• Membrii Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politic se întîlnesc, an de an, de Ziua Crucii, pentru ca mărturiile dureroase ale regimului de exterminare să nu fie uitate şi nici memoria celor care au murit pentru libertate

„Ăsta parcă-i hotel de lux, în comparaţie cu ce-am suportat noi“, spun cîţiva dintre foştii deţinuţi politic în puşcăria Aiudului, privind celulele de azi ale penitenciarului. „Da, un hotel de o stea. Parcă ar fi cameră de cămin studenţesc. Au şi şcoală în curte“, se aud alte voci. „Aici e zarca?“, se miră cineva mai tînăr. Locul hîrdăului de fecale - sau tinetă, într-un limbaj mai elegant - a fost luat de vase obişnuite de toaletă. Deţinuţii de azi au chiuvetă în celulă şi saltele relaxa pe paturile etajate. Au voie să-şi aducă şi televizor, şi au televiziune prin cablu. „Noi dormeam pe rogojină, atunci cînd ne lăsau să dormim. Şi numai la marginea patului, nu care cumva să apucăm să ne odihnim oasele. Aici au fost oameni care au murit de frig, de foame şi din cauza bătăilor“, îşi aminteşte medicul Teofil Mija. Vizitatorii se mişcă destul de repede, încadraţi de poliţişti. De data aceasta, pentru protecţie. Construită în vremea Mariei Tereza şi a răscoalei lui Horia, Cloşca şi Crişan, închisoarea în care, cu aproape 50 de ani în urmă, au fost ucişi mii de oameni care au încercat să se împotrivească regimului, este şi astăzi funcţională. Aprobarea specială primită de la Ministerul Justiţiei - Administraţia Naţională a Penitenciarelor - permite accesul în închisoare al vizitatorilor, dar pe un traseu bine stabilit, şi numai după ce lasă la poartă telefoanele mobile sau aparate de fotografiat. „Lăsăm şi şireturile?“, glumeşte cineva, înainte de a trece prin detectorul de metale. De Ziua Crucii, 39 de supravieţuitori ai lagărelor comuniste ori urmaşi ai celor dispăruţi, însoţiţi de 14 elevi de la Colegiul Naţional „Unirea“, au venit să vadă închisoarea Aiud. Şi să-i pomenească pe cei care au sfîrşit în spatele zidurilor reci.

Închisoare nouă, amintiri vechi

În anii crînceni ai începutului comunismului, zarca Aiudului era înconjurată de vreo trei metri de arătură, apoi de garduri de sîrmă ghimpată. „Nimeni nu se putea apropia. La geamuri erau scînduri, aşa că lumina nu pătrundea în celulă, iar afară nu se putea zări“, povesteşte Teofil Mija. Din cei 15 ani cît a avut el condamnare, 10 i-a petrecut în zarca Aiudului, în a doua celulă, pe culoarul din dreapta. Restul pedepsei a ispăşit-o la Canal, apoi la Cluj şi la Oradea. Acum are 82 de ani. Şi este încă în putere. „Mă bucur că acum, deţinuţii, chiar dacă nu ispăşesc pedepse politice, au parte de un tratament uman. Nu mai vreau să treacă nimeni prin ce-am trecut noi“, spune Mija. „Dar cine vede închisoarea aşa cum arată acum nu-şi poate imagina ce coşmar am trăit noi“. Nici curtea nu mai e ca atunci. „Aici erau trei capele, una ortodoxă, una catolică şi una protestantă. Ăia le-au desfiinţat. Într-una au făcut celule de izolare-exterminare. Acolo nimeni nu putea rezista multă vreme. În celelalte două, au făcut magazii“, îşi aminteşte fostul deţinut politic. Cel mai rău era însă în beciul de sub „celular“. Acolo era iadul pe pămînt. Acum, clădirea este renovată. Pînă şi acoperişul e nou.

Crucile jerfei

În fiecare an, de ziua Sfintei Cruci, supravieţuitorii temutei închisori a Aiudului se întîlnesc aici ca să-i pomenească pe cei care nu au mai ieşit vii dintre zidurile lagărului de exterminare. Şi să le cinstească memoria lîngă monumentul înălţat aproape de zidurile puşcăriei. „Rîpa Robilor, aşa i-au spus deţinuţii acestui loc“, spune vicepreşedintele AFDP Braşov, Octav Bjoza. Şi el a făcut ani grei de închisoare, dar nu la Aiud. În patru ani, a trecut prin 14 închisori şi lagăre de muncă forţată. „Monumentul de la Aiud a fost început prin `92-`93 şi terminat prin `99. S-au ocupat de el filialele din Alba şi Sibiu“, explică Octav Bjoza. Şapte cruci duble care sprijină o alta, mai impunătoare. „Crucile care poartă imensa cruce a jertfei unora dintre noi şi a ruşinii neamului românesc“, spune unul dintre foştii deţinuţi. Pentru că majoritatea românilor au suportat 50 de ani de comunism fără să se revolte.

8.000 de nume

Construcţia este făcută cu tîlc. După ce cobori treptele dinăutru, pînă la altar, la întoarcere ai impresia că urci la cer. Pe pereţii din marmură albă, sînt dăltuite aproape 8.000 de nume ale morţilor din închisorile comuniste. În preajma monumentului sînt însă doar sute de morminte. În multe dintre gropile comune nici nu se ştie cine a fost înmormîntat. O bătrînă plînge, primind colacul din mîna unei măicuţe. „Mi-am adus aminte de tatăl meu, care a murit la Aiud. A fost îngropat aici, într-o noapte, aşa cum se făcea cu toţi deţinuţii politici. În decembrie `60. Era preot într-o comună din judeţul Suceava. Preotul Vasile Stoleru“, spune femeia. O cheamă Silvia Stoleru, după tată, şi Topolnischi după soţ. Acum e văduvă şi nici măcar nu ştie dacă tatăl ei a avut parte de un mormînt sau a fost aruncat pe cîmp. „Săpau gropile ziua, şi noaptea aduceau morţii. Puneau mortul în groapă şi săpau alta, la rînd. Fără cruce, fără nimic. Mătuşa mea a aflat la cîteva zile de moartea lui tata. A întrebat la Primărie, să vadă cîţi morţi au fost îngropaţi din acea noapte. Apoi a socotit în ce groapă ar putea fi tata. Şi a pus un cîrlig de fier, ascuns bine între bălării, să se ştie locul. După aceea, a venit şi a pus o cruce de lemn, o cruce mică, în care a săpat două iniţiale. S.V. Numai atît. Cînd a venit mama, mai era doar un ciot de lemn. Dar a rămas cîrligul, sub bălării“, povesteşte bătrîna. Nu era voie pe atunci să se ştie numele morţilor. Şi nici numărul lor.

„Să nu ne răzbunaţi“

În afara cimitirului, dincolo de coteţele de porci care, cu cîţiva ani în urmă, erau încă peste oseminte, este un mormînt singuratic. „Mircea Vulcănescu, filosof român. 1904-1952“, stă scris pe cruce. Mormîntul a fost căutat ani de zile, pînă cînd cineva şi-a adus aminte că ar fi „cam pe-acolo“. Vulcănescu a murit tot la Aiud. L-a dat gata boala de plămîni, într-o cameră rece şi întunecată, de la izolare. „În celulă nu era nimic, nici pat, nici o rogojină, nimic. Doar beton gol şi rece. Şi umezeală. Ca să te oblige să stai numai în picioare“, îmi povesteşte domnul Bjoza. „Colegul de celulă al lui Vulcănescu n-a mai rezistat într-o noapte, şi s-a prăbuşit pe podea. A vrut să-l salveze şi, pentru că nu-l putea ţine în picioare, s-a culcat el pe podea, şi l-a pus pe colegul său deasupra. Omul a fost salvat, dar Vulcănescu s-a îmbolnăvit foarte tare şi în cîteva săptămîni s-a stins“, povesteşte Octav Bjoza. Pe crucea lui Vulcănescu mai scrie ceva. Un mesaj creştin: „Să nu ne răzbunaţi!“.

Nimeni nu şi-a asumat ororile comunismului

Şi supravieţuitorii închisorilor comuniste nu s-au răzbunat. Octav Bjoza ştie pe de rost numele colegilor de celulă, prieteni şi trădători. Chiar şi numele torţionarilor. Numele tuturor celor care i-au distrus viaţa şi după ce a ieşit din puşcărie, cei care nu l-au lăsat să-şi termine facultatea unde era şef de promoţie, înainte de arestare. Ştie dacă mai sînt în viaţă sau nu, le ştie adresele, numerele de telefon, numerele de maşină, ce poziţii sau funcţii au în actualul sistem. Nu vrea nimic de la ei. „Cei mai mulţi dintre vechii securişti, care mai trăiesc, sînt acum oameni de afaceri de succes. Cei care au cîntat osanale partidului sînt mari patroni sau parlamentari. Nici unul dintre cei trei preşedinţi ai ţării, care au fost după `89, n-a ieşit în faţa naţiunii, să-şi asume ororile comunismului, dom`le!“, spune el dezamăgit. Doar atît ar vrea, din partea României democratice, ca reparaţie morală.

Un proces amînat

Aşa cum s-a întîmplat în Polonia, în Ungaria, în Cehia, chiar şi în Germania, pe vremea cancelarului Conrad Adenauer. „Pe noi ne roade legea Holocaustului. Nimeni nu contestă Holocaustul, dar despre zecile de mii de români morţi în închisorile comuniste nu se spune nimic. Şi primii comunişti au fost evrei sau ţigani, în România. În `92-`93, am încercat să deschid un proces al comunismului, prin publicarea în presă a unor fapte şi nume. Să ştie lumea. La prima expunere s-a sesizat procurorul militar al Braşovului şi am fost somat verbal, telefonic, să mă prezint ca «martor la un proces». Nu mi s-a spus ce fel de proces, cine se judecă, nimic. O tot dădeau cotită. Actualul procuror militar şef, atunci era maior, acuma e colonel, Titi Stoenică, m-a chemat să-mi spună aşa, printre rînduri, că nu pot să-mi permit să spun că am fost bătut şi schingiuit de cutare şi cutare. Ce, am vreo dovadă? Mai trăiesc destui care pot depune mărturie. Dar nu se vrea aflarea adevărului. Se va dori, probabil, cînd cei care au schingiuit vor muri, ca şi noi, cei care le-am supravieţuit“, trage el concluzia.

„I-am iertat pe toţi“

Nici Octav Bjoza, nici ceilalţi supravieţuitori ai închisorilor comuniste nu le doresc răul foştilor lor torţionari. „I-am iertat, pe toţi“, spune simplu domnul Bjoza. Nu poate să-i uite, dar i-a iertat. „Dumnezeu sau dracul mi-i tot scoate în cale“, spune fostul condamnat. Şi pe locotenentul major Istrate, cel care l-a bătut la tălpi cu bestialitate şi care „trăieşte în Zalău, e pensionar, iar soţia sa, de care a divorţat, mai cînta încă în corul bisericii armeneşti din centrul Gherlei“. Şi pe „Traian Urzică, Cuza Vodă nr. 1“, alt securist care s-a ocupat de el, şi cu care n-a reuşit să stea de vorbă nici un ziarist. „Nevastă-sa crapă uşa de două degete şi zice «Hai, plecaţi, că vă iau cu măturoiul. Soţul meu n-are timp de aşa ceva»“. Şi pe mulţi alţii, ca ei. Vrea doar să-i privească în ochi, să le aducă aminte, să vadă dacă se căiesc. El i-a iertat. „Aşa am fost eu educat de preoţi şi de părinţi“, spune domnul Bjoza. Cum şi-a iertat şi colegul de pat din celulă, despre care a aflat că a ajuns la rîndul său torţionar, şi pe cel mai bun prieten, despre care a aflat că a devenit informator al Securităţii şi „turna“ tot ce discutau. „Noi, chiar şi pe aceia dintre noi care ne-au schingiuit i-am iertat. Şi nu permitem nimănui din afară, necunoscînd situaţia de acolo, să-i judece. Pentru că nu toţi putem rezista la fel. Eu, unul, am rezistat. Dar dacă mai insistau? De unde să ştiu eu cît aş mai fi rezistat?“, se întreabă Octav Bjoza.

„Moare banditu`, rămîne o pîine pentru popor“

• Bătaia cu bîta, cu bocancii sau cu orice altceva era tehnica torţionarilor. Unde cădea bîta, oasele se rupeau. „Moare banditu`? Nu contează, rămîne o pîine pentru popor“, spuneau gardienii. „Puneau deţinuţii să-şi facă nevoile în gamela în care mîncau. Îi puneau să stea în patru labe, în cerc, şi după ce umpleau gamelele, le spuneau «Acu` schimbaţi-le între voi. Şi mîncaţi!». Şi trebuia să stea aşa, în patru labe, ca nişte cîini, şi să lingă pînă în fundul gamelei. Şi ei stăteau. Sub ameninţarea bîtelor care unde loveau, rupeau oasele“, povesteşte Bjoza. „Pe un preot, l-au urcat, în chip de postament, pe un veceu. Au luat colacul şi i l-au pus în chip de patrafir, după gît. Şi, în timp ce îl puneau să spună citate din Biblie, el trebuia să se onanizeze. Şi-l băteau“. O altă amintire cutremurătoare. „Tăbărau peste tine în celulă, te smulgeau de acolo, îţi dădeau hîrtie şi creion şi te puneau să scrii. Că ai trăit cu mama, cu sora, cu fratele, cu o capră, cu o gîscă, cu tot ce le trecea prin cap. Şi trebuia să semnezi. Ca să le pună la dosar. Ca să nu mai ai personalitate, să-ţi zdrobească totalmente personalitatea. Să fii mai puţin decît nimic. Să nu mai exişti. Şi au fost şi altele, mult mai multe, şi diabolice...“

La Securitatea din Braşov a fost cel mai rău

• „Cea mai rea a fost bătaia de la Securitatea din Braşov. Unul Stoica, ciung, fără o mînă. M-a bătut numai la tălpi, pînă nu prea mai ştiam de mine. Ne puneau să îndoim genunchii, şi ne legau mîinile de picioare. Apoi băgau o bară între legături, pe care o aşezau pe spătarele a două scaune, şi ne atîrnau aşa, cu tălpile în sus. Şi dădeau cu ce apucau. Urlam cît puteam. Îmi astupau gura cu batista, cu ciorapii, cu cîrpe, cu ce aveau la îndemînă. Sau, trebuia să trec, în drum spre celulă, printre gardieni. Stăteau în şir, faţă în faţă, şi loveau cu pumnii, cu picioarele, cu bîtele... Colegele mele de celulă se îngrozeau, cînd mă vedeau în ce hal eram adusă“, povesteşte o bătrînică de 82 de ani, sprijinită într-un baston. Eugenia Henţiu, născută Trandabur, a făcut închisoare politică doi ani, la Braşov şi Sibiu, pentru singura vină de a fi împrumutat bani unui fost legionar. Nu ştia că este legionar. „Dar nu bătaia groaznică m-a îngenuncheat, ci foamea“, spune bătrîna. „În fiecare seară mă culcam flămîndă. Eram cu sora mea în acelaşi pat. Dimineaţa ne dădea raţia de pîine pe toată ziua. Un sfert de pîine. Tot timpul mi-era foame. M-am surprins într-o dimineaţă aruncîndu-mi ochii şi luînd sfertul cel mai mare. M-am cutremurat. Nu i-am zis niciodată sorei mele de asta, dar am pus-o de atunci să ascundă la spate pîinea şi să-mi dea să aleg dintr-o mînă. Dacă ar fi ştiut, mi-ar fi dat şi porţia ei, că era cu zece ani mai mare, ea mă crescuse. N-am făcut nimic de care să-mi fost ruşine în închisoare, decît asta“, îşi aminteşte doamna Henţiu.

Congresul anual al AFDP

• Cel de-al 12-lea congres al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politic a început ieri, la Mamaia, şi durează două zile. „Cele mai importante sînt problemele pe care le discutăm de 12 ani, fără ca viaţa noastră să se schimbe sub nici un aspect. Indiferent cine a fost la guvernare, reparaţiile morale sînt zero, iar cele materiale insignifiante, în raport, de exemplu, cu eroii Revoluţiei de la 1989, pentru care senatorul Sergiu Nicolaescu a iniţiat un proiect de lege. Noi ne-am pierdut tinereţea în închisori şi ne-am ratat cariera profesională. În fiecare an discutăm propuneri legislative, dar guvernanţii sînt mereu insensibili la doleanţele noastre, indiferent dacă privesc reparaţii morale sau materiale“, spune vicepreşedintele AFDP Braşov, Octav Bjoza. Delegaţia braşoveană este formată din 12 membri.

„Generalul Alexandru Nicolschi, alias Boris Grumberg, un evreu basarabean, şeful Securităţii de atunci, şi cu Alexandru Drăghici, succesorul lui, au aranjat următoarea formă de compromitere morală definitivă a unora dintre noi: i-au bătut, i-au torturat şi i-au flămînzit pe o parte din deţinuţii politic, pînă n-au mai putut, săracii, şi au cedat. Apoi au făcut echipe de aşa-zisă reeducare. Le dădeau o hrană mai bună, îi ţineau încarceraţi sepa-rat, dar le-au pus bîte în mîini şi îi băgau în celule să-şi bată fratele, prietenul, tatăl. Ne puneau să ne batem între noi şi ei, securiştii, se amuzau privind prin vizoare. Un bun prieten, cu care am dormit chiar şi în acelaşi pat în cîteva lagăre şi închisori, a făcut parte din echipele de reeducare ale lui Ţurcanu şi a şi omorît cel puţin un om în bătaie, lovindu-l cu pumnii în ficat şi în splină. Apoi, cînd a fost să se caute vinovaţii, securiştii au înscenat procese şi i-au condamnat tot pe foştii deţinuţi. Aşa a păţit şi prietenul meu. El nu mi-a spus nici un cuvînt despre asta, cît am fost închişi împreună. Chiar şi pe aceştia i-am iertat.“
Octav Bjoza

Andrei PAUL, 20.09.2005, Monitorul Expres