuţiile cele mai alese, care a urmărit doar interesul poporului, nefiind interesat să obţină onoruri sau să-şi acumuleze averi.

TEMA 3 — Definiti conceptul -Economie socială de piaţă-

Odată cu crearea Uniunii Europene, ideile de forţă ale ordoliberalismului german s-au impus în diversele strategii şi tratate ce reglementează acţiunea comună a ţărilor membre. Ordoliberalismul este forma sintezei dintre doctrinele creştine, secularismul antic şi contemporan şi neoliberalismul economic, bazate pe trăsăturile de caracter germanice. Un exemplu este definirea economiei în ţările membre UE ca "economie socială de piaţă", concept propus pentru prima dată de gânditorul german de filiaţie ordoliberală Alfred Muller-Armack. Economia socială de piaţă presupune accesul întregii comunităţi la prosperitate şi nu confiscarea prosperităţii de către grupuri restrânse, asociate de regulă monopolurilor. Coinventator al conceptului a fost un faimos politician german, membru al Uniunii Creştin-Democrate (CDU) şi cancelar federal între 1963 şi 1966, Ludwig Erhard. Acesta era un reprezentant de vază al şcolii economice ordoliberale – un liberalism economic care acorda un rol-cheie statului în societate.

Grupul de reflecție ”Ordoliberalism și economie socială de piață în România” s-a înfiinţat şi activează cu sprijinul Reprezentantei în România a Fundaţiei Konrad Adenauer şi al Institutului de Studii Populare. Acest document este redactat de un grup de reflecție format din economiști, oameni de afaceri, juriști, politologi, jurnaliști, tineri întreprinzători și filozofi, care văd în ordoliberalism un reper normativ.

Vitalitatea oricărei ordini sociale şi politice se bazează pe activitatea economică a naţiunii. Economia socială de piaţă, orientată spre dezvoltare durabilă, este un concept creştin-democratic, asigurând pentru toţi cetăţenii: libertate personală, egalitatea şanselor, inviolabilitatea proprietăţii private, progresul social şi ameliorarea condiţiilor de viaţă. Bazele programului sunt performanţa şi echitatea socială, concurenţa şi solidaritatea, răspunderea personală şi siguranţa socială.Economia socială de piaţă împleteşte armonios ordinea pieţei libere cu ordinea comună elementelor sociale.Economia socială de piaţă se distinge ca sistem economic atât de socialism, cât şi de laissez-faire-ul capitalist. Spre deosebire de acesta din urmă, economia socială de piaţă combină interesul întreprinderilor private cu reglementările statului în economie, într-o încercare de a institui libera competiţie, un grad mare de ocupare a forţei de muncă, adică şomaj redus, un standard ridicat al vieţii şi condiţii de muncă corespunzătoare.

Acest concept promovează următoarele idei: iniţiativa liberă şi competiţia încurajată; rezolvarea nevoii de capital prin atragerea investiţiilor; obţinerea echilibrului social prin atenuarea efectelor liberei concurenţe şi ale mecanismelor pieţei; încurajarea parteneriatului social, limitarea implicării statului în economie; protejarea celor defavorizaţi de o manieră echilibrată şi protejarea mediului înconjurător.

Scopul economiei sociale de piaţă este să asigure binele comun şi prosperitatea populaţiei. Aceasta militează pentru o nouă concepţie de bunăstare şi creştere economică. Bunăstarea nu este doar materială ci şi spirituală, deci creşterea economică înseamnă mai mult decât sporirea ofertei de produse şi servicii. Pe scurt, înseamnă o creştere economică durabilă, în sensul ocrotirii resurselor naturale, inclusiv a celor energetice, folosirea resurselor regenerabile şi adaptarea unor tehnologii moderne şi „curate”, care să nu afecteze ireversibil mediul înconjurător. Acest mod de a gândi se bazează pe conceptul de conservare a Creaţiei, pe unitatea dintre om şi natură. Drept urmare, trebuie să susţinem dezvoltarea unei societăţi a cunoaşterii, apelând la inteligenţa umană, la ştiinţa şi dezvoltarea noilor domenii ale biotehnologiei şi tehnologiei genetice, precum şi la noile ştiinţe ale materialelor.

În concluzie, economia socială de piaţă pune bazele unui consens în societate, care să urmărească pacea, stabilitatea şi prosperitatea atât în interiorul societăţii, cât şi în relaţiile acesteia cu societăţile vecine, vorbind de o dezvoltare economică globală.

TEMA 4 — Interviu — Memorie orală

Am aplicat interviul domnului Ciocian Ioan.

1. Mulţi oameni au avut de suferit în timpul regimului comunist. Puteţi enumera câţiva dizidenţi, precizând ce acţiuni au întreprins pentru a apăra valorile democratice?

„Dizidenţii români şi-au riscat viaţa luptând împotriva regimului comunist, care a distrus structurile democratice impunând o dictatură bazată pe partidul unic şi ideologia prolet-cultistă ce făcea apologia „omului nou” şi a ateismului. Mulţi ţărani şi politicieni au luptat împotriva comunismului în cadrul partidelor PNŢ şi PNL, însă în anul 1947 acestea au fost scoase în afara legii, liderii lor au fost închişi şi judecaţi de înaltă trădare. Aceştia aveau să iasă în anul 1964 din închisoare şi să-şi continue, cu aceeaşi înflăcărare, lupta împotriva acestui sitem monstruos. După naţionalizarea din 1948, rezistenţa puternică a „partizanilor” din Muscel, Vrancea, Maramureş, Munţii Banatului a cuprins grupări înarmate, care se opuneau Securităţii prin detaşamente de 10-40 de persoane alcătuite din foşti ofiţeri, legionari, foşti membri ai PNL şi PNŢ, intelectuali, preoţi, învăţători şi studenţi. Toţi aceşti dezidenţi au fost sprijiniţi de locuitorii din zonele respective, care le ofereau alimente, îmbrăcăminte şi adăpost. Cei ce luptau în munţi le cereau românilor să-şi păstreze încrederea în istoria democraţiei şi a statului de drept, sperând că vor veni americanii în sprijinul ţărilor din Răsăritul Europei. Grupări bine organizate, dotate cu armament din timpul celui de-al Doilea Război Mondial au activat la: Piteşti, Braşov, Suceava, Galaţi, Oradea, Cluj, Timişoara, Craiova, Constanţa. Dizidenţii de seamă au fost: Fraţii Arnăutoiu, Blănaru, Bahnă, Blidaru şi Gheorghe Arsenescu. Un rol important l-a avut categoria rezistenţilor din exil, care au desfăşurat o vie campanie împotriva regimului de ocupaţie sovietică, cerând revenirea la o societate democratică şi independentă. În această acţiune s-au remarcat: fostul priministru Nicolae Rădulescu şi foştii miniştrii de externe Grigore Gafencu şi Constantin Vişoianu. Cărturari precum: Paul Goma, Mihai Botez, Vlad Georgescu, Monica Lovinescu, Mihnea Berindei au criticat aspru regimul comunist impus de Nicolae Ceauşescu în anii” 80 ai secolului trecut la posturile de radio: BBC, „Vocea Americii”, „Europa Liberă”. În ultimele decenii de dictatură ceauşistă, în condiţiile încălcării drepturilor şi libertăţilor omului s-a manifestat fenomenul dezidenţei intelectuale printre care: Dorina Cornea, Dan Petrescu, Radu Filipescu, Virgil Tănase, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, care au criticat cultul personalităţii, au solicitat respectarea drepturilor omului şi reforme democratice. Dezidenţa românească a contribuit la cunoaşterea atrocităţilor regimului comunist în străinătate şi au grăbit căderea sistemului comunist în 1989.

În cadrul acestor dezidenţi politici, ţin să îi amintesc pe Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu, personalităţi sălajene pe care le iubesc şi le admir cel mai mult. Au activat în cadrul P.N.Ţ. întreprinzând multe activităţi pentru înlăturarea sistemului totalitar comunist”.

2. Am citit în cărţi şi am auzit istorisirile multor oameni ce îţi amintesc cu groază de vremurile cuministe, deoarece au avut mult de suferit, atât din pricina securiştilor, cât şi din cauza turnătorilor. Aţi avut de suferit în timpul regimului comunist; din pricina securiştilor sau turnătorilor?

„Da, am avut de suferit în timpul regimului communist, din păcate acest lucru a început la o vârstă fragedă. Într-o dimineaţă am plecat din satul meu natal Domnin, pe jos, desculţ la Zalău, deoarece doream să învăţ la liceu. După două săptămâni am întâmpinat un moment foarte greu - eram orfan, fiu de ţăran particular, şi din acest motiv am fost dat afară din şcoală. Tatăl meu a vorbit cu directorul și i-a spus cât de mult îmi doresc să învăţ, menţionând că adesea caut cărţi, atât în satul nostru căt şi în cele vecine, pentru a mă bucura de lectura lor. Directorul i-a sugerat să se înscrie la colectiv, însă la noi în sat nu era, deci aşa ceva nu se putea. Atunci l-a sfătuit să vorbească la Sfatul Popular ca să fie angajat om de serviciu, însă acest lucru nu a putut fi realizabil din cauza faptului că postul era ocupat. Din păcate am rămas acasă acel an, neavând dreptul să studiez pentru că eram orfan, fiu de ţaran particular... Anul următor în martie a venit un ofiţer de la liceul militar ca să recruteze copii. Un om din sat i-a propus să vină la noi, spunându-i că îşi va face pomană dacă ne va ajuta. Când a intrat pe ușă m-a impresionat ţinuta sa. Mi-a spus că mă va face ofiţer şi eram foarte fericit pentru ceea ce auzisem şi pentru că nu va mai trebui să port opinci, ci voi purta cizme lustruite la fel ca acesta. Visele mele au fost năruite şi de această dată, deoarece după puţin timp am fost dat afară şi de acolo din aceeaşi cauză: tatăl meu era ţăran particular, nu era membru de partid. Următorul an preotul i-a spus tatălui meu să mă facă popă, iar acesta a răspuns:Doamne, părinte, dumneavoastră aţi mai auzit ca din om sărac să iasă popă? Deşi la început tata s-a îndoit că voi reuşi să studiez şi de această dată, am mers la Cluj la seminar. Nimic din ce am avut pe mine nu a fost al meu când am plecat acolo; am primit nişte sandale, căci cu opinci îmi era ruşine să merg, şi nişte haine. La seminar, nu aveam bani de taxe, duceam gunoiul şcolii din Piaţa Victoriei până în Piaţa Mihai Viteazu şi mergeam dimineaţa la fabrica de pâine pentru a aduce pentru toată şcoala, în schimbul a 2 pâini de 200 g. În timpul regimului totalitar nu se ofereau burse sau ajutoare financiare.

În săptămâna în care a izbucnit revoluţia Timişoara, în ziua de miercuri, am fost chemat la Securitate şi am fost ameninţat şi jignit de către securişti. Nu m-au bătut, însă m-au acuzat că la Crăciunul trecut am avut colindători şi că aceştia au mers tot colindând de la Catedrală până pe strada Florilor. Astfel mi-au cerut ca anul acesta să nu îi mai primesc, ceea ce nu puteam să fac. Vinerea a apărut în ziar lozinca „Jos Comunismul!”, iar pe la ora 13:00 colonelul a venit la mine şi mi-a spus: Părinte, am primit ordin să dezarmăm Securitatea şi mi s-a cerut să merg împreună cu autoritatea morală a Judeţului. Astfel am mers împreună la Securitate, iar aceasta fiind înconjurată, oamenii au depus armele.

Eu nu am fost în situaţia de a fi turnat la Securitate, însă la noi în sat dimineaţa venea moşina neagră şi lua oameni care aveau o influenţă „negativă”, în concepţia comuniştilor, asupra comunităţii. Printre aceştia se aflau oamenii de bază ai satului nostru, precum: notarul, învăţătorul, popa şi oameni care erau turnaţi de contrainformatori pentru că se opuneau regimului. Îmi amintesc că părintele a fost bătut şi a rămas fără dinţi, neavând permisiunea de a se întoarce în satul nostru. Un lucru care m-a marcat a fost istorisirea prietenului meu ziarist Ion Zubaşu, care avea diferite publicaţii la „România Liberă”. L-am întrebat, în cadrul unei întâlniri a PNŢ-ului de ce este atât de incisiv cu nomenclatura. Acesta mi-a răspuns : „Nici nu-s cum ar trebui să fiu, m-am născut la închisoare.” Mi-a istorisit că tatăl său a fost prim-curator la biserică şi preşedinte al ţărăniştilor pe sat. Din cauza acestui lucru a trebuit să fugă şi să se adăpostească prin păduri, dar venea din când în când, pe ascuns, acasă. Securiştii i-au chinuit mama pentru a-l găsi, însă ea susţinea că nu l-a văzut de când a plecat. Având informaţii de la un turnător, într-o seară securiştii au stat la pândă şi după ce au văzut că dânsul s-a întors, au înconjurat casa. Când se crăpa de ziuă tatăl său, împreună cu mama şi cei trei copii au ieşit afară. Familia a trecut prin nişte clipe groaznice, asistând la ciuruirea tatălui său, fără a putea face nimic. Mama lui a fost dusă la închisoare, unde s-a născut stimabilul.

Oamenii au avut de suferit mult în timpul regimului comunist şi trăiau cu spaima continuă că vor fi turnați la Securitate de către contrainformatori, care se aflau peste tot şi profitau de funcţii, foloase materiale şi avantaje de tot felul, dovedindu-se trădători lipsiţi de sentimente şi demnitate umană. Şi astăzi, zi de zi, se plimbă printre noi foşti turnători şi foşti comuniştii care au comis crime împotriva semenilor lor şi care duc dorul acelui regim despotic”.

3. În timpul regimului comunist politicienii se împărţeau în activişti de partid şi opozanţi. Care este, în concepţia dumneavoastră, diferenţa dintre un activist de partid şi un opozant al regimului?

„Un activist de partid sau un nomenclaturist este o persoană care ocupă o funcţie la nivel de partid şi pune în practică programul partidului comunist, încălcând principiile şi drepturile omului. Era un om fără coloană vertebrală care, dacă trebuia să ucidă, ucidea, dacă trebuia să bată, bătea. De regulă activiştii au fost instrumente ale structurilor de partid, care au profitat în timpul regimului comunist de funcţii, statut social privilegiat şi au luat decizii fără a se gândi la faptul că le fac rău semenilor lor şi aduc mari prejudicii ţării şi poporului român. Un opozant al partidului este un om cu verticalitate şi curaj care s-a opus deschis sau „mascat” hotărârilor de partid pe care le instrumentau activiştii la nivel central şi local. În România, marea masă de oameni s-a opus în mod „nespectaculos” regimului impus de Gheorghiu Dej şi Nicolae Ceauşescu. O tactică „nezgomotoasă” de rezistenţă colectivă a existat în întreaga perioadă cuprinsă între 1945-1989. O anumită rezistenţă s-a manifestat chiar şi din partea membrilor de partid, care uneori contestau discrepanţa tot mai accentuată dintre vorbe şi fapte. Este o realitate că, în decembrie 1989, Ceauşescu a decis să abandoneze puterea atunci când a aflat că spre centrul Capitalei se îndreptau muncitorii de pe marile platforme industriale. Datele statistice arată că cei mai mulţi membri ai PCR erau muncitori.”

4. Mulţi politicieni au decis să lupte împotriva comunismului din străinătate, deoarece, pentru ei, în ţară situaţia era critică. Cunoaşteţi cazuri de personalităţi care au acţionat în diasporă, împotriva regimului comunist?

„În diasporă au acţionat personalităţi dedicate României şi poporului român: Ion Raţiu, Grigore Gafencu, Vlad Georgescu, Mihnea Berindei, Noel Bernard, Emil Cioran, Paul Goma. Aceste repere politice şi morale au acţionat în diasporă confruntându-se şi acolo cu securişti infiltraţi printre ei.

În acele timpuri ascultam „Europa Liberă” , deoarece cei menţionaţi mai sus ne spuneau ce se întamplă defapt în România, noi nu ştiam. Ascultam la „Europa Liberă” despre Paul Goma, care l-a noi în ţară era considerat, de către comunişti, un trădător. Am auzit la acest radio că un securist a fost trimis să-l omoare pe Paul Goma. Securistul avea un stilou în care se afla otravă, care trebuia să i-o administreze acestuia. În cadrul unei mese comune a avut ocazia să îşi îndeplinească misiunea, însă având rămăşiţe ale patriotismului în inimă, s-a autodenunţat. A arătat stiloul tuturor şi le-a adus la cunoştiinţă scopul pentru care se afla acolo. Fostul securist nu s-a mai întors în ţară, ci a rămas în diasporă, unde a luptat alături de celelalte personalităţi.”

5. Mulţi cetăţeni nu şi-au manifestat părerea despre acest regim totalitar. Ce părere aveţi despre termenul „cetăţean tăcut”?

„Cetăţeanul tăcut este omul cu bun simţ care îşi ascunde mâhnirea sub masca tăcerii, fie de teamă, fie pentru a nu le face rău celor apropiaţi. Cei mai mulţi cetăţeni români au refuzat să colaboreze cu nomenclatura de partid şi cu securitatea acceptând tacit starea de lucruri dintr-o societate în care partidul-stat deţinea discreţionar întreaga putere. Într-un climat de teroare, de frică şi nesiguranţă personală, mulţi cetăţeni au abordat tactica tăcerii, fie din oportunism, fie din groaza pedepselor ce-i aşteptau pe ei şi familiile lor, dacă procedau altfel. Majoritatea cetăţenilor s-a adaptat la noua situaţie politică impusă de regimul comunist-totalitar, dar a acumulat o stare de nemulţumire crescândă, care va genera marile acţiuni din decembrie 1989.”

Articol citit de 1762 ori.

Alte articole