Corneliu Coposu Fan Page

Corneliu Coposu, Oratorul

Înapoi la 2024

În viaţa noastră politică Iuliu Maniu reprezintă mai presus de orice energie disciplinată şi concentrarea morală. Dacă pe oamenii politici, în acţiunea cărora predomină temperamentul, i‑am putea numi romantici, în sensul clasificării literare, Maniu poate fi socotit de formaţiune clasică, predominând în viaţa lui, judecata rece, limpede, logică, asupra inerentelor oscilaţii ale sentimentelor.

Cine şi l‑ar putea imagina smuls din împărăţia calmului său? Un Maniu cu stăpânirea de sine frântă, cu armura liniştei sfâşiată, agitat în ieşiri tumultoase, precizându‑se în descărcări patetice de nervi, este un non sens al închipuirii, o utopie a celei mai îndrăzneţe fantezii. Doar el e bărbatul fără nervi, seninătatea obsedantă întrupată într‑o expresie rătăcită în depărtări necunoscute; e omul care şi‑a constituit eul său omenesc vasal judecăţii şi s‑a robit pe sine propriei lui voinţi atotstăpânitoare. În momentele cele mai frământate ale vieţii publice, când incinta pronunciamentelor pare suprafaţa unei mări biciuite de uragan, un singur om îşi păstrează calmul imperturbabil, perzistă în acelaş calm, trăieşte din el, dominează de la înălţimea lui, reducând furtuna de patimi la un silogism: Iuliu Maniu!

Pasiunea lui pentru logică, pentru logica evenimentelor, a acţiunilor, a ideilor, a hotărârilor, a atitudinilor, a construcţiilor chiar, grija de a elimina din spusele lui inutilul verbozităţii, îl dovedesc a fi un adversar serios, temut, cu atât mai inexpugnabil, cu cât nu se destăinuieşte, niciodată, nimănui.

Colectorii simpatiilor populare, fruntaşii de duzină din creştetul politicei româneşti sunt torente spumegânde ce se prăvălesc peste stânci ascuţite: aliaj sclipitor de talent şi temperament, Iuliu Maniu, omul concentrat, singularizat, interiorizat. E o apă liniştită, domoală de şes, dar cu adâncimi nebănuite.

Sunt mulţi, fără îndoială, cei cari îl întrec în meşteşugul vorbirii. Unii excelează în muzicalitate, asaltând viforos armonia crescândă a sunetelor, repezind artistic trei game într‑o exclamaţie sau plimbându‑şi cu măestrie îngrijorarea ori solemnitatea exteriorizată, pe rezonanţele profunde ale posibilităţii lor vocale. Alţii toarnă potop de fraze vrăjite peste sensibilităţile ascultătorilor, ca tunetul izbesc cu vorba în timpana sentimentală – unii; ca untdelemnul curge balsamul mângăietor al cuvântării altora. Mulţi îşi subliniază discursuri prin gesturi elocvente şi graţioase, ori prin văgălituri repezite şi salturi desordonate de saltimbanci. Sunt marii noştri oratori.

Iuliu Maniu? Când vorbeşte, îşi împlântă căutătura într‑un punct nehotărât. Nemişcate‑i sunt mâinile. Nemişcată – expresia. Pare încremenit pe soclu. Cu vocea lui suavă, blândă şi totuşi ascuţită, genantă chiar, nimeni nu şi‑ar fi încercat norocul în oratorie. Frazele lui sunt simple şi scurte. Patetismul retoric îi este necunoscut. Şi totuşi Iuliu Maniu este orator desăvârşit, neîntrecut, neegalat. Cuvântul lui e purtător de biruinţă. Glasul lui răscoleşte mulţimile. Neclintirea lui spune mai mult decât cele mai coreografice gesturi.

Cu o logică de fier, el ştie să înlănţuie curente de idei, la aparenţă divergente; ştie smulge cu iuţeală mânuitorilor de lasso, din goana de cursă continuă a evenimentelor neobservate de alţii, argumente categorice pentru teza lui; le încolţeşte, le strânge, le izbeşte în faţă, ridicând construcţii temeinice de gândire din încleştarea lor. Când argumentează Maniu te copleşeşte sub greutatea probelor. Puterea lui de convingere nu cunoaşte obstacol. Pândit din fragedă tinereţă de duşmani, cari căutau să‑i descopere călcâiul vulnerabil s‑a învăţat să‑şi subtilizeze gândurile, să‑şi oţelească dreapta judecată. Iuliu Maniu este omul care despică firul în zece părţi egale, şi totodată rezumă într‑o proporţiune simplă complexul unui secol de istorie.

Îşi fascinează ascultătorii când vorbeşte. Fizionomia lui are trăsături rectilinii, adânc sculptate, din care se desprinde magnetismul ce atrage toate privirile asupra‑i. Această fizionomie etalează o încordare perpetuă, o tensiune continuă, o vigilenţă neadormită şi în acelaş timp expresia celei mai desăvârşite linişti sufleteşti. Nu poate înţelege nimeni cum îngăduie mecanismul omenesc o astfel de simbioză a însuşirilor prin excelenţă contradictorii, armonizată pe cutele inexpresive şi totuşi atât de expresive ale unei măşti impenetrabile, sub paravanul căreia clocotesc svâcniri dinamice, torente de pasiuni nobile şi fluvii de neastâmpăr creator.

Pentru ca să‑l cunoşti pe Maniu, trebue, neapărat, să‑i asculţi un discurs politic; unul dintre acele, în cari împlântă aripile gândurilor lui. Grija lui de căpetenie, când vorbeşte, este să facă loc adevărului. Logica argumentaţiei strânse şi claritatea luminoasă a expunerii îi netezesc cărarea. În oratoria lui Maniu stăpâneşte naturaleţa; elocvenţa lui prin această trăsătură realistă fascinează. Căci oricât ai căuta, nu găseşti în cuvântările lui frumuseţe artistică, nici nu dai de reverii politice; oricât l‑ai asculta nu te încântă cu interpretările coregrafice, ori melodia frazei.

România Nouă, Nr. 6,

11 ianuarie 1938, p. 3‑4

* Fragment din volumul lui Corneliu Coposu, „Din cele trecute vremi. Jurnalist la Cluj (1935-1938)”, ediţia a II-a, revizuită, apărut la Editura „Caiete Silvane” din Zalău.

sursa: caietesilvane.ro

Articol citit de 67 ori.

Alte articole