(Material propus pentru publicare la data de: 19-02-2006)
PAŞTI 1957
N-am să respect în relatarea diferitelor întâmplări din închisoare cronologia lor, pentru că nici nu-mi mai amintesc cu rigoare succesiunea exactă a evenimentelor trăite. Cred că aceasta nu are nici o importanţă pentru ceea ce mi-am propus să împărtăşesc. Totuşi, de data asta, încep prin relatarea unei întâmplări din închisoarea Jilava, prima în care am fost „internat” după ce „mi-au murit oile”. Expresia aceasta cere o explicaţie.
În închisoarea de la Malmaison, Bucureşti, unde erau aduşi cei sub anchetă, am auzit la un moment dat bătăi puternice în uşa unei celule şi strigăte disperate: „Nene, dă-mi drumul, trebuie să-mi adap oile! O să mă omoare pe mine tata dacă le las să moară de sete.” Două nopţi şi două zile, cu toată intervenţia brutală a paznicilor, strigătele au continuat: „Mor oile! Nene, lasă-mă să le adap!”
Apoi strigătele au slăbit până ce s-au stins cu totul, ecou al frământărilor din sufletul suferind al băiatului, căci cel ce striga era un băiat de circa 13 ani. Securitatea, urmărind pe cei ce-i ajutau pe luptătorii din munţi, a dat peste o stână din care, din motive bine întemeiate, ciobanii fugiseră, lăsând turma de oi pe seama unui băiat în speranţa că Securitatea nu va împinge acţiunile ei criminale până la a-l închide pe băiat, lăsând turma de oi de izbelişte. S-au înşelat! Băiatul îngrozit că oile vor muri de sete dacă nu le va adăpa, preocupare care îi ocupa în întregime sufletul, striga disperat, în ciuda intervenţiei brutale a paznicilor. Cu cât trecea timpul, puterile copilului slăbeau, o dată cu întărirea convingerii lui că oile până la urmă au murit de sete. Şi atunci, încet, sfârşit, strigătele lui au încetat, ca un ecou al „umanismului socialist” care îl supraveghea.
Ne-am convins cu toţii care intram în temniţele comuniste că perioada cea mai apăsătoare sufleteşte era cea în care legăturile cu cei de acasă şi responsabilitatea faţă de ei persista cu putere mare.
O dată ce realizam că „oile muriseră”, câştigam o detaşare faţă de lumea pe care o părăsiserăm şi puterea de a trăi, oricât de groaznică era, realitatea din interiorul gratiilor, devenită, oricum era ea, viaţa noastră.
Deci prima închisoare în care am fost dus după ce „oile mi-au murit” a fost Jilava. Şi mulţumesc lui Dumnezeu că am trăit aici o zi binecuvântată care mi-a luminat întreg timpul trăit în închisoare şi a continuat să-mi lumineze cărările după ce am trecut din închisoarea mică, cu gratii, în închisoarea mare a ţării mele, întemniţată în întregime.
Această zi a fost sărbătoarea Paştilor din 1957. Am fost pus în celula 9 din reduitul Jilavei. Celula 9 comunica liber cu celulele 10,11, 12 care toate erau ocupate de cei în curs de judecare. Eram înghesuiţi aici, ca vai de lume, 242 de oameni.
Nu insist asupra condiţiilor în care trăiam. Ar fi nedrept să mă opresc asupra acestor suferinţe neglijabile faţă de bucuria trăită, prilejuită printre altele tocmai de înghesuiala de aici. Specific pentru aceste celule era că deţinuţii de aici nu erau aleşi după un criteriu determinat: apartenenţă politică, gravitatea învinuirilor, pregătire, categorie socială, vârstă, boală, etc. Eram deci înghesuiţi aici, în aşteptarea condamnării, oameni extrem de diferiţi: bătrâni, tineri, studenţi, muncitori, ţărani, intelectuali, burghezi, profesori universitari, foşti miniştri, militari, vagabonzi, români, unguri, saşi, evrei, sârbi, preoţi, laici, sănătoşi, bolnavi, TBC-isti, pe moarte, apţi de muncă, total inapţi, catolici, ortodocşi, protestanţi, sectari, mozaici, atei etc. etc.
Printre cei 242 de deţinuţi cu care am petrecut lunile de primăvară din 1957, 1-am întâlnit şi pe episcopul greco-catolic Iuliu Hirţea. Un om sfânt în înţelesul strict al cuvântului, dacă nu pentru altceva, pentru felul în care, pentru Hristos, a trecut peste el însuşi, peste firea lui reţinută şi timidă, peste fricile lui aproape bolnăvicioase. Pe toate le-a învins prin credinţă şi ni L-a arătat nouă, celor 242 de înghesuiţi, pe Hristos cel întemniţat împreună cu noi. Deşi era interzis şi se putea sfârşi cu „neagra" (o carceră specială) şi pentru un bolnav TBC ca Iuliu Hirţea, cu moartea, episcopul nostru a acceptat ca în întreg Postul Mare, 42 de seri, să ne predice. L-am văzut de 42 de ori învingându-şi cu eroism sfânt frica şi predicându-ne. Numai intervenţia miraculoasă a Providenţei a făcut să nu fie prins şi pedepsit.
Am făcut rost, de asemenea simţind ajutorul Providenţei, de vin şi pâine, aşa că părintele Hirţea putea celebra Sfânta Liturghie, noi împărtăşindu-ne în tot acest timp. Părintele Hirţea urma să facă în ziua de Paşti o liturghie în mijlocul camerelor 9-12 cu participarea tuturor celor care vroiau să o facă. Din experienţa noastră ştiam că unde sunt 10 deţinuţi trebuia să fie şi un turnător, darămite între 242. Părintele Hirţea ne-a atras atenţia asupra acestui aspect. Noi am insistat să facă Liturghia „solemnă” de Paşti, chiar cu riscul de a fi turnaţi. Importanţa spirituală a acţiunii noastre era mai mare decât orice eventuale riscuri. Părintele a acceptat. Am contactat pe toţi cei 242 de deţinuţi, cerându-le să participe la Liturghia de Paşti şi dacă vor avea dispoziţia sufletească să se spovedească şi să se cuminece.
S-a realizat atunci ceva ce a depăşit orice s-a făcut vreodată în condiţii de maximă libertate. Din cei 242 de deţinuţi de convingeri şi confesiuni diferite – unii cu câteva zile înainte atei declaraţi – s-au mărturisit şi cuminecat 240. O realizare pe care, ca prinderea peştilor pe malul lacului Ghenizaret, nu o putem pune decât pe seama puterii lui Hristos.
Bucuria noastră a fost deplină. Mărturisesc că deşi – mulţumesc lui Dumnezeu – am avut o copilărie binecuvântată, într-o familie care îl mărturisea pe Hristos inclusiv cu ocazia sărbătorilor noastre şi am trăit nenumărate Sfinte Paşti nu numai bogate material, ci mai ales spiritual, n-am simţit bucuria – elementul esenţial al Creştinismului şi al sărbătorilor sale – aşa de puternic şi de viu ca în acele Paşti trăite în hrubele de la Jilava.
Şi astăzi, când mă gândesc la un Paşti binecuvântat şi deosebit de frumos petrecut de mine, mă opresc la anul 1957 şi la reduitul Jilavei.
M-am intrebat de multe ori de ce acel Paşti a fost cel mai frumos pentru mine. Există multe motive: reuşita apostolatului, rugăciunile sfinte conduse de episcopul nostru Iuliu Hirţea, prezenţa simţită a dragostei lui Hristos încărcată de sperantă, dar toate acestea nu sunt suficiente pentru bucuria cu totul deosebită care a inundat atunci sufletul meu, făcând din acel Paşti cea mai frumoasă sărbătoare trăită de mine. Până la urmă mi-am dat seama că sursa imensei bucurii a fost comuniunea simţită ca o realitate palpabilă care s-a realizat între cei 240 de oameni atât de diferiţi din toate punctele de vedere. Comuniunea aceea dintre noi, liantul care ne-a cuprins cu atâta căldură sufletul, n-a putut fi decât Iisus Hristos.
Iată de unde acea bucurie mare foarte de atunci pentru care îi mulţumesc lui Dumnezeu şi pe care le-o doresc celor dragi ai mei astăzi.
