G.M. Tamás spune că intelectualii români nu au ştiut să facă din revoluţia română „un mit fondator“, că indiferent de malversaţiuni – prezente în toate revoluţiile – românii ar fi trebuit să-şi adjudece pe deplin momentul.

În ceea ce mă priveşte, deşi ştiu tot ce ştiu despre evenimentele din decembrie 89, am folosit întotdeauna termenul revoluţie şi asta nu pentru că aş fi vrut să prelucrez faptele şi să le transform într-un mit fondator, ci din respect pentru cei ce au murit atunci cu speranţa şi conştiinţa revoluţiei. A transforma însă în mit fondator o realitate ambiguă şi în bună parte contrafăcută ar fi fost o manipulare cinică şi din punct de vedere istoric, şi din punct de vedere moral, mai ales că această mi(s)tificare ar fi presupus automat acceptarea emanaţilor revoluţiei, cei ce au preluat puterea pe care au reuşit să i-o smulgă lui Ceauşescu. De fapt, în întâmplările din decembrie au fost implicate două categorii umane şi politice, absolut diferite şi perfect opuse: cei ce au fost împotriva lui Ceauşescu (nu pentru că era comunist, ci pentru că nu era destul de comunist, pentru că diluase comunismul într-un naţionalism kitsch) şi cei ce erau împotriva comunismului. Prima categorie a reuşit şi s-a instalat în grabă în locul cald încă al celui eliminat, cea de-a doua categorie a rămas în Piaţa Universităţii, cerând lustraţia şi statul de drept.

Prin ceea ce a fost, prin ceea ce a cerut şi prin felul incredibil în care a fost reprimată, Piaţa Universităţii este cea care a avut datele unui mit fondator şi a şi funcţionat în acest sens pentru societatea civilă, care a luat naştere revendicându-se de la ea. Alianţa Civică a definit şi a dezvoltat acest mit fondator, formulându-i ideile şi dându-le rigoare şi forţă organizatorică.

În cazul Alianţei Civice, a existat un efect de acumulare a unor energii ale societăţii care a înţeles că noua putere avea un alt plan decât cel declarat la revoluţie (democratizare etc.). S-a spus, la acea vreme, că Alianţa Civică ar fi „anacronică“, în sensul că ea ar fi trebuit să existe clandestin înainte de 89 (ca în celelalte ţări foste comuniste) şi să pregătească schimbarea.

Nu mai ţin minte toate atacurile din anii 1990, 1991, 1992 împotriva Alianţei. Au fost de ordinul sutelor, unele grosiere şi violente, altele subtile şi pline de perfidie. Cel referitor la faptul că ar fi trebuit să acţioneze înainte de 89 face parte din această a doua categorie. Ceea ce nu-l împiedică să fie incorect şi chiar absurd. Pentru că, aşa cum îi spune şi numele, Alianţa este o formă de solidaritate şi de cultivare a solidarităţii, deci nu se punea problema să funcţioneze într-un regim în care orice asociere de mai mult de trei persoane era interzisă şi considerată subversivă. De altfel, organizaţiile corespondente Alianţei Civice în alte ţări din Est au apărut tot în 89 -90: Forumul Civic cehoslovac, Neues Forum, Forumul Democrat Maghiar, Uniunea Forţelor Democrate din Bulgaria. Numai Solidarnosć se înfiinţase în Polonia în 1980.

În ceea ce priveşte declicul care a dus în România la marea acumulare de energii, cristalizate în urmă cu 20 de ani în Alianţa Civică, el a fost reprezentat de incredibila mineriadă din iunie 90 şi de reacţiile cărora le-a dat naştere: pe de o parte, deprimarea care a dus la creşterea exponenţială a emigrării intelectualilor, iar pe de altă parte, disperarea că o libertate câştigată atât de nesperat şi plătită atât de scump ar putea fi pierdută prin neîntrebuinţare. Când, în redacţia României libere, am scris chemarea la marşul de protest pentru eliberarea studenţilor arestaţi de mineri, care avea să rămână în memorie (şi poate în istorie) sub numele de „marşul în alb“, am crezut că vor veni câteva sute de masochişti. Au venit sute de mii.

Cine, de bună-credinţă, şi-ar putea imagina manifestaţii anticomuniste de sute de mii de persoane sub regimul Ceauşescu? Faptul că ele au avut loc imediat după căderea dictatorului - când încă niciuna dintre structurile dictaturii nu fusese demantelată, când încă nu exista practic nicio formă de opoziţie politică, iar ţara era dominată la modul cel mai propriu de vechile structuri de putere, care-şi schimbaseră doar exponenţii la vârf – era o dovadă de curaj civic şi de asumare a riscului. Ştiu oameni care au fost daţi afară din serviciu pentru că fuseseră în Piaţa Universităţii. Acesta a fost fundalul pe care Alianţa Civică a apărut logic, ca o concluzie a faptului că, dacă speranţa continua totuşi să existe, ea trebuia organizată.

Încă de la început, Alianţa Civică s-a implicat în coagularea opoziţiei politice. Dincolo de acţiunile murdare ale puterii politice feseniste, exista o dificultate interioară care împiedica formarea unui front comun. De ce?

Cel mai simplu ar fi să răspund: pentru că erau români. Şi cred că, în parte, răspunsul nu ar fi incorect. Coeziunea, coagularea, solidarizarea nu au fost niciodată părţile noastre tari. Când vrem să înţelegem însă ceea ce s-a petrecut în acea primă şi tulbure perioadă, principalul lucru pe care trebuie să-l avem în vedere este capacitatea vechilor structuri informative şi de represiune de a manipula realitatea, de a-şi infiltra oamenii peste tot unde era nevoie să se blocheze o iniţiativă de opoziţie. După ce stătuseră lungi ani în închisori împreună, membrii şi liderii partidelor istorice ar fi fost ridicol să nu înţeleagă necesitatea logică a unirii împotriva adversarului comun. Şi totuşi, a fost nevoie de insistenţele unor organizaţii ale societăţii civile abia înfiripate – şi formate în general din oameni mai tineri, ca Forumul Antitotalitar şi Alianţa Civică – pentru a-i convinge de absoluta necesitate a unei coaliţii. Rămâne de presupus că mai persistau poate şi amintiri ale concurenţelor antebelice, dar adevărata explicaţie constă în faptul că toate cele trei partide istorice au fost savant împănate cu personaje eficiente în organizarea dezbinărilor şi gafelor, care le-au compromis şi le-au împins spre forme diferite de dispariţie.

S-a spus despre partidele istorice că au ignorat intervalul comunist şi că au vrut să reînnoade timpul 1946-1989. Cum priviţi, din perspectiva de acum, partidele politice şi acţiunile lor?

Cine a spus asta? Senzaţia mea este că, dimpotrivă, li s-a reproşat fără încetare că nu sunt în stare să uite perioada comunistă, că nu-i ignoră urmările şi că încearcă aproape obsesiv să le contracareze. O formulă vehiculată în anii 90, având conotaţii nu numai peiorative, ci şi batjocoritoare, era „anticomunismul visceral“, alta, referitoare la foştii deţinuţi politici, era „resentimentarii“. De altfel, nici resentimentele, nici anticomunismul nu au fost transformate în acte politice în momentul în care partidele istorice au ajuns – aşa incomplet cum au ajuns – la putere. Şi asta pentru că rezultatul obţinut de Convenţia Democratică la alegerile din noiembrie 1996 a catapultat printre solidele structuri post- (şi într-o oarecare măsură chiar pre-) decembriste o categorie de intelectuali neobişnuiţi cu practica puterii, unii pentru că o pierduseră în deceniile de detenţie, alţii pentru că nu mai conduseseră înainte decât, cel mult, o catedră universitară. Nu e greu de imaginat cât de străini s-au simţit la început în cadrul vechilor structuri de putere noii veniţi, care aveau de ales între a încerca să demanteleze aceste structuri (pentru asta fuseseră votaţi!) sau a încerca să se adapteze la ele. Nu este sigur că, dacă ar fi încercat cu hotărâre să schimbe lucrurile, ar fi reuşit: ar fi fost cu siguranţă extrem de greu şi de riscant, mai ales în condiţiile în care ceilalţi acuzau, la clintirea oricărui fir de păr, „vânătoarea de vrăjitoare“. De altfel, cei ce i-au votat nici nu le-au reproşat ceea ce n-au reuşit, ci ceea ce nu au încercat.

Mă uit pe Declaraţia de Principii a Alianţei Civice, dată publicităţii în 7 noiembrie 90, şi regăsesc în ea toate criteriile politice pe care România le-a avut de îndeplinit pentru a adera la structurile euroatlantice. Dacă unii au spus că Alianţa Civică a apărut prea târziu, nu s-ar putea spune totodată că a apărut prea devreme, ţinând cont de starea societăţii?

Nu. Alianţa Civică a fost contemporană şi sincronă cu mişcările şi organizaţiile asemănătoare apărute în celelalte ţări din Est după căderea teoretică a comunismului. Ceea ce a fost anacronic a fost comportamentul clasei politice din România şi a acelei părţi a ei aflate la putere în prima parte a deceniului 9, anacronism care, prin comparaţie, a creat, în timp, despre Alianţa Civică impresia că se afla într-o exagerată avangardă. Sau, ca să folosesc un termen sportiv, refuzând să se desprindă de vechile structuri, au lăsat-o pe ea, care înainta în pas cu istoria, în poziţie de ofsaid, o poziţie din care golurile introduse în plasa adversarului nu sunt omologate, nu sunt înscrise în scor, nu devin reale.

De la Declaraţia de principii la Carta Alianţei Civice, de la Reforma clasei politice şi a adminsitraţiei la Codul de deontologie politică, cu 20 de ani în urmă, Alianţa Civică a propus, a cerut, a insistat, a căutat, a formulat condiţii şi soluţii pe toate temele integrării europene de care organismele de la Bruxelles se străduiesc încă să ne convingă. Şi asta nu pentru că am fi militat avant la lettre pentru integrare, ci pentru că acestea erau imperativele transformării României într-un stat de drept.

Apariţia PAC a creat un soi de mişcare centrifugă, inclusiv în cadrul CDR. De ce?

Nu apariţia, ci evoluţia PAC a creat probleme şi reacţii atât în Alianţă, cât şi în Convenţie. Ideea creării unui partid care să poarte numele Alianţei Civice, deţinătoarea unui imens capital de simpatie, a apărut la început firească şi ingenioasă din punct de vedere politic. După trei mineriade, Frontul Salvării Naţionale pierdea aderenţi văzând cu ochii, dar ce pierdea el nu trecea prioritar la partidele democratice. Dimpotrivă, o parte se scurgea spre extreme, iar alta, mai însemnată, se retrăgea în deziluzie, apatie şi absenteism. Îmi amintesc cum am mers la Corneliu Coposu, preşedintele Convenţiei Democratice, împreună cu Mihai Şora pentru a-i cere să nu se opună unui asemenea demers şi să accepte intrarea într-o posibilă coaliţie a viitorului partid, care, prin prezenţa sa modernă şi tinerească, va contracara impresia de desuetudine dată de vârsta înaintată a adevăraţilor membri ai partidelor istorice şi exploatată cu abilitate de FSN. Ţin minte că atunci am folosit pentru prima oară o formulă pe care aveam s-o repet apoi în nenumărate interviuri şi pledoarii, spunând că Alianţa Civică şi partidul care-i va purta numele vor fi ca o stea dublă, în care organismul politic (aceasta era, de altfel, formula care fusese hotărâtă, ca să se evite noţiunea compusă de „partid“ şi ca să se păstreze coerenţa celor două părţi) va fi miezul de foc, iar marea organizaţie civică haloul luminos care-i va da forţă şi vizibilitate; că însăşi forma inedită de organizare o va pune în evidenţă şi o va face credibilă, iar această credibilitate va deveni un argument electoral al întregii Convenţii. Mai ţin minte că d-l Coposu a acceptat argumentele mele cu tristeţe şi reticenţă, prevenindu-mă că îmi voi regreta pledoaria şi că, în timp ce eu am idei, cei ce vor intra în partid vor avea interese care nu se vor împiedica în ideile mele, oricât de logice sau de convingătoare ar fi. Prima dată când mi-am amintit acest scepticism a fost chiar în momentul înfiinţării PAC, la Congresul Alianţei Civice – atunci când 81% din delegaţi votaseră naşterea formaţiunii politice, dar numai 18% se arătaseră dispuşi să se înscrie în noua formulă –, iar Alexandru Paleologu, într-un discurs fondator al noului partid – care discurs avea să rămână faimos prin şocul produs –, a spus că „trebuie să se termine o dată cu angelismul Alianţei Civice“. Angelismul era o formulă menită să ridiculizeze rigorile morale pe care Alianţa Civică spera să le introducă în viaţa politică chiar prin partidul pe care îl înzestrase cu propriul său nume. Prima dintre aceste rigori era respectarea legăturii dintre cele două formaţii purtând acelaşi nume, legătură care a fost ruptă violent chiar din prima clipă. Urmarea a fost creşterea tensiunilor şi demisia din Alianţă a multora dintre cei care votaseră împotriva creării Partidului Alianţei Civice, care, în mod evident, nu era al Alianţei Civice. Şi în loc de a ieşi întărită din această operaţie, opoziţia a mai adăugat multelor confuzii savant construite în societatea românească, pentru a o face cât mai manipulabilă, încă una: confuzia dintre două organizaţii purtând acelaşi nume, dar susţinând lucruri diferite şi polemizând între ele. În ceea ce priveşte rolul PAC în CDR, el s-a opus din prima clipă partidelor istorice, generând tensiuni care, în cele din urmă, au dus la părăsirea Convenţiei şi neînţelegând că – uimitoare lipsă de perspicacitate politică – electoratul nu vota pe niciunul dintre partidele din CDR, ci legătura şi solidaritatea dintre ele. Dovadă că în 96, când Convenţia ieşea pe primul loc, câştigând 33% din sufragii, PAC, care o părăsise, realiza (împreună cu PNL 93) 1,4% şi dispărea de pe scena politică.

Tema raporturilor dintre putere şi Alianţa Civică şi, într-un plan mai larg, tema raporturilor dintre societatea civilă şi clasa politică reprezintă chiar tema acestui congres al unei organizaţii care, inventându-şi propria definiţie, a fost din prima clipă profund implicată în politic, fără să fie partid, şi a încercat să determine o schimbare în societate, fără a încerca să o conducă. Complexitatea, dând uneori impresia ambiguităţii, a acestei definiţii s-a născut din convingerea fermă că, pentru a schimba cu adevărat starea naţiunii, în acest sfârşit de orânduire şi de mileniu, nu era suficient – chiar dacă era strict necesar – să se schimbe echipa de la putere: trebuia să se schimbe şi materia primă din care se construia această echipă, cu alte cuvinte, era nevoie de schimbarea nu numai a mecanismelor politice, ci şi a celor mentale şi morale. Acesta a fost scopul ambiţios pe care Alianţa Civică şi l-a propus la înfiinţare, în acel tulbure sfârşit de an 1990.

(Din raportul la al V-lea Congres al Alianţei Civice, nov. 1997)

De ce doi intelectuali de marcă, dumneavoastră şi Nicolae Manolescu, şeful PAC, nu s-au înţeles?

Numai în viziunea simplificatoare a presei divergenţele dintre Alianţă şi partidul pe care l-a creat s-au transformat în neînţelegeri între mine şi Nicolae Manolescu. Din tot ce v-am spus până acum rezultă, sper, că era vorba de lucruri mult mai grave decât neînţelegerile dintre două persoane. Dincolo de obiceiul presei de a personaliza, transformând ideile în biografii, personalizarea s-a accentuat până la violenţă în confruntările publicistice dintre susţinătorii AC şi PAC, cu prilejul desemnării prin alegeri interne a candidatului la preşedinţie al CDR. De fapt, cu mult înaintea acestui episod, Nicolae Manolescu îşi anunţase candidatura fără consultări prealabile cu ceilalţi lideri ai Convenţiei şi, deşi fusese deranjată de metoda punerii în faţa faptului împlinit, toată lumea a fost uşurată de rezolvarea problemei dificile a candidatului la preşedinţie. Din păcate, în următoarea perioadă, Nicolae Manolescu a reuşit să-i jignească în aşa măsură pe cei pe care ar fi urmat să-i reprezinte, încât le-a pierdut sprijinul. Îmi amintesc reacţia care a urmat unei declaraţii care spunea că „este condamnat să evolueze printre fosile politice“ sau revolta pe care a produs-o propunerea PAC de a exclude din Comitetul Executiv al CDR Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, cu pretextul că mulţi dintre ei sunt şi membri ai partidelor. Motivul real era faptul că, în cadrul filialelor CDR din ţară, foştii deţinuţi politici îi contestau pe candidaţii PAC pentru alegerile parlamentare, considerându-i „dalmaţieni“. A fost, de altfel, momentul în care ne-am dat seama că Nicolae Manolescu nu mai are nicio şansă să devină candidatul Convenţiei şi am renunţat să-i mai pledăm cauza, aşa cum făcusem până atunci, în pofida nemulţumirilor dintre noi care se înmulţeau.

Dvs. aţi avut ideea de a-l nominaliza pe Emil Constantinescu candidatul CDR. Privind retrospectiv şi dincolo de mecanismul desemnării (colegiu de electori etc.), credeţi că a fost cea mai bună alegere? Şi ce a intervenit după alegerile din 1996 între Alianţa Civică şi cel pe care îl ajutase să câştige?

Paradoxal din punct de vedere lingvistic, în politica românească superlativul este inferior pozitivului. Cea mai bună alegere nu înseamnă neapărat o alegere bună. (De altfel, de două decenii votăm mereu cea mai puţin rea dintre posibilităţi.) Implicarea mea în alegerile prezidenţiale din 92 a început prin ideea d-lui Coposu de a-mi propune să candidez în numele CDR. Intrasem în biroul lui, în care era în permanenţă o îngrămădeală ca în Gara de Nord, şi de cum m-a văzut intrând mi-a spus vesel: „Am rezolvat problema. Am găsit candidat pentru prezidenţiale“. „Slavă Domnului, am spus eu. Cine e?“ şi, în timp ce toată lumea din birou s-a întors spre mine, el a spus, într-un fel oarecum solemn, „Tu!“. O clipă am încremenit, dându-mi seama că nu glumeşte, apoi, în tăcerea care s-a lăsat, am dat un răspuns care a rămas de pomină. „Domnule Coposu, capacitatea mea de sacrificiu este destul de mare pentru a accepta şi, dacă Dumnezeu mă ajută, pot să fiu inspirată şi să rezist în campania electorală, dar ce mă fac dacă câştig?“ Cu toţii au izbucnit în râs, dar răspunsul meu fusese mai degrabă dramatic, iar următoarea jumătate de oră am rezistat tuturor insistenţelor şi am contracarat toate argumentele. Am fost întotdeauna convinsă că nu sunt făcută să conduc oameni, ci să-i emoţionez şi să-i conving. Descurajarea care s-a citit pe feţele acelor foşti deţinuţi politici, care îmi puteau fi părinţi şi bunici, atunci când au înţeles că nu mă vor putea convinge şi remuşcarea de a-i fi dezamăgit m-au făcut să mă implic în căutarea unui alt candidat. Cum Nicolae Manolescu nu mai intra în discuţie, au fost propuse mai multe nume – toate mai mult sau mai puţin aleatorii –, dar toţi au refuzat. Primul care a acceptat a fost Emil Constantinescu, propus de Solidaritatea Universitară, al cărui preşedinte era. Şi cum era şi vicepreşedinte al Alianţei Civice, Alianţa l-a susţinut. Nu ştiu nici acum dacă faptul că eu am anunţat public această opţiune a fost o întâmplare sau o manipulare. Eram la Cluj, în sala arhiplină a Casei Universitarilor, unde se desfăşura unul dintre faimoasele dialoguri ale Alianţei Civice. Nu-mi amintesc să fi fost niciun car de televiziune, nu ştiu cum s-a filmat, dar seara s-a dat pe

TVR 1 – fapt absolut neobişnuit – răspunsul meu la întrebarea pe cine va susţine Alianţa Civică.

În alegerile interne din cadrul Convenţiei i-a avut contracandidaţi pe Ion Raţiu, Sergiu Cunescu, Nicolae Manolescu şi Nicu Stăncescu. Cred şi acum că niciunul dintre ei nu ar fi avut mai multe şanse în faţa electoratului. Ceea ce, evident, nu este o judecată de valoare. Dar e clar că, înainte de a te întreba cine ar fi bun de preşedinte, trebuie să te întrebi cine poate ajunge în situaţia de a fi preşedinte. De altfel, Ion Raţiu şi Nicolae Manolescu au mai candidat la preşedinţie cu alte ocazii şi au obţinut rezultate minime (4% şi respectiv 0,7%). În ceea ce îl priveşte pe Emil Constantinescu, a reuşit să treacă bariera electorală, dar a fost un preşedinte slab nu numai pentru că nu a avut curajul să contracareze vechile structuri (pentru asta fusese ales!), ci şi pentru că a avut iluzia că va realiza mai mult încercând să se acomodeze cu ele. S-a depărtat de cei ce-l susţinuseră de teamă să nu fie considerat dependent de radicalitatea lor. Pradă complexelor, în acelaşi timp, de superioritate şi de inferioritate, a preferat, vechilor prieteni şi susţinători, subalternii oportunişti, faţă de care se simţea liber pentru că nu trebuia să le fie recunoscător. A intrat în conflict deschis cu Alianţa Civică pentru că nu a fost în stare să suporte atmosfera de egalitate intelectuală a acesteia şi nici ochiul critic pe care aceasta promisese că-l va ţine deschis asupra puterii, oricare ar fi fost ea. Alianţa nu i-a iertat niciodată felul în care, în primele săptămâni după preluarea puterii, a declarat ca depăşit Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara (punct cheie atât al Pieţei Universităţii şi al Alianţei Civice, cât şi al propriei campanii electorale), negând implicit necesitatea unei legi a lustraţiei, în absenţa căreia au putut, şi pot încă, funcţiona eficient toate frânele puse reformei. Alianţa nu i-a iertat faptul că – preferând simulacrele, pentru că erau mai uşor de manipulat –, atunci când a înfiinţat un organism împotriva corupţiei (CNAICO), reprezentanţii societăţii civile în diversele filiale judeţene ale acestuia nu au fost membrii Alianţei Civice, care ar fi putut acţiona eficient, ci membri ai unor ONG-uri fantomă, programate să nu deranjeze pe nimeni. Ţin minte scandalul izbucnit la Cluj - când s-a aflat că un astfel de ONG-ist anticorupţie era cunoscut ca fost ofiţer de Securitate – şi cum, la al V-lea congres al AC, reproşându-i-se această situaţie, ne-a răspuns că suntem frustraţi. A urmat scena în care, în buna tradiţie a Pieţei Universităţii, toţi delegaţii şi-au prins în piept eticheta „frustrat“.

Un handicap, poate cel mai important, cu care au fost confruntaţi oamenii politici care au câştigat ultimele alegeri a fost felul în care au fost votaţi, aproape religios. Alegerile din 1996 au avut ceva straniu în ele, nu s-a votat ca între diferite forţe politice, s-a votat ca între bine şi rău. Era clar că, în astfel de condiţii, noii puteri nu i se va ierta nimic, tocmai pentru că fusese privită cu o încredere mai mare decât merită oamenii politici. Orice greşeală a unuia dintre demnitari urma să fie transformată într-o catastrofă şi, pentru că ei deveniseră simboluri ale democraţiei de tip occidental, orice greşeală a lor urma să devină o deficienţă a democraţiei şi europenismului.

(Ana Blandiana, Adevăratul handicap al noii puteri, România liberă, decembrie 1996)

Preşedintele Constantinescu a spus şi spune că societatea civilă, deci şi dvs., nu l-a susţinut.

În schimb, n-a spus niciodată – ceea ce toată lumea ştia – că, fără Alianţa Civică, nu ar fi ajuns preşedintele României. Am urmărit aproape fascinată pe parcursul întregului său mandat eforturile pe care le-a depus ca să eludeze şi să camufleze un adevăr care nu era secret pentru nimeni. Campaniile sale electorale nu au fost decât continuarea mitingurilor Alianţei Civice în care se cerea „Reformă şi adevăr“: reforma care să permită crearea statului de drept şi adevărul despre revoluţie, adevărul despre mineriade. Era firesc ca aceste obiective să fie urmărite de societatea civilă şi în condiţiile în care ajunseseră la putere cei pe care îi sprijinise tocmai în acest scop. Nerealizarea şi ignorarea flagrantă a acestor obiective de către noii demnitari şi de către preşedintele provenit din societatea civilă au dus la o distanţare plină de tristeţe şi de neîncredere faţă de beneficiarii eforturilor civice, care se dovedeau inutile. Îmi amintesc uluirea, dezamăgirea şi descurajarea care ne-a cuprins atunci când Miron Cozma a fost condamnat pentru mineriada din septembrie 1991, care doborâse Guvernul Roman, fără să se spună un singur cuvânt despre mineriada din iunie 1990, cea infinit mai dramatică şi mai semnificativă, care reprimase Piaţa Universităţii. Petre Roman fusese răzbunat, noi nu. Şi cum procesul mineriadei din iunie 90 nu a fost făcut nici până azi, singura concluzie perenă este că în România adevărul şi justiţia sunt mai puţin importante decât imunitatea lui Ion Iliescu. Şi precauţia de a nu deranja vechile structuri.

Aţi putea vorbi despre implicarea Alianţei Civice în campaniile electorale ale CDR?

Implicarea Alianţei în campaniile electorale ale CDR a fost totală şi, în mod paradoxal, preponderentă, în comparaţie cu cea a partidelor. Îmi amintesc de câte ori am descoperit, umblând prin ţară, că, în timp ce primul candidat de pe listă nu participa la campanie pentru că ştia că are câştigul asigurat, al treilea nu participa pentru că nu spera ca succesul să ajungă până la el şi se agita doar cel de pe locul doi, iar membrii Alianţei, care nu aveau nimic de câştigat personal (Alianţa nu prezenta candidaţi), băteau satele neremuneraţi în nici un fel (în Alianţă nu au existat niciodată salarii), cu maşinile proprii prin hârtoape, din pura dorinţă de a schimba ţara şi oamenii, din simpla convingere că - tocmai pentru că nu sunt concurenţi şi nu sunt interesaţi - pot deveni mai convingător instanţe raţionale şi morale ale luptei electorale. Îmi amintesc zeci şi zeci de drumuri în 1992 şi în 1996 în grupuri mai mari şi în grupuri mai mici, participând în oraşe şi în sate, în săli de teatre baroce sau în cămine culturale cu bănci de lemn şi becuri chioare, la pasionate dialoguri publice (Dialogurile Alianţei Civice); îmi amintesc o seară într-un sat din Dâmboviţa, unde se oprise curentul şi, la lumina unei lămpi cu petrol, un ţăran bătrân mi-a spus – şi mi-am amintit de nenumărate ori cuvintele lui – că dacă cei pe care îi susţin nu se vor ţine de cuvânt, aşa cum nu s-au ţinut nici cei de dinaintea lor, el va şti că eu l-am minţit, pentru că el numai pe mine mă ştie, numai de mine a auzit; îmi amintesc un drum în Zalău, Bistriţa şi Năsăud, considerate oraşe roşii, în care ni se spunea că mergem degeaba, unde am mers cu d-na Cornea, Ion Caramitru, Romulus Rusan, Nicolae Prelipceanu, Petre Mihai Băcanu, Dorana Coşoveanu, Gh. Arvunescu şi nu ne-a venit să credem când am aflat apoi că, în urma noastră, Convenţia a ieşit pe primul loc. Dar îmi amintesc mai ales o dimineaţă de noiembrie cu cerul negru şi jos, cu un vânt rău şi o ploaie rece care te pătrundea până la os, în timp ce noi, scriitori, actori, doctori, ingineri, profesori universitari, înotam prin noroaiele unui târg de vite din Teleorman, distribuind portrete ale lui Emil Constantinescu şi materiale electorale ale Convenţiei unor ţărani uzi şi rebegiţi de frig cărora nu le păsa de alegeri, cărora numele noastre cunoscute nu le spuneau nimic şi care probabil urmau să nici nu se ducă la vot. Ştiu că am avut o clipă sentimentul că mă trezesc dintr-un vis absurd şi mă întreb unde sunt şi ce se întâmplă cu mine: peste două zile urma să fiu la Guadalajara, în Mexic, la congresul mondial al scriitorilor, unde eram propusă preşedinte al organizaţiei, iar eu înotam în ploaie şi noroaie încercând să conving nişte oameni pe care nu-i cunoşteam de calităţile unor oameni pe care nu eram sigură că-i cunosc şi de idei de care numai mie îmi păsa.

Faptul evident că, imediat după alegeri, Convenţia Democrată a încetat să funcţioneze a fost de natură să slăbească mult forţa partidelor care o formau în confruntarea cu partenerii de coaliţie şi să le transforme în anexe, mereu umilite şi bune doar de plătit oalele sparte, ale acestora. După cum luarea distanţei faţă de marile teme ale campaniei electorale (adevărul despre revoluţie, despre mineriade, Punctul 8 din Proclamaţia de la Timişoara, Legea accesului la dosare) şi împingerea lor spre derizoriu, amânare şi plictis a fost de natură să le îndepărteze susţinătorii. Paradoxal, impresia lăsată nu era că această îndepărtare a unor susţinători mai radicali decât ei înşişi îi nelinişteşte pe politicienii noştri, ci, dimpotrivă, că le simplifică viaţa, scăpându-i de insistenta amintire a baricadei pe care luptaseră împreună. Din păcate, acesta nu era un semn că baricada dispăruse, ci doar că, după ajungerea la putere, linia ei devenise sinuoasă şi trecea prin interiorul formaţiunilor lor. De la nemaifuncţionarea Convenţiei până la nemaiaplicarea propriilor programe, totul se petrecea ca şi cum noii ajunşi la putere s-ar fi grăbit să devină colegii celor care fuseseră înaintea lor acolo şi care continuau să rămână prin eşaloanele medii şi inferioare, formând vechile şi aproape nederanjatele structuri. Şi astfel nu aveau cum să mai fie şi colegii noştri.

(Din raportul la al VI-lea Congres al Alianţei Civice, mai 2000)

Alianţa Civică a ridicat, în faţa clasei politice, o ştachetă foarte înaltă – reforma morală, formal acceptată, dar în mod real respinsă. Cum explicaţi? (Am în vedere criterii de competenţă, rezolvarea chestiunilor trecutului, dosarele de Securitate, dar şi dosarele revoluţiei, ale mineriadelor.)

Ştacheta foarte înaltă – atât de înaltă încât am fost consideraţi lipsiţi de simţul realităţii şi utopici, imaginându-ne că poate fi acceptată de lumea politică românească – era de fapt o firească şi minimă sumă de criterii morale şi de competenţă, fără respectarea cărora nu putea fi sperat nimic. Sau, cum se spunea într-unul din documentele Alianţei Civice, „un stat de drept nu poate fi edificat în absenţa unei clase politice responsabile, iar responsabilitatea este în acest caz chiar o formă a moralităţii“. În ceea ce priveşte rezolvarea dosarelor revoluţiei, mineriadelor, ca şi deschiderea tuturor arhivelor, ar fi fost şi ar fi condiţia sine qua non şi dovada funcţionării corecte a justiţiei. Dar este foarte greu să pretinzi legilor juridice să funcţioneze, acolo unde legea morală nu şi-a regăsit sensul. Explicaţia că nimeni nu se străduieşte să găsească acest sens pierdut stă, pe de o parte, în faptul că aplicarea acestor legi şi criterii ar deranja vechile structuri de putere, care acoperă ca o reţea indestructibilă ţara, iar, pe de altă parte, eludarea lor permite interesului personal să aibă prioritate asupra celui de partid, iar celui de partid să aibă prioritate asupra celui naţional.

De ce, după preluarea puterii, s-a produs o distanţare între Alianţa Civică şi CDR?

După cum ştiţi, Alianţa Civică s-a aflat la originea CDR, atât ideatic, cât şi organizatoric. Împreună cu Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici (condusă de Constantin Ticu Dumitrescu), ea a făcut parte din consiliul de conducere al CDR şi a fost autoarea celor mai multe dintre proiectele care au dus la câştigarea alegerilor din 96. De fapt, nucleul CDR, care a făcut-o să supravieţuiască până în 96, au fost AC, AFDPR şi Corneliu Coposu, preşedintele PNŢCD, devenit şi preşedintele Convenţiei. Spun Corneliu Coposu pentru că el personal, uneori chiar împotriva propriilor colegi de partid, a susţinut alături de cele două organizaţii civice coeziunea şi solidaritatea Convenţiei, în timp ce partidele care o formau (inclusiv PNŢCD) aveau o permanentă spaimă de a nu-şi pierde identitatea în favoarea solidarităţii, uitând că această solidaritate era singura lor şansă de supravieţuire politică. Nu mai vorbesc despre liberalii, atât de divizaţi, care ba părăseau Convenţia şi intrau la guvernare alături de PDSR, ba se întorceau spăşiţi înainte de alegeri. De fapt, partidele din Convenţie nu se puteau lipsi de sprijinul Alianţei Civice şi al AFDPR, dar în acelaşi timp erau permanent deranjate de radicalitatea acestora, care le interzicea politicianismul.

Aşa se face că atunci când, înainte de alegerile din 96, legea (o lege făcută anume pentru a şicana Convenţia) cerea înscrierea separată a formaţiunilor politice şi a celor civice, CDR s-a înscris ca uniune de partide, uitând să se mai înscrie şi ca uniune de formaţiuni civice. În felul acesta, Alianţa şi AFDPR nu mai făceau parte din CDR în momentul victoriei electorale, care li se datora în cea mai mare măsură. Aşa se face că nici AC, nici AFDP nu au participat la tratativele cu PD dintre cele două tururi de scrutin, tratative în care, în loc să se discute legile reformei care urmau să fie votate de noul parlament, s-a discutat numai celebrul algoritm, iar în următorii ani, PD, partidul deţinător al unor importante ministere în guvern, vota în parlament împotriva acestor legi esenţiale, alături de opoziţia din care nu de mult se desprinsese.

De altfel – în lipsa d-lui Coposu şi a organizaţiilor civice – CDR a încetat practic să funcţioneze, înlocuită de rizibilele „cocopo“ şi „cocopa“, iar Alianţa Civică, după mai multe apeluri şi atenţionări asupra dezastrului evident care se apropia, şi-a anunţat autosuspendarea din CDR, punând cu tristeţe punct unei impresionante istorii a solidarităţii.

Alianţa Civică crede că iluziile instituirii unui stat de drept nu au nicio şansă să devină realitate atâta vreme cât justiţia, chiar dacă este independentă de celelalte puteri ale statului, prin unele decizii lasă impresia că nu este independentă de interesele oculte ale unor forţe politice sau mafiote. Consiliul Director Naţional al Alianţei Civice îşi exprimă consternarea şi revolta în faţa faptului că nu s-au finalizat încă dosarele vinovaţilor de morţii revoluţiei; că nu s-a început încă instrumentarea juridică a dosarului din 13-15 iunie 1990; că acţiunea justiţiei împotriva marilor afaceri de corupţie este cu atât mai lentă şi mai neeficientă cu cât se descoperă mai mulţi demnitari implicaţi în ele.

(Din Declaraţia de la Mangalia, 5 iulie 1998)

Cum vi s-a părut retragerea lui Emil Constantinescu?

Dezastruoasă. Chiar dacă celebra mărturisire de la sfârşitul mandatului (M-au învins structurile securiste) era o concluzie logică şi previzibilă în lipsa unei legi a lustraţiei, ea nu putea fi considerată o scuză într-un moment în care retragerea – făcută publică fără prevenirea partidelor din coaliţie – a echivalat cu lăsarea a cel puţin jumătate din electorat fără subiect al votului, declanşând detaşarea de politic a unei bune părţi a populaţiei, care, într-o mare măsură, mai persistă şi acum. A luat hotărârea într-un moment de deprimare, atunci când, aflând de întâlnirea secretă de la Paris dintre Adrian Năstase şi Valeriu Stoica a înţeles că liberalii au trecut de partea cealaltă. Dar un preşedinte nu are dreptul la crize de depresiune, aşa cum căpitanul unui vas în pericol nu îl părăseşte primul.

Alianţa Civică s-a preocupat de refacerea efectivă a ţesutului social distrus în comunism. Precizaţi şi comentaţi câteva direcţii de acţiune. Care vi se pare cea mai de succes? Câte dintre obiectivele Alianţei Civice s-au îndeplinit?

Dacă ar fi să dau un răspuns optimist, aş spune că principalul obiectiv îndeplinit este realizarea integrării euroatlantice. Fără să fie incorect, acest răspuns ar fi însă inexact, pentru că pe noi ne interesa realizarea statului de drept şi doar apoi integrarea, a cărei condiţie era acesta, în timp ce, în realitate, am fost primiţi în marea şi tot mai complicata familie europeană cu lecţiile nefăcute, dar transformate în forme umplute cu un conţinut de sens contrar. Şi totuşi, fără alternanţa la putere realizată cu sprijinul Alianţei, integrarea nu ar fi fost posibilă şi n-ar fi fost exclus să rămânem atârnaţi de graniţa CSI. Pe de altă parte, mitingurile, marşurile, apelurile, protestele, declaraţiile Alianţei Civice au învăţat societatea românească să spună NU („Învăţaţi să spuneţi Nu“ se cânta încă utopic în Piaţa Universităţii) şi au reprezentat o adevărată şcoală a societăţii civile. Dar cred că demersul cel mai profund şi cu urmările cele mai perene în societatea românească îl reprezintă resuscitarea memoriei colective prin Memorialul de la Sighet. Proiectul primului memorial al victimelor comunismului din lume, înaintat Consiliului Europei de Alianţa Civică în urmă cu aproape 18 ani, pe când România nu era încă, din cauza mineriadelor, nici măcar membră a Consiliului Europei, este nu numai un proiect de importanţă internaţională, ci şi un drum spre viitor prin descoperirea trecutului şi a reziduurilor lui din prezent.

Distanţarea dvs. de politică s-a produs după 1999. Cum a fost atunci?

Eşecul guvernării CDR şi revenirea la putere a forţelor postcomuniste prin marea cacialma a alegerilor din 2000 m-au convins că, pentru ca lucrurile să se schimbe cu adevărat în domeniul politic, ele trebuie să se schimbe în cel al mentalităţilor şi al educaţiei, iar educaţia începe prin redescoperirea memoriei (A învăţa înseamnă a-ţi aminti, spune Aristotel). Astfel, tot ce a fost zadarnic şi perisabil în eforturile Alianţei Civice a devenit ctitorie trainică în muzeul şi şcoala de la Sighet.

Adolescenţii care îşi descoperă rădăcinile în cutremurătoarele suferinţe ale distrugerii vechilor libertăţi şi idealuri vor putea forma în viitor o altfel de clasă politică. Este o nouă ştachetă înaltă şi poate o nouă iluzie. Oricum, cea mai frumoasă dintre Româniile posibile n-a existat încă.

Interviu realizat de RODICA PALADE

Ana Blandiana, 7 decembrie 2010, Revista 22