Începuturile Partidului Naţional Român (PNR) se regăsesc în istoria românilor transilvăneni, în lupta pentru drepturile lor legitime, individuale şi naţionale. Principiile pe care avea să fie mai târziu zidit PNR au fost enunţate de către Simion Bărnuţiu, la Blaj. Astfel, la 5/17 mai 1848, Adunarea Naţională de la Blaj a votat programul politic în 16 "punturi" al poporului român din Transilvania, care a stat la baza programului Partidului Naţional Român, printre care libertatea, egalitatea şi independenţa naţională, independenţa bisericii, asigurarea libertăţii individuale, înfiinţarea de şcoli româneşti de toate gradele ş.a.

Nevoia de închegare a unui partid românesc a fost impusă de încorporarea Transilvaniei la Ungaria (1865) şi de constituirea monarhiei bicefale austro-ungare (1867).

Partidul Naţional Român din Transilvania, exponent al tradiţionalei lupte naţionale, s-a constituit în anul 1869:

• la 26 ianuarie/7 februarie 1869, fruntaşii politici ai românilor bănăţeni, adunaţi la Timişoara, au întemeiat Partidul Naţional Român din Banat şi Ungaria, au hotărât să participe "activ", adică şi electoral, la viaţa politică şi au ales în fruntea lor pe Alexandru Mocioni;
• la 23-24 februarie/7-8 martie 1869, la Miercurea Sibiului s-a ţinut o conferinţă naţională a fruntaşilor politici ai românilor din Transilvania, în cursul căreia s-a constituit Partidul Naţional Român din Transilvania, sub conducerea lui Ilie Măcelariu, şi s-a adoptat "pasivismul" ca tactică politică, urmând ca partidul să se abţină de a participa la lupta electorală inegală din Austro-Ungaria, dar continuând lupta politică naţională.

După nici o lună de la înfiinţarea acestor partide, la 23 martie/3 aprilie 1869, autorităţile au interzis activitatea lor, pe motivul că nu pot exista "partide naţionale" (prima interdicţie a PNR).

Câţiva ani mai târziu, la 30 aprilie-2 mai/12-14 mai 1881, cercurile electorale ale românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, întrunite la Sibiu, au hotărât unificarea Partidului Naţional Român din Banat şi Ungaria cu Partidul Naţional Român din Transilvania într-un singur partid, sub numele de Partidul Naţional Român din Transilvania, care a proclamat ca tactică de luptă politică "activismul".

În zilele de 8-9 ianuarie/20-21 ianuarie 1892, fruntaşii Partidului Naţional Român (PNR) s-au întrunit într-o conferinţă extraordinară la Sibiu, alegând ca preşedinte al partidului pe dr. Ioan Raţiu. Totodată, s-a hotărât elaborarea unui "Memorandum" al românilor, adresat împăratului de la Viena, Franz Joseph. Memorandumul a susţinut revendicările românilor din imperiu şi a denunţat politica de asuprire naţională şi intoleranţa practicată de guvernul de la Budapesta.

Împăratul Franz Joseph a refuzat să primească delegaţia "memorandiştilor", iar semnatarii şi conducătorii acţiunii au fost trimişi în judecată.

Între 25 aprilie şi 25 mai 1894, s-a desfăşurat la Cluj "procesul memorandiştilor", în urma căruia 15 membri ai Comitetului Central al PNR, în frunte cu Ioan Raţiu, au fost condamnaţi la închisoare. La 16/28 iulie 1894, guvernatorul ungar a interzis activitatea Partidului Naţional Român, invocând drept pretext lipsa unui statut şi existenţa unor legături cu elemente din străinătate (a doua interdicţie a PNR).

Răsunetul internaţional, favorabil "memorandiştilor" a făcut ca împăratul Franz Joseph să hotărască amnistierea acestora.

În baza noului program însuşit de partid la Congresul de la Sibiu (10/23 ianuarie 1905), a fost abandonată tactica "pasivismului", fiind adoptată cea a luptei parlamentare – "activismul". Drept urmare, fruntaşii partidului au candidat în alegerile din 1905, când au fost aleşi opt deputaţi români, iar în 1906 au obţinut 15 locuri de deputaţi în Parlamentul de la Budapesta, printre care Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida-Voievod.

Tratativele duse de PNR cu primul-ministru al Ungariei, contele Tisza, pe baza programului adoptat la Sibiu, s-au izbit permanent de refuzul acestuia de a acorda românilor drepturile legitime solicitate. Tratativele s-au rupt definitiv la 17 februarie 1914, când PNR a respins categoric concesiile nesemnificative oferite de guvernul maghiar.

După începerea primului război mondial, guvernul Tisza a încercat, într-o primă fază, să obţină sprijinul populaţiei româneşti, solicitând liderilor politici să facă declaraţii de fidelitate faţă de Austro-Ungaria. La refuzul imensei majorităţi a conducătorilor români de a accepta acest demers, contele Tisza a trecut la contra măsuri, emiţând în iulie 1914 un număr de 33 de ordonanţe prin care se suprimau, parţial sau total, o serie de libertăţi cetăţeneşti: libertatea presei, a întrunirilor etc.

În faţa acestor acţiuni, pentru a-şi feri membrii de represiune şi pentru a nu se angaja faţă de guvern, Comitetul Executiv al PNR a hotărât, la începutul lui august 1914, să-şi suspende activitatea (a treia întrerupere a activităţii PNR).

La 14 septembrie 1914, într-o întrevedere cu Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida-Voievod, contele Tisza a făcut ultima încercare de a obţine cooperarea românilor în schimbul unor concesii politice. Tentativa s-a soldat cu un eşec, iar ca măsură punitivă, pe baza Legii nr.18/1915 (a "trădătorilor de patrie"), Maniu a fost mobilizat şi trimis pe frontul din Italia.

În decembrie 1917, Comitetul Executiv al PNR a hotărât să-şi reia activitatea şi a stabilit Aradul, ca centru de decizie, şi "Drapelul" din Lugoj, ca organ de presă. În ianuarie 1918, acelaşi Comitet, întrunit la Budapesta, a decis să se pronunţe în Parlamentul maghiar pentru autodeterminare, pe baza celor 14 puncte enunţate de preşedintele SUA, Thomas Woodrow Wilson, la 18 ianuarie 1918.

În februarie 1918 urmează un val de represiune, cu arestări şi condamnări în faţa curţilor marţiale de la Viena şi Szegedin.

La 24 septembrie 1918, Comitetul Executiv al PNR a hotărât reluarea activităţii politice militante.

Un episod istoric semnificativ pentru acţiunea românilor transilvăneni, şi în special a lui Iuliu Maniu, s-a petrecut către sfârşitul primului război mondial, când armata austro-ungară intrase în descompunere. În întregul imperiu, naţiunile subjugate îşi cereau dreptul la o existenţă liberă şi civilizată. Ofiţerul (de rezervă) de artilerie Iuliu Maniu s-a hotărât să întreprindă un act temerar pentru a marca un pas spre independenţa românilor din Transilvania. S-a prezentat la Ministerul Armatei din Viena, cerând să fie primit de ministrul de război, generalul Steiner. Iuliu Maniu a solicitat să i se pună la dispoziţie un sediu în minister, oferind trupele române pentru asigurarea ordinii în Viena căzută pradă anarhiei. În urma unor consultări, generalul Steiner s-a văzut nevoit să satisfacă cererea lui Maniu care, cu ajutorul generalilor Boeriu şi Moga, a organizat o armată a românilor din Transilvania din efectivele aflate la Viena şi a restabilit ordinea în oraş.

În Transilvania, la şedinţa din 12 octombrie 1918 a Comitetului Executiv al PNR, ţinută în casa lui Aurel Lazăr din Oradea, cu participarea lui Gheorghe Pop de Băseşti, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop şi Ioan Suciu, s-a decis exprimarea publică a hotărârii din ianuarie 1918. Ca urmare, Alexandru Vaida-Voievod a rostit, la 18 octombrie 1918, în Parlamentul de la Budapesta, "Declaraţia de autodeterminare a românilor din Imperiul habsburgic", în conformitate cu principiul autodeterminării şi cu cel al egalităţii în drepturi pentru toate naţiunile.

Între 13 şi 15 noiembrie 1918, la Arad s-au purtat tratative între reprezentanţii guvernului Károlyi şi partea română. Respingând propunerile maghiare, la întrebarea deschisă a lui Jászi Oszkar, ministrul naţionalităţilor, "ce vor românii?", Iuliu Maniu a răspuns: "Teljes elszakadast" (completă despărţire).

După eşuarea tratativelor cu reprezentanţii guvernului maghiar, Consiliul Naţional Român a hotărât convocarea Adunării Naţionale la Alba-Iulia.

La 1 decembrie 1918, în casina militară din Alba-Iulia s-au întâlnit 1.228 delegaţi din cele patru unghiuri ale ţării, din care 628 deputaţi ai cercurilor electorale româneşti din Transilvania şi Banat, restul fiind reprezentanţi ai asociaţiilor profesionale, culturale, religioase, pedagogice, ai gărzilor naţionale, ai muncitorilor, femeilor, studenţilor. Delegaţii au adoptat Rezoluţia Unirii cu Ţara, visul de secole al naţiunii române. În numele Consiliului Naţional Român, Vasile Goldiş a citit această rezoluţie celor peste 100.000 mii de români, uniţi în suflet şi simţire, adunaţi pe platoul din cetate. Adunarea naţională a stabilit ulterior Marele Sfat Naţional, compus din 200 de membri aleşi şi 50 de membri cooptaţi. La 2 decembrie 1918, Marele Sfat a ales prima conducere româneasca a Transilvaniei, Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu.

În expunerea sa, Maniu a fundamentat juridic actul unirii şi a pus bazele unei politici a naţionalităţilor, magistral sintetizată în cuvintele:
"...Nu vrem să devenim din asupriţi asupritori".

Consiliul Dirigent a funcţionat la Sibiu de la 2 decembrie 1918 până la 10 aprilie 1920, exercitând puterea în perioada de tranziţie şi adoptând măsurile cele mai indicate menite să ducă la integrarea Transilvaniei în România.

Primul act de integrare a fost trimiterea în guvernul central de la Bucureşti a trei reprezentanţi ai Transilvaniei: Ştefan Cicio Pop, Alexandru Vaida-Voievod şi Vasile Goldiş.

În alegerile parlamentare de la începutul lunii noiembrie 1919, Partidul Naţional Român a obţinut 199 de mandate din 205 atribuite Transilvaniei (numărul total al deputaţilor în întreaga ţară era de 568).

La 25 noiembrie 1919, după alegeri, s-a constituit "Blocul Parlamentar" al reprezentanţilor mai multor partide: Partidul Naţional Român, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat, Partidul Ţărănesc din Basarabia şi Partidul Naţionalist-Democrat al lui Nicolae Iorga. S-a format un comitet de conducere din care au făcut parte Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Paul Bujor, Ion Borcea, Ion Mihalache, Ion Inculeţ, Pantelimon Halippa, Nicolae Iorga ş.a. S-a elaborat programul noului guvern, constituit la 1 decembrie 1919, sub preşedinţia lui Alexandru Vaida-Voievod.

Componenţa eterogenă a guvernului a generat frământări care nu i-au permis să promoveze reforme importante, iar opoziţia liberalilor şi reţinerea suveranului în acceptarea proiectului de lege privind împroprietărirea ţăranilor a determinat demisia întregului cabinet Vaida (13 martie 1920). Astfel s-a încheiat guvernarea "Blocului Parlamentar", expresie a tendinţelor de aşezare a vieţii politice româneşti pe baze democratice, în cadrul statului naţional unitar român.

Organizate de guvernul generalului Alexandru Averescu, care dizolvase Consiliului Dirigent (decretul din 2 aprilie 1920), alegerile din mai-iunie 1920, după o campanie electorală exercitată "în forţă" de către Partidul Poporului, condus de general, au avut drept rezultat înfrângerea PNR. Acesta a obţinut doar 23 de mandate din 121 de candidaturi depuse.

Consfătuirea "Comitetului celor 100", ţinută în 26-27 mai 1921 la Cluj, a hotărât menţinerea organizării existente în cadrul PNR, dar a autorizat Comitetul Executiv să ducă tratative de fuziune cu alte partide cu vederi politice apropiate.

Alegerile organizate de liberali (1-11 martie 1922), au adus Partidului Naţional Român o nouă înfrângere, experienţă care a impus ideea fuziunii PNR cu un partid din Vechiul Regat. Până la marea fuziune din octombrie 1926 cu Partidul Ţărănesc, Partidul Naţional Român a absorbit, în noiembrie 1922, Partidul Conservator-Democrat al lui Take Ionescu (decedat în iunie 1922), apoi, în 1923, grupul Pelivan, compus din liberali basarabeni, şi, în martie 1925, Partidul Naţionalist al Poporului, condus de Nicolae Iorga şi Constantin Argetoianu.