Fan Page Corneliu Coposu

Teroarea comunistă

Înapoi la Cuprins

Pus în faţa situaţiei de fapt, Iuliu Maniu şi-a dat seama că atât timp cât România va fi lăsată în "sfera de influenţă" a URSS nu va mai fi posibilă exprimarea politică democratică şi că singura cale de a face cunoscute lumii năzuinţele reale ale românilor a rămas trimiterea peste hotare a unui grup reprezentativ de membri ai PNŢ. Hotărât pentru această soluţie, a organizat în grabă plecarea din ţară, cu avionul, a unui grup de fruntaşi ai partidului: Ion Mihalache, Nicolae Penescu, Nicolae Carandino şi Ilie Lazăr.

Încercarea nu a reuşit, grupul fiind arestat la Tămădău, în apropierea Bucureştiului (14 iulie 1947). O acţiune normală în orice stat civilizat, cum ar fi plecarea peste hotarele propriei ţări, a fost răstălmăcită şi incriminată ca trădare. Drept urmare, întregul Partid Naţional Ţărănesc a fost culpabilizat şi, la 19 iulie 1947, Adunarea Deputaţilor a ridicat imunitatea parlamentară a deputaţilor PNŢ, iar la 25 iulie, Consiliul Politic al BPD a propus dizolvarea PNŢ.

La 29 iulie 1947, printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri, a fost dizolvat Partidul Naţional Ţărănesc (a şaptea desfiinţare a partidului).

Între 29 octombrie şi 11 noiembrie 1947, s-a desfăşurat primul proces intentat PNŢ. Pe banca acuzării au fost aduşi conducătorii partidului şi câţiva înalţi funcţionari din Ministerul de Externe: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino, Nicolae Penescu, Vasile Serdici, Ion Mocsonyi-Stârcea, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Camil Demetrescu, Florian Roiu, Emil Lăzărescu, colonelul Ştefan Stoika, lt.col. Dumitru Stătescu, Radu Niculescu-Buzeşti. Au fost judecaţi în lipsă Grigore Niculescu-Buzeşti, Grigore Gafencu, Constantin Vişoianu şi Alexandru Cretzianu. Unii avocaţi solicitaţi de acuzaţi au fost refuzaţi de instanţă, iar apărătorii din oficiu, dacă nu şi-au acuzat proprii clienţi, au cerut numai clemenţă şi circumstanţe atenuante. Cum nu exista vinovăţie penală, condamnările au fost stabilite în funcţie de personalitatea politică şi de dârzenia inculpaţilor (de la muncă silnică pe viaţă până la închisoare corecţională).

Au urmat zeci şi sute de procese înscenate, intentate în majoritate împotriva fruntaşilor naţional-ţărănişti, atât în Capitală, cât şi în ţară. Numărul proceselor a fost impresionant şi nu pot fi nici măcar enumerate într-o sinteză a istoriei partidului. Mare parte a membrilor PNŢ au fost arestaţi, condamnaţi penal sau pedepsiţi prin decizii administrative.

Numărul celor care au murit în detenţie în închisorile din Sighet, Aiud, Galaţi, Piteşti, Gherla, Ocnele Mari, Dej, Caransebeş, Craiova, Oradea, Suceava, Râmnicul Sărat, Botoşani, Vaslui, în mine, la Canal, precum şi în satele din Bărăgan, de ordinul zecilor de mii, nu este încă precis cunoscut.

În paralel, printr-o propagandă fără scrupule a fost semănată invidia şi a fost cultivată ura. Moşierimea ereditară, cu tradiţie, şi gospodarii satelor au fost identificaţi, în mod intenţionat, cu cartoforii care îşi irosiseră averile în străinătate, cu arendaşii şi cămătarii odioşi, prin repetarea unor lozinci false. A fost anihilat orice fel de discernământ din judecata maselor, iar cei care obţinuseră, cu sacrificii, o poziţie socială mai bună erau identificaţi cu speculanţii şi escrocii. S-a ajuns ca bunăstarea, prin ea însăşi, să fie considerată o gravă vinovaţie.

Sub pavăza armatei sovietice "frăţeşti", reformele comuniste s-au succedat într-un ritm vertiginos:

  • 11 iunie 1948 - naţionalizarea întreprinderilor industriale, miniere, bancare, de asigurări şi de transport;
  • 3 noiembrie 1948 - naţionalizarea instituţiilor medico-sanitare şi a instituţiilor cinematografice;
  • 2 martie 1949 - foştii mari proprietari au fost deposedaţi şi de terenurile pe care le mai deţineau în virtutea Legii agrare din martie 1945, precum şi de cea mai mare parte a celorlalte bunuri; celor mai mulţi li s-a stabilit domiciliu obligatoriu;
  • 3-5 martie 1949 - începutul colectivizării socialiste a agriculturii;
  • 2 aprilie 1949 - naţionalizarea farmaciilor şi laboratoarelor;
  • 20 aprilie 1950 - naţionalizarea locuinţelor.

S-a "organizat" presa (citeşte cenzura), a fost introdus sistemul de colectare (forţată) a produselor agricole vegetale şi de stabilire centralizată şi de planificare a preţurilor.

Au fost introduse pedepsele administrative şi lagărele de muncă forţată, care au scutit autorităţile de a mai înscena procese, deoarece, în virtutea acestor măsuri "secrete", aveau posibilitatea să priveze de libertate pe orice presupus adversar politic suspectat de a desfăşura activităţi contra regimului şi să-l interneze în condiţii precare de existenţă în lagăre de muncă obligatorie.

Până în aprilie 1962, desfăşurând întregul arsenal de "metode de convingere", de la presiuni morale la ruina economică şi de la ameninţări până la crimă, PMR (PCR) a reuşit să realizeze spolierea ţăranilor prin colectivizare.

O mare parte a liderilor politici ai României interbelice, a vârfurilor intelectualităţii şi societăţii civile, adică tot ce fusese mai reprezentativ în clasa conducătoare a fost exterminată sau redusă la tăcere.

Genocidul început prin lichidarea vârfurilor politice şi sociale a fost extins asupra intelectualilor. Statul comunist a dirijat crima asupra generaţiilor viitoare prin discriminarea dreptului la învăţătura. Au fost eliminaţi din învăţământul superior 24.000 de studenţi. Obligaţi la condiţii de existenţă inferioare, descendenţii intelectualităţii şi ai celor înstăriţi prin muncă cinstită au fost aruncaţi, în cea mai mare parte, la periferia societăţii.

Aceasta a fost prima etapă a căii spre comunism: încurajarea dezordinii, răsturnarea valorilor umane, înşelarea naivilor, lichidarea temerarilor, docilizarea prin teamă şi ignoranţă a oamenilor.

Rezistenţa împotriva regimului comunist din România a însemnat reacţia de apărare a demnităţii naţionale împotriva jafurilor, arestărilor şi crimelor comise de ocupanţii sovietici şi de uneltele lor.

O componenta importantă a acestei rezistenţe a constituit-o lupta armată desfăşurată de anticomuniştii retraşi în munţi şi susţinuţi de localnici, luptă care a durat peste un deceniu. În această mişcare au fost implicaţi mii de oameni care au rezistat eroic atacurilor trupelor de securitate. În timp, aproape toţi luptătorii fie au căzut sub gloanţe, fie au fost prinşi, condamnaţi la moarte şi executaţi. Cei care i-au ajutat sau aprovizionat cu alimente şi îmbrăcăminte, dacă nu au fost executaţi, au primit pedepse grele, înfundând închisorile şi lagărele de exterminare.

Începând din 1955, situaţia în Europa s-a axat pe împărţirea politico-militară în două blocuri: Pactul Nord-Atlantic, al cărui conducător era SUA, şi Tratatul de la Varşovia, care se afla sub hegemonia de fier a Moscovei. Eşecul Revoluţiei maghiare din 1956 dovedea liderilor comunişti de la Bucureşti lipsa de interes a Pactului Nord-Atlantic faţă de evoluţia evenimentelor din spaţiul comunist al Europei. De altfel, după anul 1956, liderii de la Washington şi Moscova, iniţiau procesul destinderii care atenua virulenţa confruntării ideologice de la începutul „războiului rece

Articol citit de 3751 ori.

Alte articole