O cameră igrasioasă săpată în tranşeele vechiului castel Martinuzzi este locul în care şi-au găsit sfârşitul personalităţi precum Iosif Capotă şi Alexandru Dejeu.

Unul dintre cele mai stranii muzee din lume se află în interiorul incintei Penitenciarului de Maximă Siguranţă din Gherla. Muzeul are o singură cameră, în care, chiar şi vara, lumina pătrunde tulbure, de parcă ferestrele ar fi acoperite de aripile cernite ale Morţii. Aerul este jilav şi rece. Faima acestui muzeu este una complet sumbră. El a fost amenajat chiar în camera în care erau executaţi opozanţii regimului comunist.

Reguli stricte

Accesul în micul Muzeu al Morţii este dificil. Pentru că el se află în incinta Penitenciarului de Maximă Siguranţă din Gherla, în mod obişnuit, poate fi vizitat doar atunci când instituţia organizează, mai mult sau mai puţin eufemistic, Ziua Porţilor Deschise. În restul anului, grupurile de vizitatori trebuie să depună o cerere specială. Dacă această cerere este aprobată de conducerea Penitenciarului, vizitatorii trebuie să se supună unor reguli cât se poate de stricte. În incinta penitenciarului este interzisă intrarea cu telefoane mobile, bricege, aparate foto ori memory-stick-uri. Vizitatorii sunt legitimaţi şi trecuţi într-un registru special, apoi ajung să treacă printr-un filtru de securitate asemănător cu cele de pe aeroporturi. Apoi, conducerea Penitenciarului ia măsuri pentru ca oaspeţii să nu se intersecteze cumva cu unii dintre cei mai periculoşi infractori din România, care îşi ispăşesc pedeapsa în temniţa de pe Valea Someşului Mic. Apoi, vizitatorii intră dincolo de zidurile gălbui ale temniţei. Zona care poate fi vizitată este situată între zidurile exterioare ale închisorii şi poarta vechiului castel al principilor Transilvaniei, care a devenit una dintre cele mai sigure închisori din Europa. Camera de execuţie a Penitenciarului Gherla este săpată, aidoma unui bordei sau a unui mormânt, în vechile şanţuri de apărare ale castelului, odinioară pline cu apă. Vizitatorii coboară treptele spre adâncul şanţului, apoi intră pe uşa scundă a camerei de execuţie. Este vorba de un dreptunghi lung de câteva zeci de metri şi lat cât să intre o grupă de puşcaşi.

Cum aveau loc execuţiile

Într-una dintre laturile scurte ale dreptunghiului a fost săpată o nişă. Este locul în care erau aşezaţi condamnaţii la moarte, iar cărămizile încă mai păstrează urmele de gloanţe cu care au fost răpuşi unii dintre cei mai dârji eroi ai rezistenţei anticomuniste. Actualii ofiţeri din conducerea Penitenciarului spun că, de obicei, execuţiile aveau loc pe întuneric. Deţinuţii, în zeghe, erau scoşi din celule. Îşi târâiau ghiulelele legate cu cătuşe de fier de picioare. După un pelerinaj pe coridoarele reci ale vechiului castel medieval, erau siliţi să coboare treptele de piatră către camera de execuţie. Aici, gardienii le scoteau ghiulelele de la picioare. Deţinutul condamnat era legat la ochi şi aşezat în firida subpământeană. Soldaţii din grupa de execuţie se aliniau în celălalt capăt al camerei. De obicei, la execuţie asistau un medic şi un reprezentant al Procuraturii. De regulă, magistratul citea textul condamnării la moarte, precum şi faptul că cererile de graţiere, depuse de cei mai mulţi dintre condamnaţi, fuseseră respinse. Un ofiţer sau un subofiţer care comanda grupa de execuţie prelua comanda. Uneori, deţinutul condamnat avea timp să rostească o mică rugăciune. Apoi, comandantul grupei de execuţie ordona soldaţilor să îl ochească pe condamnat şi apoi ordona „Foc!". Gloanţele pornite din ţevile puştilor curmau rapid viaţa celui condamnat. În cameră mirosea dintr-o dată a praf de puşcă şi a sânge proaspăt şi cald. Trupul celui executat era apoi aruncat, de către doi deţinuţi de drept comun, într-o ladă grosolană de lemn, confecţionată chiar în atelierul închisorii. Apoi, lada era încărcată într-o căruţă şi dusă într-unul dintre cimitirele oraşului. Unul dintre ele se află chiar dincolo de zidurile închisorii. Sub supravegherea atentă a gardienilor, deţinuţii de drept comun săpau o groapă, iar apoi aruncau lada de lemn pe fundul gropii. Pe deasupra sicriului începeau apoi să cadă brazdele de pământ lutos.

Un omagiu pentru eroi

Acum, camera de execuţie conţine vitrine în care sunt expuse unele dintre obiectele personale ale celor care fost exe-cutaţi aici, precum şi fotografiile celor împuşcaţi. „Am încercat să aducem, astfel, un omagiu celor care şi-au găsit sfârşitul aici", spue colonelul Ioan Bătinaş, de la Penitenciarul de Maximă Siguranţă din Gherla. Muzeul a fost amenajat în anul 1997, în colaborare cu Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, filiala Cluj. Un „frate" geamăn al acestui muzeu a fost amenajat în subsolul Palatului Copiilor din Cluj-Napoca. Acolo era odinioară sediul Securităţii şi acolo, de asemenea, au fost executaţi unii dintre cei care s-au opus instaurării comunismului în România. Acum câteva luni, arheologii de la Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România au săpat în aceste camere de la subsol, după ce au apărut informaţii potrivit cărora unii dintre cei anchetaţi de Securitate ar fi fost executaţi şi apoi îngropaţi într-o cameră care apoi ar fi fost zidită. „Am săpat în beciurile fostului sediu al Securităţii, dar nu am găsit nimic", spune istoricul Marius Oprea, supranumit „vânătorul de securişti". El spune că va continua să îi caute pe cei care au plătit cu viaţa opoziţia faţă de regimul comunist. „Toţi aceşti oameni merită măcar o cruce cu un nume la căpătâi", spune Marius Oprea. Istoricul estimează că, în total, Securitatea a executat peste 10.000 de oameni care s-au opus instaurării bolşevismului. Din acest punct de vedere, rezistenţa opusă de români a fost una dintre cele mai dure din ţările care au fost atinse de ciuma roşie. Dacă informaţiile legate de eroii executaţi în beciurile Securităţii Cluj îşi aşteaptă încă o confirmare materială, la Gherla, documentele închisorii glăsuiesc clar despre soarta eroilor executaţi.

Printre ei se numără şi Alexandru Dejeu şi Iosif Capotă, cei care au condus un grup de rezistenţă anticomunistă în zona satului Mărgău din Munţii Apuseni. Cei doi au fost anchetaţi şi torturaţi de Securitate. Iată ce declara, cu mult curaj, anchetatorilor Alexandru Dejeu. „M-am hotărât să declar tot adevărul, convins fiind că negaţia în continuare nu-şi mai are rost. N-aş face acest lucru fără să fiu convins de cele afirmate mai sus şi ţiu să declar că rostul negării de până acum a fost nu diminuarea răspunderii personale, ci limitarea persoanelor arestate. Mă refer la număr. Aş vrea să arăt de la bun început că nu regret tot ceea ce am făcut şi dacă istoria s-ar repeta, în fond aş face la fel, aş modifica însă profund forma", în sensul de a face tot posibilul să nu fie prins de Securitate, le declara anchetatorilor, sfidător, Alexandru Dejeu, reiese dintr-o carte dedicată eroilor din grupul Capotă-Dejeu, publicată, sub auspiciile Institutului de Istorie Orală din Cluj, de către Cornel Jurju şi Denisa Bodeanu. În perioada mai-iunie 1958, lotul Capotă-Dejeu, compus din circa 50 de persoane, a fost judecat la Tribunalul Militar Cluj. La data de 8 iulie 1958, cei doi capi ai rezistenţei anticomuniste, Iosif Capotă şi Alexandru Dejeu, au fost condamnaţi la moarte. Cei doi au fost executaţi în camera morţii din curtea Penitenciarului Gherla. Prin temniţa de pe Valea Someşului Mic au trecut multe personalităţi, printre care preotul ortodox şi poetul Vasile Voiculescu, Vladimir Streinu, Dinu Pillat, Ion Flueraş, Ion Pantazi sau Ioan Nistor. „Aici a fost casa mea, aici am trăit atâţia ani în spatele gratiilor", spunea, de fiecare dată când trecea pe lângă Penitenciarul Gherla, regretatul prelat papal onorar Tiberiu Marţian, condamnat la 12 ani de detenţie, pentru „vina" de a fi hrănit un preot greco-catolic vânat de autorităţile comuniste.

ISTORIE

Fostul castel princiar a devenit închisoare

Castelul de la Gherla a fost construit de către arhitectul Domenico da Bologna, la comanda episcopului romano-catolic de Oradea, Gheorghe Martinuzzi, cancelar al Curţii Regale a Ungariei. Castelul este ridicat pe ruinele unui castru roman. El avea forma unui patrulater cu bastioane întărite la colţuri şi care era protejat de un şanţ plin cu apă şi cu un zid de cetate, gros de 3-4 metri. Castelul a fost terminat în anul 1540. De-a lungul timpului, el a fost reşedinţa unor principi precum Sigismund Bathory ori Gheorghe Rakoczi al II-lea. În anul 1785, la un an după răscoala lui Horea, împăratul Iosif al II-lea a decis ca acest castel să devină închisoarea centrală a Transilvaniei. Din anul 1913, castelul a fost transformat într-o închisoare de copii, iar în anul 1945, el a devenit temniţă pentru deţinuţii politici. Execuţiile au început în anul 1948, până în anul 1964, când închisoarea a devenit una rezervată deţinuţilor de drept comun. Din anul 1989, ea a devenit Penitenciar de Maximă Siguranţă.

Claudiu Padurean, 9 decembrie 2011, România Liberă