Corneliu Coposu Fan Page

Monarhia – simbolul sub care s-a construit România modernă. Arbore genealogic

Înapoi la Regii și Reginele noastre

Majestatile lor Regii Romaniei

10 mai 1866. Prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, sosit de curând în România, depunea în faţa Parlamentului următorul jurământ: „Jur de a fi credincios legilor ţării, de a păstra religiunea României precum şi întegritatea teritoriului ei, şi de a domni ca domn constituţional”. Cu aceste cuvinte, Carol devenea oficial domnitor al României. 15 ani mai târziu, el era proclamat Rege al ţării, punând astfel bazele dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen, care va conduce România până la instaurarea comunismului.

Povestea aducerii lui Carol în România e deja cunoscută. După abdicarea forţată a lui Alexandru Ioan Cuza, din februarie 1866, politicienii români încep să caute candidatul potrivit pentru preluarea domniei. Principalele grupări politice, cea liberală şi cea conservatoare, s-au pus de acord că cea mai bună soluţie ar fi aducerea unui prinţ străin, acesta putând asigura stabilitatea politică a ţării, garantând în acelaşi timp Unirea din 1859.

Primul Rege al României - Carol I, o înrădăcinare grea, dar trainică

După ce primul candidat abordat de Ion Brătianu şi C.A. Rosetti, Filip de Flandra, refuză tronul Principatelor, tânărul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen acceptă, cu acordul Regelui Prusiei şi al lui Bismarck, să vină în România.

Ţara a cunoscut, împreună cu noul domnitor, şi o nouă Constituţie. Legea fundamentală adoptată în iunie 1866 făcea din Carol un domnitor cu prerogative relativ limitate, asemănătoare celor ale unui monarh constituţional. Principele german s-a acomodat cu greu la realităţile societăţii româneşti, cu totul diferită de ţara sa de origine, dar el va reuşi, în timp, să se integreze, devenind un element-cheie al dezvoltării României.

Venirea lui Carol în ţară nu a fost, iniţial, apreciată de toţi românii. Faptul că era străin şi, mai mult decât atât, german (în condiţiile francofiliei românilor şi a iminentului conflict franco-prusac), greşelile pe care le-a făcut la început şi instabilitatea politică ce a caracterizat primii săi ani de domnie au făcut ca prinţul Carol să câştige mai greu simpatia poporului său adoptiv.

Casa Regala a Romaniei

Carol se va remarca însă în timpul Războiului de Independenţă împotriva Imperiului Otoman. Pe lângă implicarea sa în mecanismele politice de obţinere şi recunoaştere a independenţei, Carol conduce personal armata română pe frontul sud-dunărean, jucând un rol important în înfrângerea turcilor.

Ca urmare a obţinerii independenţei, Parlamentul României proclamă, în 1881, transformarea ţării în Regat, Carol devenind astfel primul Rege al României.

În condiţiile în care Carol şi soţia sa, Elisabeta de Wied, nu au avut decât un singur copil, care a murit la vârsta de patru ani - Maria, 1871-1874, succesiunea la tron a trebuit să fie reglementată prin numirea unui succesor din rândul rudelor de sex masculin ale lui Carol. Ferdinand, fiul lui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele lui Carol, este proclamat prinţ moştenitor al Romniei în 1889. El se căsătoreşte, în 1893, cu prinţesa Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria, cu care va avea şase copii (Carol, Nicolae, Elisabeta, Maria, Ileana şi Mircea), asigurând astfel succesiunea la tron pentru cel puţin încă o generaţie.

Până la sfârşitul domniei sale îndelungate (48 de ani – cea mai lungă domnie din istoria ţării!), Carol reuşeşte să consolideze imaginea monarhiei şi a Familiei Regale, asigurând stabilitatea internă a ţării şi, implicit, dezvoltarea sa. În jurul său se va mai naşte o singură controversă, la scurt timp înainte de moartea sa, în momentul izbucnirii Primului Război Mondial.

Influenţat cu siguranţă de originile sale germane, dar şi de ideea păstrării onoarei prin respectarea unei alianţe încheiate îns[ în secret, Carol I ar fi dorit intrarea României în Marele Război alături de Puterile Centrale. Dar românii înclinau spre tabăra Antantei şi au simţit atunci, în vara lui 1914, că în acel moment de răscruce Regele doreşte altceva. La Consiliul de Coroană de la Sinaia, din august 1914, Carol şi-a exprimat dorinţa ca ţara să intre în război alături de Germania, dar, confruntat cu opoziţia majorităţii sfetnicilor săi şi conştient că populaţia nu-şi doreşte acest lucru, a acceptat neutralitatea.

Două luni mai târziu, la 27 septembrie/10 octombrie, Carol – bătrân, dar şi copleşit de drama războiului – moare. Îi urmează la tron nepotul său, Ferdinand.

Un rege slab, Ferdinand I, sub care s-au împlinit multe

Domnia lui Ferdinand începe, aşadar, într-o perioadă grea pentru România. Războiul european izbucnise şi, în scurtă vreme, devine clar că va dura mai mult decât se credea. România alesese calea neutralităţii, dar toată lumea – de la rege, la oamenii politici şi până la românii de rând – ştia că aceasta nu era decât o soluţie de moment şi că va veni vremea ca ţara să se alăture unei tabere sau alteia.

La fel ca şi unchiul său, Ferdinand putea fi influenţat de originile sale germane. Spre deosebire de Carol însă, a cărui soţie era tot nemţoaică, Ferdinand a fost supus nu doar presiunii populare, dar şi presiunii din partea soţiei sale, Maria, cea mai activă susţinătoare a Antantei. În cele din urmă, în vara lui 1916, Ferdinand, respectând dorinţa majorităţii, declară război ţării sale de origine şi intră în conflict de partea Antantei, în speranţa că această alianţă va asigura României unirea cu Transilvania.

Ferdinand despre Consiliul de Coroană din 1916: "A trebuit să-i impun inimii mele tăcerea; asta n-a fost uşor; cu sufletul torturat am luat hotărârea de a-mi face datoria faţă de poporul român, ale cărui destine le conduc. Cu durere, dar cu convingerea că decizia din aceste zile este singura care concordă cu destinul ţării mele, România."

În ciuda faptului că începutul anului 1918 părea să aducă victoria Germaniei, prin ieşirea Rusiei din război, până în decembrie România devine România Mare, prin unirea nu doar cu Transilvania, ci şi cu Basarabia şi Bucovina. Era un rezultat aproape neaşteptat, la care puţini ar fi putut spera în 1914. Astfel, în 1922, Ferdinand "cel loial" sau "Întregitorul", aşa cum i se va spune de atunci înainte, şi Maria erau încoronaţi oficial (la 8 ani după accederea la tron) regi ai României Mari.

Regii Romaniei - Corneliu Coposu

Restul domniei lui Ferdinand va fi marcat de provocările statului întregit. Cel mai important moment este adoptarea unei noi Constituţii în 1923, gândită în aşa fel încât să ofere un cadru propice dezvoltării unei Românii moderne.

După război, Ferdinand, care avea un caracter cu totul diferit decât al predecesorului său, se va lăsa influenţat de mult mai energicul Ion I.C. Brătianu, liderul Partidului Naţional Liberal. Apropierea regelui de liberali îi va aduce acestuia numeroase critici din partea celorlalte tabere politice, cu precădere din partea ţărăniştilor, noua forţă politică emergentă.

Soarta a făcut ca cei doi conducători ai României, Ferdinand I şi Ionel Brătianu, să moară în acelaşi an, în 1927, lăsând ţara în faţa unor noi provocări.

Tulburările de la moartea lui Ferdinand şi aducerea lui Carol II pe tron

La moartea lui Ferdinand, tronul ar fi trebuit să revină fiului său cel mare, Carol. Acesta se remarcase din tinereţe ca o personalitate controversată şi adusese deja numeroase neplăceri familiei regale. În 1918, Carol se însoară, în secret, cu Zizi Lambrino, fiica unui general român. Căsătoria, din care se naşte şi un copil (Mircea Grigore Carol Lambrino) este anulată, iar Carol, sub presiunea părinţilor, se însoară în cele din urmă cu prinţesa Elena a Greciei, care îi dăruieşte şi un fiu: Mihai.

Aventurile lui Carol nu se sfârşesc însă aici. El începe o aventură cu Elena Lupescu, pentru care ajunge să renunţe la tron. În 1925, Carol pleacă la Paris alături de amanta sa, iar în ianuarie 1926, printr-un act al Parlamentului, fiul său Mihai e proclamat moştenitorul tronului.

Acestea sunt condiţiile în care tânărul Mihai, în vârstă de doar 6 ani, accede la tron în 1927, după moartea bunicului său. Potrivit legii, o regenţă preia prerogative regale, urmând a guverna în numele regelui până la majoratul său.

Luând în considerare efectele nefaste (în termeni de stabilitate politică) pe care o regenţă îndelungată le putea avea asupra societăţii româneşti, unii oameni politici încep a-l curta pe exilatul Carol, încercând să-l aducă înapoi pe tron. Planul se va concretiza în vara lui 1930, când acesta revine în ţară şi este proclamat rege (la 8 iunie).

Spre deosebire de tatăl său, Carol al II-lea nu-şi dorea să guverneze ca un monarh constituţional, acţionând ca un factor de echilibru în politica internă a ţării. Dimpotrivă: Carol a vrut să fie un rege activ şi să aibă mai multă putere. Astfel, domnia sa e marcată de o dezvoltare economică semnificativă, dar şi de o instabilitate cronică în plan politic, de creşterea autorităţii monarhice şi slăbirea partidelor politice şi, nu în ultimul rând, de ascensiunea mişcărilor de extremă dreaptă şi stângă. Carol al II-lea pune bazele şi primului cult al personalităţii din istoria României. Din acest punct de vedere, putem spune că el a fost, cu siguranţă, un om al epocii sale.

Campania lui Carol împotriva sistemului democratic se încheie în 1938, prin instaurarea unui regim de autoritate monarhică. Constituţia din 1923 este înlocuită cu una care îi oferă regelui mai multă putere. Aşadar, Carol reuşeşte ceea ce-şi propusese, dar face acest lucru acţionând împotriva intereselor ţării sale. Prestigiul său scade dramatic, iar acest lucru va avea consecinţe importante în 1939-1940, când România cade victimă presiunilor internaţionale.

Monarhia şi prăbuşirea României Mari

Prăbuşirea României Mari în vara lui 1940, prin cedarea forţată a Basarabiei, nordului Bucovinei, Transilvaniei şi a Cadrilaterului, pune capăt domniei lui Carol al II-lea. El nu avea cum să supravieţuiască politic acestui dezastru pentru care se făcea, în bună măsură, responsabil. De aceea, la 6 septembrie 1940, el este obligat să abdice de către generalul Ion Antonescu, tronul revenind fiului său, Mihai. Carol va pleca în exil alături de Elena Lupescu şi nu se va mai întoarce niciodată în România. El moare în Portugalia, în 1953.

La momentul celei de-a doua urcări pe tron, Mihai avea 19 ani. La fel ca prima dată, el rămâne în afara afacerilor politice. În aceeaşi zi în care e proclamat rege, Mihai semnează un decret prin care îi acordă generalului Antonescu puteri depline.

În perioada guvernării antonesciene, regele Mihai este ţinut departe de toate problemele politice, inclusiv de decizia intrării în război alături de Germania nazistă. Antonescu vedea în Mihai un copil lipsit de experienţă care nu poate juca niciun rol în conducerea statului, mai ales pe timp de război.

"Până când regele va deveni cu vârsta şi mintea ca să-şi dea seama de problemele statului, vă rog să luaţi notă de acest lucru, nimeni nu va putea să-i supună problemele de stat şi oricine şi pe orice treaptă s-ar găsi în stat, va fi destituit de mine. Nimeni nu va trece prin faţa Palatului decât ca să se închine în faţa unui simbol. El este un simbol şi nu are dreptul să se amestece în conducerea statului." (Antonescu)

În ciuda faptului că nici măcar nu i s-a cerut părerea în privinţa intrării în război, regele Mihai sprijină decizia generalului Antonescu de a lupta împotriva Uniunii Sovietice pentru recuperarea Basarabiei. De aceea, el călătoreşte pe front pentru încurajarea soldaţilor. Treptat, tânărul rege se îndepărtează din ce în ce mai mult de politica lui Antonescu, dezaprobând continuarea luptelor dincolo de Nistru. După dezastrul de Stalingrad, care marchează primul moment în care victoria germană nu mai era considerată sigură, regele Mihai, alături de principalii reprezentanţi ai opoziţiei, încep să se gândească la îndepărtarea Mareşalului.

Regele a jucat un rol central în planul de înlăturare a lui Antonescu de la conducerea statului, plan concretizat prin lovitura de la 23 august. După aceea, el a făcut eforturi pentru reinstituirea unui regim democratic, dar s-a confruntat cu presiunea din partea unui nou actor politic: Partidul Comunist.

Dacă până în acel moment, Partidul Comunist din România avusese un rol minor în politica internă, din cauza numărului mic de membri, după august 1944 el a beneficiat de un ajutor crucial din partea Armatei Roşii. Ca atare, regele Mihai nu a putut lupta împotriva ascensiunii comuniştilor. El a fost obligat să accepte implicarea lor în politică, prin includerea lor în guvernele Sănătescu şi Rădescu şi, apoi, prin acceptarea unui guvern Petru Groza.

Abdicarea şi exilul

După 1945, în condiţiile în care România intră în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice, regele Mihai a încercat să facă tot posibilul pentru supravieţuirea regimului democratic. El va fi însă depăşit de situaţie; în pofida mai multor încercări de a rezista presiunilor comuniste şi de a obţine sprijin din partea anglo-americanilor, regele Mihai nu reuşeşte să oprească procesul de comunizare a României. În cele din urmă, el este forţat să abdice la 30 decembrie 1947 şi, la câteva zile după aceea, să părăsească ţara transformată în Republică Populară.

Începe astfel lungul exil al Regelui Mihai. În 1948, el se căsătoreşte, în Grecia, cu prinţesa Ana de Bourbon-Parma, cu care are cinci fete: Margareta, Elena, Irina, Sofia şi Maria. Regele se împarte între viaţa de familie şi eforturile de a menţine în viaţă cauza României. Pe parcursul deceniilor de exil, el păstrează legături apropiate cu românii din exil şi nu renunţă la promovarea intereselor românilor.

După căderea regimului comunist, regele Mihai revine în ţară pe 25 decembrie 1990. El dorea atunci să meargă la Curtea de Argeş, pentru a vizita mormintele familiei sale. Urmează însă un moment încă foarte controversat: după ce, la aeroport, i se acordă viza de intrare în ţară, regele e oprit de poliţie în drum spre Curtea de Argeş şi forţat să se întoarcă la Otopeni şi să părăsească în România. Se va întoarce doi ani mai târziu, de Paşti, şi este întâmpinat cu braţele deschise de o mulţime de oameni. A fost un moment special, care a arătat că românii doresc întoarcerea regelui. Neliniştit însă de popularitatea regelui, guvernul preşedintelui Iliescu îi va interzice regelui Mihai să se mai întoarcă în ţară. Abia în 1997, după alegerea lui Emil Constantinescu ca preşedinte, regele Mihai îşi recapătă cetăţenia română şi revine în ţară.

Familia Lambrino

Cealaltă ramură a familiei regale, nerecunoscută însă de Regele Mihai, e reprezentată de Prinţul Paul Lambrino, fiul lui Mircea Carol, fratele vitreg al lui Mihai.

Mircea Grigore Carol Lambrino, fiul nelegitim al lui Carol al II-lea, şi-a petrecut toată viaţa în străinătate. În 1955, el a obţinut din partea unui tribunal portughez dreptul de a purta numele de Hohenzollern, fiind recunoscut ca fiu legitim al fostului rege. Deşi el nu a emis niciodată pretenţii la tronul României, fiul său, Paul Lambrino (n. 1948), se luptă pentru recunoaşterea sa ca moştenitor legitim al lui Carol al II-lea, deci ca moştenitor al tronului şi al averii familiei regale.

Articol citit de 2978 ori.

Alte articole