Corneliu Coposu Fan Page

SENATUL EVZ: Comunismul, nazismul şi Răul radical - Evenimentul Zilei, 2 iunie 2010, Vladimir Tismăneanu

Înapoi la Comunism de export

La Editura Polirom a apărut marele roman antitotalitar „Viaţă şi destin” de Vasili Grossman, o carte-mărturie de un ardent, nepieritor adevăr.

Un strigăt de disperare, dar şi un imn pentru solidaritatea umană în timpuri sumbre când barbaria părea să triumfe. Frescă monumentală a bolşevismului în avatarul său stalinist, romanul lui Grossman (traducere de Laurenţiu Checicheş), interzis chiar şi în perioada „dezgheţului” hruşciovist, luminează consubstanţialitatea dintre sistemele nazist şi comunist.

Mai mult, în dialoguri de o intensitate metafizică unică, scriitorul relevă ostilitatea comună a celor două ideologii exterministe, întemeiate pe ideea urii (de clasă, de rasă) în raport cu libertatea individului şi cu drepturile omului în genere.

Romanul surprinde substratul antisemit al practicilor comuniste, universul intolerant, fanatic şi meschin al nomen klaturii, afinităţile dintre exclusivismul rasist al nazismului şi obsesiile xenofobe ale aparatului stalinist.

Cum observa Robert Chandler, traducătorul ediţiei americane (din 1985) a capodoperei lui Grossman : „Nici un alt scriitor nu a stabilit mai convingător identitatea dintre nazism şi comunismul sovietic. Paralelele dintre cele două sisteme sunt reliefate în chip repetat: între cariera unui funcţionar tipic al partidului nazist şi cea a unui aparatcik comunist; dintre gândurile unui disident german şi cele ale unui disident rus; dintre un lagăr de concentrare german şi unul rus”.

Imaginarul totalitar era bântuit de imaginea „intrusului”, a inamicului infiltrat, a conspiraţiei insidioase: kulacii („chiaburii”) erau agentul dizolvant al comunităţii perfect omogene, evreii erau văzuţi ca element distructiv pe care naziştii au decis să-l anihileze. Mai ales după 1946, Stalin a îmbrăţisat fixaţiile naziste legate de „cosmopolitismul plutocratic”.

În 1952 a declanşat înscenarea judiciară împotriva Comitetului Evreiesc Antifascist, apoi, la începutul anului 1953, a avut loc procesul „halatelor albe” (al doctorilor de la Kremlin). Cartea lui Grossman explorează mentalităţile exclusiviste întemeiate pe sectarism resentimentar. Atunci când au loc “procese-spectacol” şi execuţii în masă, populaţia din jur nu este pur şi simplu pasivă.

Ea este de fapt mobilizată prin intense ritualuri menite să producă sentimente de ură, aversiune, dispreţ, repulsie. „Kulakul” este prezentat drept „lipitoare”, „duşmanul poporului”, reptilă, evreul este virus ori insectă dăunătoare (parazit, gândac, vermină).

Aceste „categorii” sunt fantasmate ca lipsite de umanitate, destinate ontologic nimicirii. Scria Grossman: „Experienţa a arătat că asemenea campanii fac ca majoritatea oamenilor să urmeze ordinele autorităţilor ca şi cum ar fi hipnotizaţi. Există o categorie specială care contribuie activ la crearea atmosferei proprii acestor campanii: fanaticii ideologici; cei care găsesc o sângeroasă satisfacţie în nenorocirile altora; precum şi cei care au calcule personale, de pildă dorinţa de a jefui bunurile altuia, ori de a-i ocupa apartamentul, de a-i lua slujba… Violenţa extremă a sistemelor sociale totalitare s-a dovedit capabilă să paralizeze spiritul uman pe mai multe continente. Instinctul autoconservării este sus ţi nut de puterea hipnotică a ideologiilor globale. Acestea cer indivizilor să facă orice sacrificiu, să accepte orice mijloace, pentru a atinge scopul suprem: viitoarea grandoare a patriei, progresul mondial, viitoare fericire a umanităţii, a naţiunii, a unei clase”.

Vasili Grossman a trăit el însuşi ceea ce Robert C. Tucker numeşte ascensiunea bolşevismului de extremă dreaptă: „Cartea Neagră” a crimelor împotriva populaţiei evreieşti din teritoriile ocupate de nazişti, scrisă împreună cu Ilya Ehrenburg, a fost retrasă din circulaţie şi topită.

În raport cu tezele care susţin că doar nazismul ar fi reprezentat Răul radical, comunismul fiind cumva doar rău („the lesser evil”), romanul lui Grossman insistă pe faptul că bolşevismul a fost el însuşi o încarnare a demonismului politic, un nihilism camuflat, dar nu mai puţin real, un sistem inuman şi antiuman, deci expresie egal de nocivă a Răului radical.

Originile catastrofei nu se situau (doar) în psihologia morbidă a lui Stalin, ci în primul rând şi în chip decisiv în utopia bolşevică formulată de Lenin. Relativismul etic al leninismului provenea din marxism, din iacobinism, din radicalismul de stânga.

Odată cu Lenin s-a născut un nou tip de politică, fundamentată pe fanatismul faţă de cauza sacră şi substituirea completă a gândirii critice prin credinţa în rolul predestinat al zeloţilor grupaţi în autodesemnate „avangarde” menite să împlinească himericele comandamente ale Istoriei.

Vladimir Tismăneanu, 2 iunie 2010, Evenimentul Zilei

Articol citit de 1986 ori.

Alte articole