“The past is never dead, it is not even past“, aceste cuvinte ale lui Faulkner, citate de Hannah Arendt in cartea ei “Between Past and Future”, capteaza natura complicata, tensionata, adeseori spinoasa a raportului dintre istorie si memorie. Acum 55 de ani, pe 23 octombrie 1956, izbucnea Revolutia Maghiara. In iunie 1958, in urma unei inscenari judiciare, liderul revolutionar Imre Nagy a fost condamnat la moarte si spanzurat. Albert Camus a scris atunci unul dintre cele mai frumoase si mai sfasietoare texte ale sale. In 1956, Blocul Sovietic se cutremura din temelii, intregul sistem isi dovedea falimentul, imperiul lui Stalin se dezagrega vazand cu ochii. Miscarea revolutionara maghiara, catalizata de aceea din Polonia, a fost condusa de intelectuali, dar s-a extins rapid spre muncitori. S-au nascut experimente de democratie directa sub forma Consiliilor Muncitoresti, prefigurarea a ceea ce avea sa fie miscarea sindicala independenta si auto-guvernata „Solidaritatea” din Polonia.

Liderul Comitetului National al celui de-al doilea district, o organizatie nascuta spontan si care formula revendicari tot mai radicale, apoi al unui Comitet Revvolutionar National, a fost Jozsef Dudas, un personaj in a carui psihologie se contopeau elemente de condottiere, de aventurier, de iluminat, de martir, de tribun, de desperado. Daca Georges Sorel, autorul “Reflectiilor despre violenta”, ar fi apucat sa traiasca momentul Revolutiei Maghiare, probabil ca l-ar fi elogiat pe Jozsef Dudas. Originar din Transilvania, membru al PCdR in ilegalitate, arestat, inchis, ajuns in Ungaria, trimis in Romania dupa razboi, intemnitat sub acuzatia ca fusese informator al Sigurantei, Dudas a adus in revolutie ceea ce un autor francez numea “minuscula samanta a nebuniei” ori mai exact spus, a unei imaginatii sociale nelimitate, neinlantuite. Dupa infrangerea Revolutiei, Dudas a actionat in clandestinitate, a fost capturat, judecat sumar si executat. Consiliile nascute in acele zile de euforie revolutionara, inclusiv Consiliul Muncitoresc al Budapestei, condus de Sandor Racz, erau inrudite cu cele de la Kronstadt, lichidate de bolsevici in martie 1921, ori cele din Catalonia Razboiului Civil spaniol. (Lendvai, pp. 109-117) Asa le-a privit Hannah Arendt si nu gresea.

Revolutia s-a identificat, cel putin in prima ei faza, cu personalitatea fostului premier Imre Nagy, un comunist care indraznise, dupa moartea lui Stalin, sa propuna o liberalizare interna. Nagy si sustinatorii sai au propus un eurocomunism avant la lettre, o debolşevizare a comunismului. In cele zece zile cat a condus cele doua guverne ale Revolutiei Maghiare, Nagy s-a reinventat ca personalitate politica, a rupt radical cu stalinismul si a permis Ungariei sa devina o autentica republica a cetatenilor. A sfidat colosul sovietic si pe servitorii acestuia din asa-zisele democratii populare, inclusiv Romania. In final, socialismul lui Nagy era mai aproape de acela al lui Leon Blum decat de oricare din versiunile leniniste, inclusiv ce a lui Tito. A acceptat pluralismul si a renuntat la monopolul puterii. Cum observa fostul aghiotant al lui Tito, marele apostat Milovan Djilas intr-un text aparut la mijlocul lunii noiembrie 1956 la New York, in revista “The New Leader”, tot asa cum divortul lui Tito de Moscova a insemnat o lovitura mortala data imperialismului sovietic, Revolutia Maghiara a declansat inceputul sfarsitului comunismului.

Femomenologia ereziei

Nimic similar nu s–a intamplat in Romania, nici in 1956, nici in 1968, anul „Primaverii de la Praga”, nici in 1989. Problema comunismului romanesc, intre altele, este ca nu a fost nicicum apt sa genereze un curent revizionist marxist. Privind inapoi, cu beneficiul a ceea ce stim astazi, asemenea directii reformatoare avea prea putine sanse de succes. Comunismul de sorginte leninista (iar altul nu a existat vreodata ca practica politica statala) era intrinsec ostil pluralismului. Ceea ce nu a insemnat ca dorinta de a liberaliza sistemul era neaparat una absurda. Pentru a afla natura incurabila a maladiei, trebuiau incercate unele presupuse remedii. Iar ironizarea fals sagace a acestor tentative nu face decit sa dovedesca lipsa de comprehensiune si chiar o stranie cecitate istorica. Nimic nu au detestat comunistii mai mult decit eforturile de a depasi vechea matrice bolsevica si de a impaca socialismul cu democratia.

Imre Nagy (1896-1958) a fost initial un comunist convins. Trebuie spus acest lucru in raport cu absolutistii morali de ieri si de azi care afirma ca un comunist este prin definitie sortit sa ramina intepenit in formula sa mentala originara. O stim din atitea cazuri, de la Koestler pina la Kolakowski, ca lucrurile nu au stat astfel. Mai intai la Moscova, unde s-a aflat intr-un lung exil dupa esecul dictaturii lui Bela Kun, apoi la Budapesta, dupa 1945, Nagy a inteles ca sistemul stalinist era in esenta sa criminal si barbar. Era cu atit mai periculos cu cat pretindea sa fie expresia umanismului desavarsit. Nagy a facut in perioada emigratiei in URSS compromisuri penibile. A acceptat chiar sa devina, pentru cativa ani, informator al NKVD-ului. Si totusi, in pofida acestor abdicari, a indraznit, atunci cind s-a ivit prilejul, sa propuna o alta logica decit aceea a monolitului inchizitorial. Dupa moartea lui Stalin, intre 1953 si 1955, ca prim ministru al Ungariei, Nagy a sustinut „Noul Curs”. S-au deschis portile inchisorilor si lagarelor. Lumea a putut in fine sa respire mai usor. Unii tortionari, inclusiv Gabor Peter, fostul sef al Securitati, au fost arestati, judecati si condamnati. Asemenea lucruri erau de negandit la Bucuresti unde puterea continua sa jure pe cel mai dur stalinism. Liderul stalinist Matyas Rakosi a apelat la patronii sai de la Kremlin pentru a se debarasa de incomodul sau rival. Luptele la varf din Biroul Politic sovietic s-au soldat temporar cu infrangerea lui Nagy si a grupului sau de revizionisti marxisti (intre care Miklos Gimes, Ferenc Donath, Geza Losonczy si Miklos Vasarhelyi). Intre timp, acest curent eretic se dezvolta in miscarea comunista mondiala, cu sprijinul direct al lui Tito. La randul lor, Mao, Dej, Hoxha, Ulbricht, Thorez si alti stalinisti inversunati au privit revelatiile lui Hrusciov de la Congresul al XX-lea al PCUS drept o impardonabila tradare. Socul insa a fost enorm. Intelectualitatea critica, inclusiv atatia fosti stalinisti care vedeau acum lumina, s-a revoltat impotriva minciunii totalitare. Scriitori ca Tibor Dery, Tamas Aczel si Gyula Hay, cunoscuti pentru optiunile lor marxiste, au aderat la programul lui Nagy. Celebrul filosof marxist Georg Lukacs, exilat in URSS ani indelungati, revenit in Ungaria in 1945, a devenit ministrul culturii in Guvernul Revolutionar. Ceea ce nu i-a impiedicat pe stalinsti sa vorbeasca despre “contra-revolutie”. Iata ce scria N. Steinhardt in “Jurnalul fericirii” despre Imre Nagy, o analiza luminoasa si calda a rupturii cu minciuna totalitara si a curajului de a reabilita etica revoltei: “Mai este un caz pentru care cred ca Hristos va lovi, al singurului comunist trecut printr-un proces de transfigurare si ajuns la sfintenie si martiriu: Imre Nagy. Cat de liber sufla duhul si ce neasteptat isi alege salasurile: in sufletul unui activist mai intai (si ani multi) plin de zel stalinist… Inlauntrul omului astuia…se petrece in interval de numai zece zile (timpul e limitat ca intr-o piesa clasica) prefacerea deplina. Nagy e la sfarsitul celor zece zile altul. Nu si-a schimbat politica, si-a schimbat sufletul”. Aceasta transfigurare, prefacere, metanoia, epifanie, desteptare, cum vreti sa-i spuneti, este cheia revizionismului marxist si a rebeliunii sale impotriva Marelui Inchizitor. In iunie 1958, cum scria Albert Camus, “Nagy nu a fost judecatat, a fost asasinat”.

Adevar si libertate

Despre Revolutia Maghiara din octombrie-noiembrie 1956 putem spune, precum Hegel despre Revolutia Franceza, ca a fost un superb rasarit de soare. Imre Nagy a ajuns la conducerea Ungariei ca urmare a unei revolutii populare si democratice. Scopurile acestei miscari sociale de masa au fost inainte de orice emanciparea de sub jugul colonial sovietic si redobindirea autonomiei de catre societatea maghiara, recucerirea suveranitatii poporului (o teza deavoltata in scrierile lor de catre Agnes Heller si Ferenc Feher, exponenti, in anii 70, ai Scolii de la Budapesta de marxism critic). A fost o revolta a intelectualilor si studentilor. Si, cum spunea Raymond Aron, ceea ce a facut Nagy a fost sa reabiliteze adevarul ca esenta a libertatii umane. Putea sa mearga in alta directie, pactizand cu fortele staliniste. Se bucura de un imens prestigiu, era premierul legal al tarii (dupa 25 octombrie). In schimb, cu eroic curaj, a mers inainte, pe drumul democratiei si independentei. Nu ca Nicolae Ceausescu, pentru care indepartarea de Moscova era sansa construirii unui neo-feudalism tribalist si sovin. A crezut in promisiunile unor camarazi de partid precum Janos Kadar, el insusi fosta victima a terorii staliniste, si a platit scump pentru aceast naivitate. Si-a aparat ideile cu noblete si generozitate. Cind s-a pus problema, dupa ce a fost fortat sa traiasca cu domiciliu fortat la Snagov, in Romania, sa-si recunoasca „erorile”, Nagy a refuzat sa cedeze.

In pofida presiunilor facute asupta lui de KGB si de oamenii sovieticilor din Romania (Dej, Bodnaras, Borila, Valter Roman, Aurel Malnaşan, Iosif Ardeleanu), Nagy s-a mentinut pe pozitia ca Revolutia Maghiara a fost justificata politic, social si moral. A respins cu indignare acuzatiile proferate de neo-stalinisti si a inteles ca insusi Hrusciov, oricit a incercat sa pozeze in reformator, nu putea sa rupa complet cu sistemul caruia ii datora totul.

http://tismaneanu.wordpress.com/2011/09/04/dialectical-insomnias-o-povestire-despre-walter-roman/

Meritul lui Nagy este ca a permis resurectia societatii civile, dupa atitea injosiri si umiliri. A fost un politician dintr-o speta aparte: a celor care resping machiavelismul si bizantinismul. A avut principii si a fost ucis pentru ca nu a vrut sa le terfeleasca. Conform analizei lui Paul Lendvai, asasinatul cu pojghita judiciara din 1958 a fost de fapt ordonat de Janos Kadar, quisling-ul maghiar, care nu putea suporta ideea unui Nagy in viata, chiar daca dupa gratii. Cind rostim judecati categorice pe tema trecutului, cind spunem ca toti marxistii au fost responsabili pentru ororile comuniste, ar merita sa ne gindim si la acest om. Nagy a fost spanzurat la Budapesta pe 16 iunie 1958 pentru ca a crezut in ideea ca libertatea tuturor este o farsa in absenta libertatii fiecarui om in parte. Marea sa lectie este ca niciun scop, chiar si unul sacralizat in religiile seculare, nu justifica utilizarea mijloacelor abjecte, violente, barbare, criminale. O lectie pe care Gheorghiu-Dej nu avea cum sa o priceapa. Primul secretar al CC al PMR citea cu atentie notele informative privitoare la discutiile purtate cu Nagy la Snagov de catre emisarii PMR, adica ai KGB. Intr-o sedinta de Birou Politic, Dej spunea ca mai intai trebuie interogat Nagy, dupa care va fi spanzurat de limba. Cand Nagy afirma disperat “Arestati-ma si spanzurati-ma”", Dej nota cinic si vindicativ: “Stii ce te asteapta”.

Un leninist impenitent: Ion Iliescu nu este un “renegat”

Acum cateva cuvinte despre Ion Iliescu. Sunt convins ca in anii formarii sale bolsevice, Iliescu a citit cu admiratie pamfletul lui Lenin “Revolutia proletara si renegatul Kautsky”. Pe Imre Nagy l-a considerat, in spiritul liniei PMR, un “renegat”, iar Revolutia Maghiara a socotit-o o “contra-revolutie”. Pentru Iliescu, Nagy a fost de fapt un tradator. Am meditat de-a lungul anilor asupra rolului personalitatilor politice in marile rupturi care au determinat prabusirea sovietismului. Desi in dialogul purtat cu el in 2003 am adus in discutie numele lui Imre Nagy, Iliescu a preferat sa se abtina de la o judecata de valoare. Pentru Dubcek a avut cuvinte de pretuire, acesta ramasese comunist. In mintea lui Iliescu, Nagy comisese suprema transgresiune, anulase tabuu-ul rolului conducator al unui partid predestinat, in virtutea „legilor istoriei”, sa oblige milioane de oameni sa-i urmeze programul utopic. Avand de ales intre logica aparatului si chemarea strazii, Nagy a mers cu strada. A platit cu viata pentru aceasta optiune, un pariu existential care a rascumparat, cred, pacatele tineretii. Nu intamplator, in „Jurnalul fericirii”, cum spuneam, Nagy este singurul comunist (ori mai precis, ex-comunist) pentru care N. Steinhardt isi marturisea admiratia. Ion Iliescu a procedat exact invers. Dupa 22 decembrie 1989 si in ianuarie 1990, in acele saptamani cruciale pentru destinul democratiei romanesti in statu nascendi, Iliescu a patronat regruparea revanşarda a nomenklaturii, reconsitutuirea politiei secrete, atacurile impotriva formatiunilor democratice si a societatii civile. Omul ucis, alaturi de trei din camarazii sai cei mai apropiati, in iunie 1958 la Budapesta, a avut curajul sa se desparta de trecutul plin de minciuni, crime, intrigi si comploturi.

In timpul detentiei de la Snagov, Nagy a formulat nu numai o noua viziune despre relatiile dintre statele socialiste, complet opusa hegemonismului sovietic, dar si o filosofie politica opusa autoritarismului iacobin de sorginte leninista. Era vorba de o viziune non-manicheista, eliberata de constrangerile procustiene ale „spiritului de partid” (partiinost). Nagy a acceptat compromisul politc in chip onest, nu ca un subterfugiu menit sa asigure recuperarea ulterioara a pozitiilor pierdute. A renuntat la pretentia omniscientei si la ambitia infailibilitatii cognitive, proprii totalitarismului. In limbajul adversarilor sai, a devenit un „renegat”. Spectrul lui Nagy ii va fi urmarit nu doar pe Hrusciov, Kadar, Iuri Andropov (ambasadorul sovietic la Budapesta in timpul Revolutiei), Ferenc Munnnich, Dej, Ceausescu, Valter Roman, dar si pe Iliescu, cel care, intre 1956 si 1960, a facut cariera in organizatia comunista de tineret, alaturi de Virgil Trofin, organizand pogromuri politice impotriva studentilor rebeli. Dej, Apostol, Bodnaras, Chisinevschi, Miron Constantinescu, Constantin Parvulescu, Rautu, Ceausescu, Draghici, Moghioros, Chivu Stoica, Janos Fazekas, Coliu, Salajan, toti acesti pigmei propulsati si tinuti in functii de catre sovietici, se temeau de “virusul liberalismului stihinic”. Se detestau intre ei, dar faceau corp comun cand era vorba de “apararea cuceririlor socialiste ale poporului”, adica de apararea scaunelor lor. Nu puteau suporta vantul de libertate care sufla dinspre Ungaria. In acest climat s-a “calit” politic Ion Iliescu. Printre foarte putinii care s-au opus arestarilor de studenti au fost, se pare, academicienii Ilie Murgulescu, Coriuolan Dragulescu si Tudor Bugnariu, membru corespondent al Academiei RPR, motiv pentru scoaterea lor de la Ministerul Invatamantului (informatie oferita de dl Pavel Tugui, fostul sef al Sectiei Stiinta si Cultura a CC al PMR, in memoriile sale).

In anii cat a fost presedinte, Iliescu a invatat retorica democratica, dar angajamentul sau anti-totalitar a ramas unul strict formal. Mentalul sau este impregnat de sumbre viziuni legate de forte „dusmanoase”; continua sa-si stigmatizeze inamicii, sa desfigureze adevarul istoric si sa se opuna decomunizarii veritabile. Utopiile politice sunt exacerbarea consecventei, paroxismul si patologia acesteia. Cel care este un true believer nu admite decat propriile “adevaruri”. Ca si in tinerete, Iliescu ramane convins de preceptul leninist: “Care pe care”. De-o parte ingerii (socialismului), de cealalta demonii (capitalismului). Psihologic, politic si moral, Ion Iliescu este opusul modelului simbolizat de Imre Nagy.

Sugestii bibliografice

• Imre Nagy, „Insemnari de la Snagov. Corespondenta, rapoarte, convorbiri”, studiu introductiv de Ileana Ioanid, Polirom, 2004.
• Congress for Cultural Freedom, “The Truth about the Nagy Affair: Facts, Documents, Comments”, With a Preface by Albert Camus, Seeker & Warburg/Praeger, 1959.
• Francois Fejto, “Behind the Rape of Hungary”, Foreword by Jean-Paul Sartre, David McKay Company, 1957.
• Tibor Meray, “Thirteen Days That Shook the Kremlin: Imre Nagy and the Hungarian Revolution”, Praeger, 1957.
• Gyula Hay, “Born 1900. The Autobiography of Julius Hay”, Foreword by Arthur Koestler, A Library Press Book, 1975.
• Raymond Aron, “The Meaning of Destiny”, in Tamas Aczel, Editor, “Ten Years After: The Hungarian Revolution in the Perspective of History,” Holt, Rinehard and Winston, 1966, pp. 19-31.
• Ferenc Feher and Agnes Heller, “Hungary 1956 Revisited: The Message of a Revolution. A Quarter of a Century After”, George Allen & Unwin, 1983.
• Charles Gati, “Failed Illusions: Moscow, Washington, Budapest, and the 1956 Hungarian Revolt”, Woodrow Wilson Center Press/Stanford University Press, 2006.
• Doina Jela, Vladimir Tismaneanu (coordonatori), „Ungaria 1956: Revolta mintilor si sfarsitul mitului comunist”, Curtea Veche, 2006.
• Hans Henning Paetzke, editor, “Budapest. Trente ans plus tard. Entretiens avec les animateurs de l’opposition democratique hongroise”, precede par “Ecoutez-les!” par Yves Montand et Tibor Tardos, Editeur Joseph Clims, 1986.
• Dan Catanus, Vasile Buga (coordonatori), “Lagarul comunist sub impactul destalinizarii”, Academia Romana, Institutul National pentru Studiul Totalitarismului, 2006.
• Paul Lendvai, “One Day that Shook the World: The 1956 Hungarian Uprising and Its Legacy”, Princeton University Press, 2008.
• Janos Rainer, „Imre Nagy. A Biography”, I. B. Tauris, 2009.
• Vladimir Tismaneanu, „Reinventarea politicului. Europa Rasariteana de la Stalin la Havel,” traducere din engleza de Alexandru Vlad, studiu introductiv de Dan Pavel, editia a II-a, Polirom, 2007
• Vladimir Tismaneanu, “Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc”, traducere din engleza de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu, postfata de Mircea Mihaies, Polirom, 2005
• Vladimir Tismaneanu, “By the Tongue”, recenzie a cartii lui Paul Lendvai “One Day that Shook the World,” “Times Literary Supplement”, September 8, 2008.
• Ion Iliescu in dialog cu Vladimir Tismaneanu, “Marele soc din finalul unui secol scurt”, Editura Enciclopedica, 2004.
• Pavel Tugui, “Istoria si limba romana in vremea lui Gheorghiu-Dej”, Editura Ion Cristoiu, 1999.

Vladimir Tismăneanu, 21 octombrie 2011, Contributors.ro