Stimate d-le Cristian Fulger,

Va trimit una din „piesele” de rezistență ale cărții profesoarei Valeria Ciocian și anume studiul pe care Seniorul Coposu i l-a trimis în anul 1986. În toamna acelui an, de sărbătoarea Sfântului Dimitrie cel Nou s-a sfințit biserica din Bobota. Țin minte că atunci temninam clasa a VIII-a și a fost un mare eveniment pentru satul nostru. La el trebuia să participe și Corneliu Coposu, dar, după cum afirmă și T.C. Zarojanu, pe baza unui document din arhivele Securității, o criză de lombosciatică l-a împiedicat să se deplaseze la sărbătoarea din satul său natal. Tot în document se scrie că totuși a trimis nepoatei sale, profesoara Valeria Ciocian din Bobota un material intitulat „Laudă Clerului”. Este chiar materialul de mai jos. Puteți să scrieți, dacă îl afișați pe prima pagină a siteului, că este un fragment din cartea „Dr. Corneliu-Valeriu Coposu - corespondență inedită” și să postați o poză cu Seniorul la masa de scris, poză care va apărea pe prima copertă a cărții, care sperăm să vadă lumina zilei până la finele lui octombrie.

Așadar, iată studiul în care aduce elogii clerului, atât greco-catolic cât și ortodox pentru contribuția sa la dezvoltarea cultural-națională a românilor. Din el reies vastele cunoștințe de istorie a Seniorului. Este vorba de acea latură mai puțin cunoscută despre care vă povesteam, acea a istoricului Corneliu Coposu.

Prin postarea lui putem să-i facem reclamă cărții. Această corespondență a fost păstrată de profesoara Ciocian cu mari riscuri, ea fiind vizitată și șicanată nu odată de „băieții cu ochi albaștri”. Dar nu a cedat, deși Seniorul o dojenea și glumea, după cum reiese și din cartea lui Zarojanu, că astfel ar mai fi aflat și el despre ce se mai interesa Securitatea.

Cu deosebită stimă,

Marin Pop

LAUDĂ CLERULUI

de Corneliu Coposu

Istoria unui popor este țesută din biografia luptătorilor lui.

Începând cu secolul al XVII-lea și până la închiegarea statului național unitar român, istoria poporului nostru se confundă cu istoria bisericei naționale și a conducătorilor ei. Biserica a fost prezentă în toate momentele cruciale, în toate evenimentele de seamă din trecutul plaiurilor românești. Poporul român s-a zămislit la umbra crucii. Căpeteniile luptei naționale s-au desprins din biserici și mănăstiri și au păstorit, întru cele lumești, din reședințele arhierești, pe fiii lor în credință. „Tuturor, să fiți de toate!” aa fost porunca respectată de mai marii orânduirilor ecleziastice, care au călăuzit, cu râvnă mare, în toate domeniile, pașii poporului. Ctitorii școlilor românești au fost arhiereii noștri. Sfetnicii domnilor și voevozilor au fost mitropoliții. Vîrhovnicii „divanurilor” și ai „sfaturilor” înalte au fost păstorii de suflete. Primele cărți fundamentale de istorie au fost scrise de fețe bisericești și tipărite în mănăstiri. Flacăra conștiinței naționale a fost întreținută de cler.

Istoria trecutelor veacuri de restriște atestă, în mod constant, prezența preoțimii române, la conducerea așezămintelor și în primele linii ale luptei naționale.

În vechile legiuiri românești, clerul a avut parte de statut propriu, privilegiat.

Credința creștină, după ritul bisericii răsăritene, s-a răspândit în Dacia Felix, prin străduința episcopilor romano-daci Gaudențiu, Niceta, Teotin și Protogen, din primele secole ale erei noastre. Poporul român s-a desvoltat de la început, sub influența bisericii și a sacerdoților ei. Printre marii misionari ai creștinătății se numără Sfântul Ieremia Valahul, stegar al credinței pe plaiurile Daciei străvechi. Poporul român din Transilvania a împrumutat și vecinilor occidentali pe marele arhiepiscop al Strigoniului și consilier regesc Nicolae Olahul.

La sfârșitul secolului al XVII-lea, o parte a românilor transilvăneni de credință creștină orientală a acceptat, în schimbul unor avantaje asigurate clerului până atunci „nerecept”, - autoritatea ierarhică a catolicismului roman, având însă grija esențială de a păstra neschimbate canoanele proprii, calendarul, limba liturgică, rânduielile sacre, tradițiile și exercițiul liber al credințelor proprii. Prin această unire, cu necontestat substrat politic, au fost deschise, pentru clerul românesc porțile Occidentului iluminist, cu consecințe cruciale – pe atunci nescontate de către împărăția prozelită, - pentru evoluția poporului român. Tinerii ardeleni, destinați păstoririi de suflete, care au dobândit acces la facultățile, arhivele și bibliotecile Vaticanului, au adus acasă, în pământul Daciei străbune, memoria începutului românesc și au izbutit să promoveze redeșteptarea neamului asuprit, umilit și nesocotit de asuprirea venetică a vremelnicei stăpâniri. Vestea glorioasă a latinității noastre și consecințele ei au trecut Carpații, prin străduința clericilor din „Școala Ardeleană”. Cei care au semănat în rândurile iobagilor lipsiți de drepturi și apăsați de copleșitoare îndatoriri, germenele mândriei naționale – au fost exponenții clerului, însuflețit de vrerea de a ridica nația, pe plan civil, la rangul ce-i era contestat de „entitate politică receptă”, în propria ei țară.

Peste Carpați, Mitropolitul primat al Ungro-Vlahiei, mitropoliții de la Iași și Cernăuți și episcopii Râmnicului și Noului Severin, Argeșului, Hușilor, Buzăului, Dunării și Craiovei, au stat în fruntea tuturor acțiunilor de interes național. În Transilvania, acțiunile naționale au fost conduse de episcopii Sibiului și Făgărașului iar mai târziu de mitropoliții de la Sibiu și Blaj și de episcopii de la Arad, Caransebeș, Lugoj, Oradea și Gherla și de vicarii foranei ai acestora.

Preoțimea română din Transilvania, degradată la statutul de iobăgie, după răzvrătirea de la Bobâlna, inspira totuși o teamă ancestrală stăpânirii asupritoare, - care prin Codicele maghiar de legi (apăsătoare pentru români) numit „Aprobatae Constitutiones” (1656) cuprinzând și „Compilatele” și „Tripartitul lui Werboczi” s-a văzut silită să înscrie un paragraf interdicțional cu conținutul: „Az olah papok ne afuriszajonok” (Preoții români să nu afurisească!).

Istoria românilor din toate ținuturile consemnează aportul major al clerului, la evenimentele însemnate, de răscruce, care au avut loc în teritoriul Daciei, rămase românești, în ciuda tuturor împărțirilor ei între vecinii învingători.

În Capitala României șaptesprezece străzi poartă nume glorioase de preoți și șaptesprezece au fost botezate cu numele mitropoliților și episcopilor care au binemeritat de la națiune.

Clerul român s-a evidențiat prin merite deosebite, în toate compartimentele vieții politice, sociale și culturale ale României.

Amintim câteva nume de preoți, care au făcut cinste poporului român în calitatea lor de cărturari: Antim Ivireanul, Ion Agârbiceanu iero-diaconul Iosif Teodorescu pe nume de scriitor Tudor Arghezi, canonicul Augustin Bunea, diaconul Coresi, diaconul Ion Creangă, canonicul Timotei Cipariu, Mitropolitul Dosoftei, Părintele Grigore Pișculescu zis Gala Galaction, Alexandru Lupeanu-Melin, episcopul Grigorie Maior, Petru Maior, Gheorghe Mateevici, Ion Inocenție Micu-Klein, Samuil Micu Klein, Ion Micu Moldovan, Ion Moța, Septimiu Popa, Ion Pop Câmpeanu, mitropolitul Andrei Șaguna, Gheorghe Șincai, Mitropolitul Varlaam. Printre tribunii luptători pentru drepturile poporului sunt așezați la loc de frunte preotul Simion Balint, preotul Benescu, preotul Vasile Lucaciu, preotul Simion Groza. Între oamenii de cultură contemporani, se cade a fi pomenite numele mitropolitului Vasile Suciu, episcopului Roman Ciorogariu, patriarhului Miron Cristea, mitropolitului Antonie Plămădeală, canonicilor Dumitru Neda, Iuliu Maior, Ambrozie Chețanu, Victor Bojor, precum și numele consilierului mitropolitan Dumitru Stăniloaie, a profesorului Bodogae, și a profesorului Coriolan Suciu, a pictorului Isache, a poetului Gheorghe Biriș, pe nume de scriitor Radu Brateș, a consilierului Sebastian Stanca și a compozitorului Sigismund Toduță.

Nume prețuite de preoți și arhierei au intrat în istoria românilor în cursul sbuciumatelor străduințe pentru împlinirea unității naționale.

Scrierile din secolul al XVII-lea ale mitropoliților Varlaam și Dosoftei, după spusele lui Mihail Kogălniceanu, de la deschiderea Academiei Mihăilene din Iași, „au dezvoltat duhul național al românilor”.

Arhiepiscopul Teofil a fost martirizat tot în al XVII-lea secol, pentru acțiunile întreprinse în interesul românilor asupriți.

Mitropolitul Anton al Moldovei, apărător al obștei românești, abandonat de ruși, după războiul cu turcii, încheiat la 1740, a fost silit să-și părăsească scaunul și să se refugieze.

Episcopul Bucovinei, Isaia Băloșescu, vizionar al unității românești a aderat la mișcarea secretă pornită în Transilvania în 1835, pentru realizarea visului de veacuri al națiunii.

În anul 1842 Mitropolitul Veniamin Costache, constrâns să se retragă la mănăstirea din Slatina, a fost susținător al revoluției.

La 28 Martie 1848, Mitropolitul Meletie al Moldovei, a fost proclamat președinte al obștei protestatare, iar episcopul Veniamin i-a susținut, cu entuziasm, acțiunea.

Adunarea Națională de pe Câmpia Libertății, de la Blaj, s-a desfășurat sub conducerea Mitropolitului Șaguna de la Sibiu și a Episcopului Lemeni de la Blaj. Vicepreședinți ai Comitetului Național au fost Simeon Bărnuțiu și Gheorghe Barițiu, iar secretari cononicul Timotei Cipariu și protopopul Brașovului Ioan Popazu.

La 21 Mai 1848, adunarea românilor întruniți la Pesta, sub președinția lui Emanoil Gojdu s-a ținut cu participarea protopresbiterilor și preoților din comitatele Bihor, Bichiș, Torontal, Caraș și Timiș.

La 21 Iunie 1848, proclamația de la Islaz a făcut apel la clerul român: „Cuvioși egumeni, protopopi și preoți, voi împliniți locul apostolilor. Este sarcina și datoria voastră de a ieși cu crucea în mână. Cu noi este Dumnezeu!”.

Bardul revoluționar Andrei Mureșeanu în „Răsunetul” său, ridicat la rang de imn național în Transilvania, își sfârșește chemarea în versuri, tot cu un apel la preoți: „Preoți cu crucea-n frunte, că oastea e creștină, Deviza-i libertate și scopul ei prea sfânt!”.

Guvernul revoluționar de la Islaz s-a constituit în Iunie 1848 sub conducerea lui Popa Șapcă.

„Guvernul vremelnicesc” instituit în aceeași lună, a fost prezidat de Neofit, mitropolitul Ungro-Vlahiei.

Printre luptătorii înverșunați pentru drepturile țăranilor din Țara Românească, în Comisia de proprietate din August 1848, s-a evidențiat preotul Neagu Benescu, deputat al sătenilor.

Magna Chartă a drepturilor românești ale poporului din Transilvania „Supplex Libellus Valachorum” a fost inițiată de Samuil Micu, preot în Blaj, Ignatie Darabant episcop în Oradea, Petru Pară, vicar episcopesc în Năsăud, clericii Gheorghe Șincai și Petru Maior și Iosif Meheș și a fost subscrisă în numele națiunii de către episcopii Ioan Bob și Ghersam Adamovici, conducătorii spirituali ai bisericelor românești. „Nu venetică ci regnicolară și veche, cu mult mai veche decât toate celelalte națiuni ale Transilvaniei, este națiunea română”, - se afirmă, la 1791, în respectiva cuprinzătoare suplică a poporului urgisit.

În 1812, Petru Maior publică „Istoria pentru începutul românilor în Dacia”. Gheorghe Șincai, a cărui viață este ca o lungă și desăvârșită jertfă pe altarul națiunii a întocmit, la începutul secolului al XIX-lea „Hronicul Românilor”. Tot el a pus în aplicare un judicios program de emancipare națională, pe calea reformelor și a culturalizării. Sute de școli confesionale românești au fost întemeiate și organizate prin strădania lui.

Timotei Cipariu, clericul ajuns director al școlilor dela Blaj, președinte al „Astrei”, membru respectat al Academiei Române a fost autorul ortografiei etimologice, întemeietorul gramaticei sistematice a limbii române, care a influențat în mod binefăcător evoluția literaturii și a contribuit la ridicarea satelor românești.

Samuil Micu Klein, autorul a peste 60 de elaborate, destinate emancipării românilor ardeleni, a editat Biblia, a demonstrat prin cărțile scrise origina poporului român și continuitatea lui neîntreruptă în toate provinciile românești și a introdus alfabetul latin în tipăriturile contemporane.

Pregătirea culturală a tuturor acestor corifei ci „Școlii Ardelene” este o urmare a năzuințelor superbe pe care le-a prestat Episcopul martir Ion Inocențiu Micu Klein, promotorul luptei politice naționale a românilor din Transilvania. Episcopul Inocențiu rămâne pentru istoria Transilvaniei ce mai însemnată figură de luptător din prima jumătate a secolului al XIX-lea. În Dieta Ungariei de la Pesta din 1838 și în Dieta Transilvaniei de la Cluj din 1842, el s-a sbătut, ca nimeni altul, pentru apărarea numelui de român, pentru ridicarea poporului îngenunchiat, pentru abolirea privilegiilor constituite în dauna drepturilor națiunii autohtone și pentru amendarea legiuirilor nedrepte și părtinitoare care înrobeau neamul românesc.

În acelaș timp, în Țara Românească Mitropolitul Dionisie a sprijinit cu povețe și ajutor revoluția lui Tudor Vladimirescu.

În preajma încleștării dintre armata revoluționară a românilor cu oștile asupritorilor, Popa Balint a avertizat autoritățile vremii că „Românii sunt gata a trăi sau pieri, pentru drepturile lor”.

O parte din legiunile lui Avram Iancu au fost comandate de preoți în rândurile cărora se numără prefecții Simion Balint, Vasile Moldovan, Vasile Turcu și Nicolae Vlăduț. Între tribunii și centurionii lui Iancu, remarcați prin curaj și vitejie au fost preoții: Ion Gomboș, Simion Groza, Ioan Antoneli, Constantin Barbeș, Alexandru Bătrâneanu, Petre Boantă, Ioan Bucur, Vasile Ciurileanu, Ioan Fodoreanu, Ioan Hulea, Ioan Munteanu, Nicolae Matei, Vasile Pop, Simion Prodan, Nicolae Repede, Eliseu Todoran, Nicolae Moldovan, Ștefan Moldovan, Ieronim Alpini, - care și-au legat numele de victoriile oastei revoluționare. O parte din ei au căzut pe câmpul de luptă, unii au fost prinși și spânzurați. În raportul său întocmit în Viena la 4 Martie 1850, Avram Iancu scrie: „Preoții români credincioși stăteau sau în fruntea cetelor armate sau mai preste tot ajutau operațiunile militare, cu pericolul vieții lor”.

La 15 Iunie 1849, pe dealul comunei Sturț, comandantul oștirii maghiare de 15.000 de soldați, după ce pustiiise cu cruzime și desfrâu comitatul Zarandului, a fost înfrânt într-o bătălie de nouă zile, de legiunea revoluționară comandată de preotul Groza din prefectura lui Balint. Amploarea pierderilor suferite prin decimarea trupelor sale l-a făcut pe colonelul crâncen bătut de români și salvat prin fugă, să exclame: „Să se mai bată dracul cu popii valahi!”.

În perioada revoluției de la 1848, preotul profesor și notar consistorial Simeon Bărnuțiu a scris faimosul lui manifest de emancipare.

La 8 Aprilie 1848, protopopul Mihai Crișan a prezidat, la Reghin, adunarea pregătitoare a întrunirii revoluționare.

La 13 Iulie 1848, obștea românească adunată la Sighișoara, în frunte cu protopopii și preoții din întreg ținutul, a adresat împăratului petitia de protest împotriva încorporării Transilvaniei la Ungaria.

La 2 Mai 1848, în Catedrala de la Blaj, Simion Bărnuțiu a rostit epocalul său discurs, care a rămas, vreme de șapte decenii, temeiul programului adoptat de Partidul Național al Românilor din Transilvania și Ungaria. Prin acel memorabil discurs și prin prodigioasa lui activitate de dascăl și revoluționar, Simion Bărnuțiu s-a ridicat la nivelul cel mai înalt al energiilor românești din secolul al XIX-lea.

În cei doi ani următori pronunciamentului de la Blaj, Episcopii Andrei Șaguna de la Sibiu și Vasile Erdeli de la Oradea, au trimis împăratului de la Viena 16 petiții prin care au revendicat drepturi, pe seama poporului român și a bisericilor sale.

La 13 Februarie 1849, Mitropolitul Andrei Șaguna a elaborat o proclamație, pentru unirea tuturor românilor din Austro-Ungaria. Episcopul Gherasim Rațiu a acționat în sud-vestul Transilvaniei, pentru acelaș obiectiv.

Grandioasa acțiune protestatară, cunoscută sub numele de Memorandul Românilor de la 1892 a înglodat întreaga preoțime română din Transilvania. Între condamnații din procesul „memorandiștilor” de la 1894 se află preoții Lucaciu, Domide și Cristea. Între cei peste 300 de delegați români, plecați la Viena pentru prezentarea cererilor românești, mai mult de o treime erau preoți.

La pregătirea și realizarea Marii Adunări Naționale de la 1Decembrie 1918 și-au dat obolul toți preoții români. Ei au organizat Consiliile Naționale locale și Gărzile Naționale, au canalizat revoluția care germina, pe cărarea realizării idealului național. Proclamația unirii a fost adusă la cunoștința celor 100.000 de participanți la congresul plebiscitar de la Alba Iulia, de către episcopii Iuliu Hossu și Nicodim Cristea. O mare parte a deputaților aleși de cercurile electorale din Transilvania, care au votat unirea Ardealului cu Patria-Mamă, au fost preoții.

Războiul pentru întregirea neamului a scos în evidență meritele nepieritoare ale preoțimii române, suferințele și jertfele aduse de către această preoțime, pe altarul marilor împliniri, așa cum sunt succintele arătate în cartea intitulată „Contribuția preoțimii române” pe care a scris-o consilierul eparhial Sebastian Stanca de la Cluj.

Înfruntând vitregiile aspre ale destinului românesc, clerul nostru a dat nenumărate jertfe, pentru apărarea poporului păstorit, pentru a susține vrerile lui de libertate, pentru a-l conduce și ocroti în lupta crâncenă de apărare a pământului strămoțesc.

Se cuvine a însemna, în galeria bunilor preoți, și numele bărbaților vrednici de cinste, din ținuturile Sălajului, care au făcut parte din tagma preoțească, - pentru opera lor desfășurată pe plan spiritual și pe plan național, pentru viața lor pilduitoare, pentru activitatea lor creatoare, pentru însuflețirea lor românească. Ei au afirmat conștiința de neam a poporului încătușat. Ei au stimulat și întreținut avântul și năzuințele poporului. Ei au participat, cu riscuri nenumărate la toate acțiunile politice ale partidei naționale. Ei și-au dedicat energia și entuziasmul în serviciul cauzei naționale, cu inteligență și curaj exemplar. În zile de grea cumpănă, de care au avut parte din belșug, ei au știut să poarte în fruntea credincioșilor, stindardul aspirațiilor naționale. Evenimentele de răspântie i-au surprins în primele rânduri, pătrunși de iubire nețărmurită față de patrimoniul românesc. Au fost întotdeauna de față la primejdii și riscuri și au fost retrași și modești, atunci când izbânda a deschis perspectivele unor legitime satisfacții. Aceste virtuți le creditează dreptul la recunoștința generației de astăzi și a celor viitoare.

În ținuturile Sălajului, preoții cu fost, din îndepărtată vechime, aproape singurii intelectuali ai comunităților românești. În această calitate au militat consecvent pentru dobândirea de drrepturi și de libertăți, pe seama poporului aruncat în robie trupească și sufletească. Îi aflăm la datorie, în acțiunile de împotrivire la tendințele de maghiarizare, în lupta îndreptată împotriva ideii de stat național unitar maghiar, în permanente năzuințe pentru apărarea atributelor individualității naționale. Au apărat biserica românească, școala românească, limba românească, datinile românești și așezămintele noastre de cultură. S-au ocupat de educația politică, economică, literară, culturală și civică a poporului. Au fost exponenții consecvenți ai idealului național.

Sălajul veacului al XVIII-lea, împărțit între judele Crasna și Solnocul de Mijloc a dat națiunii române pe vrednicul episcop al Blajului Grigore Maior, care se numără printre cei dintâi dascăli de școală românească, ctitor de așezăminte culturale și ecleziastice, susținător al școlarilor români, militant al emancipării românești, și care a trebuit să plătească cu propriul lui scaun arhieresc râvna depusă pentru cauza națională. Un exemplu de virtute și devotament pentru credincioșii săi îl aflăm în biografia sălăjanului Ioan Ignatie Darabant, episcopul de la Oradea, ziditor de instituții de cultură, protector al cronicarilor români, cu suflet mare, deschis pentru toate inițiativele cu caracter național. Secolul al XIX-lea a binecuvântat Sălajul cu doi episcopi de mare prestigiu și de temeinic devotament pentru interesele românești: Ioan Alexi, cel dintâi episcop al Gherlei și Ioan Vancea de Buteasa, mitropolitul Blajului, care a organizat după principii moderne cele mai vechi școli românești. Între figurile mari ale Sălajului s-au înscris, prin munca lor spirituală și prin realizările lor, pe plan național și social, canonicii Grigore Pop, Demetriu Coroianu și Emil Bran, cei doi din urmă foști vicari ai Silvaniei. Din rândurile vicarilor episcopești, originari din Sălaj, se înscriu în cartea meritelor naționale Alimpiu Barboloviciu, Alexandru Gheție, Petru Cupcea și Pamfil Ossian. Preoți de mare prestigiu, cu însemnate state de serviciu pentru cauza națională au fost Ion Pop Suduranu, Alexiu Pop, Vasile Pătcașiu, Ioan Galu, Ioan Lobonțiu, Gavril Vaida de Glod, protopopi ai districtelor sălăjene.

Protopopul Ioan Galu a redactat memoriul de protest al comitatelor sălăjene, împotriva anexiunii la Ungaria, în anul 1861 și l-a prezentat Curții Imperiale de la Viena.

Vicarul Silvaniei Alimpiu Barbolovici, conducătorul tuturor asociațiilor culturale din Sălaj, orator desăvârșit, a făcut din cele mai frumoase elogii care s-au adus limbii române, la 16 Iulie 1878, în cuvântarea de deschidere a congresului Astrei: „Națiunea română, - a spus prelatul, - a fost zguduită de furtuni seculare, fața ei mândră a fost înegrită de pleazna viscolelor și încrețită de șiroaiele lacrimilor provocate de suferințe seculare”.

Canonicul Gheorghe Mureșanu, a ispășit în temniță ungurească îndârjirea cu care s-a împotrivit în 1913, la Moftinul Mic unde era preot, tendințelor de deznaționalizare încercate de guvernul de la Budapesta, prin înființarea episcopiei de Hajdudorog, afirmând în scris Nunțiaturii Apostolice de la Viena: „Ne vom apăra limba și credința strămoșească, până la cea din urmă picătură de sânge”.

Protopopul Valentin Coposu din Bobota, a fost târât prin închisorile de la Nzreghzhaza și Budapesta, pentru atitudine potrivnică statului maghiar. Fără să se lase intimidat, le-a spus temnicerilor săi: „Orice veți face, nu veți putea împiedeca făurirea României Mari!”.

Protopopul Șamșodului, Gavril Vaida de Glod, fruntaș al Partidului Național Român din Transilvania și Ungaria a organizat, la Bobota, trei întruniri importante ale conducătorilor politici români, în timpul „pasivității”, pentru aplanarea divergențelor tactice din sânul organizației.

Protopopul Băseștilor, Grigore Pop a găzduit numeroase întruniri românești, cu caracter politic național și cultural.

În delegația românilor care au plecat la Viena, pentru a prezenta împăratului protestul din 1892, figurează numeroși protopopi și preoți din Sălaj.

La adunarea de protest de la Alba Iulia din 1913, împotriva deznaționalizării prin biserică de limba maghiară, au fost de față reprezentanții clerului din Sălaj și au manifestat pentru apărarea limbii românești în serviciile sacre ale bisericii naționale.

Între deputații care au votat, cu mare însuflețire, Unirea Transilvaniei cu România, figurează următorii preoți sălăjeni: Traian Trufaș din Zalău, Cornel Oțiel din Buciumi, Remus Roșca din Treznea, Valentin Coposu din Bobota, Ioan Taloș din Giurtelec, Laurențiu Avram din Chieșd, Vasile Gavriș din Odești, Ioan Coste din Uileac, George Maior din Băița, Domițian Cupșa din Tășnad.

Printre cei mai activi militanți pentru unire, se numără și preoții din Sălaj, care au desfășurat, cu fermitate neînduplecată lupta pentru drepturile neamului și întregirea lui: Vasile Pop protopopul Sângeorzului, Vasile Ciurdăreanu preot în Corni, Vasile Cotuțiu din Mânău, Vasile Ghițiu din Biușa, Alexiu Varna din Asuaj, Ion Andreica din Ulmeni, Vasile Gavriș din Odești, Titus Trifu din Mineu, Corneliu Bucșa din Sălățig, Ilie Călăuz, protopop din Motiș, Pachonie Popanu din Lozna, Simeon Anceanu din Surduc, Liviu Greavu din Zalha, Petre Petrișor din Sașa, Alimpiu Coste din Cehei, Nicolae Cozma din Ileanda, Alexandru Gheție, vicar foraneu în Șimleu, Simeon Barbolovici din Bocșa, Emil Ostate din Măieriște, Valentin Sima din Curitău, Demetriu Cionca din Bârsău, Ioan Pop din Tămășești, Augustin Podoabă din Gâlgău, și mulți alții, ale căror nume nu au fost consemnate aici.

Preoțimea Sălajului a adus o însemnată contribuție la învățământ. Protopopii districtuali au fost inspectori ai învățământului primar confesional de sub jurisdicția lor. Parohii locali au îndeplinit, fără excepție, misiunea de catecheți. Din rândurile clerului s-au recrutat ctitorii învățământului secundar din Țara Silvaniei. Preoți au fost profesorii de înaltă ținută și notorietate Ioan Ossian, Emil Lobonțiu, Romul Erdelyi, Iosif Cavași, Ludovic Vida.

Clerul sălăjan rămâne în conștiința posterității ca o tagmă ilustră care prin inepuizabile eforturi a participat, în mod activ, la procesul de înjghebare a conștiinței naționale în Țara Silvaniei, și-a asumat conducerea unei lupte neîncetate pentru emanciparea poporului încătușat și a avut rol hotărâtor în glorioasele realizări pe plannațional, economic și social. Prioritatea bisericii românești în toate domeniile vieții naționale și sociale și meritele preoțimii mereu prezentă în lupta noastră pentru independență, libertate și suveranitate, conferă clerului din Sălaj dreptul la gratitudinea deplină a generațiilor viitoare.