Hartă a României, din anii ’50

În ceea ce priveşte Basarabia, istoriografia comunistă a urmat îndeaproape traseul politicii româneşti: de la tăcerea anilor ’50 la decizia surprinzătoare de a se publica, în 1964, însemnările despre români ale lui Karl Marx, în care se pomenea şi despre anexarea nedreaptă a provinciei, în 1812, de către Imperiul ţarist.

Tratatul de Istorie a României şi o lucrare dedicată lui Dimitrie Cantemir, apărute la începutul anilor ’60, sparg gheaţa în ceea ce priveşte revizuirea problemei Basarabiei; şi în aceeaşi notă se înscriu reabilitările de mai târziu ale lui Nicolae Titulescu, Ion Antonescu sau Gheorghe I. Brătianu. Basarabia încetează să mai fie un tabu istoriografic...

Basarabia a fost în permanenţă în atenţia liderilor politici români, mai puţin în primul deceniu după instalarea regimului comunist. Sfârşitul anilor ’50 ai secolului trecut a marcat însă începutul revenirii factorilor naţionali în discursul istoric din România, revenire care a continuat în anii următori într-un ritm mult mai evident şi pe coordonate mult mai ample.

Evoluţia istoriografiei române în prima parte a anilor ’60 a urmat prea adesea, uneori până la identificare, traseul politicii româneşti. Dacă în 1964, independenţa României faţă de URSS era asumată prin celebra Declaraţie din aprilie, în plan istoriografic, independenţa era clamată aproape concomitent printr-o carte surprinzătoare, care, cu doar câţiva ani înainte, ar fi fost imposibil să vadă lumina tiparului. Era o ingenioasă proclamaţie de independenţă pusă în gura unui clasic al marxismului, Karl Marx, care, în ale sale Însemnări despre români, ridica deschis însăşi chestiunea Basarabiei.

Prima încercare de rescriere a trecutului fără falsificări grosolane

Principala operă ce a marcat profund discursul istoric românesc în această perioadă a fost Tratatul de Istoria României, care, chiar dacă îşi are originile în cel de-al doilea Congres al PMR din 1955 şi în emulaţia care a urmat după această dată printre istorici, a văzut lumina tiparului în forma primului volum abia în 1960.

Acest tratat de istorie a fost conceput în opt volume, din care au apărut doar patru, ultimul oprindu-se cu derularea evenimentelor la 1878. A fost prima încercare de rescriere a trecutului în timpul regimul comunist fără a se recurge la o falsificare grosolană a istoriei, aşa cum se mai întâmplase până atunci. Chiar din primul volum se remarcă o substanţială modificare de ton. Cea mai consistentă revizuire este detectabilă în zona relaţiilor româno-ruse, mult exagerate mai ales în primii ani ai deceniului şase al secolului XX, prin prezentarea acestora într-o lumină mult mai apropiată de adevăr. Volumele ulterioare confirmă acest ton.

Revizuirile nu s-au oprit aici, fiind adusă în discuţie inclusiv chestiunea basarabeană. Pentru început, problema a fost mai timid abordată într-o lucrare dedicată lui Dimitrie Cantemir de oameni de încredere ai regimului, precum Scarlat Callimachi, Vladimir Block, Elena Georgescu-Ionescu (Dimitrie Cantemir.Viaţa şi opera în imagini, Editura Politică, Bucureşti, 1963), în care se specifica deschis că prin tratatul de la Lutk, 1711, Petru I promisese lui Cantemir retrocedarea teritoriilor ocupate de turci, a Bugeacului, dar şi că la 1812 teritoriul dintre Prut şi Nistru fusese încorporat forţat de Imperiul rus. Întreaga campanie antirusă a culminat în 1964 cu Declaraţia de independenţă şi cu publicarea Însemnărilor lui Marx despre români . Această carte prezenta prin gura lui Karl Marx întreaga problematică a relaţiilor româno-ruse, pomenindu-se inclusiv despre anexarea nedreaptă a Basarabiei de către Imperiul Ţarist în 1812.

„Lupta de clasă” atacă decizia sovietică de ocupare a Basarabiei

Cu toate că vorbim de un început de liberalizare a scrisului istoric, trebuie spus că aceasta s-a făcut în termenii doriţi de ideologia vremii. În opinia noastră, aşa-zisa liberalizare a istoriografiei în direcţia redimensionării relaţiilor româno-ruse s-a făcut mai ales dintr-un imbold venit dinspre imperativele realizării unor scopuri politice. În general, relaxarea s-a produs pe segmente utile regimului. Pe această atitudine s-a mulat foarte bine şi o parte a discursului istoric, ceea ce a fost cu atât mai profitabil pentru breasla istoricilor. În permanenţă, însă, scrierea istoriei a fost controlată de cenzură şi niciodată nu a scăpat de sub control.

Analiza cuvântărilor lui Nicolae Ceauşescu rostite cu diferite ocazii conduce la concluzia conform căreia acesta a fost foarte atent cu scrisul istoric, chiar dacă la început într-un mod mai discret. Odată cu expunerea P.C.R – continuator al luptei revoluţionare şi democratice a poporului român, al tradiţiilor mişcării muncitoreşti şi socialiste, ţinută de acesta la 7 mai 1966, cu prilejul aniversării a 45 de ani de la crearea Partidului Comunist Român, începea în epoca Ceauşescu o grosolană confiscare a istoriei naţionale. Merită zăbovit asupra schiţei de istorie a României asumate de Nicolae Ceauşescu, dar elaborate, desigur, de istoricii săi de casă, întrucât acesta este momentul care a marcat serios discursul istoric românesc până la apariţia în 1971 a vestitelor „teze” din iulie. Chestiunea basarabeană era repusă şi ea în discuţie cu această ocazie. Astfel, se considerau ca fiind profund greşite acele teze cominterniste interbelice care apreciau statul român drept unul multinaţional, la fel ca şi semnarea alianţei dintre URSS şi Germania din 1939, ale cărei acte adiţionale secrete stabileau posibilitatea ocupării de către sovietici a unor teritorii din componenţa statului român. Deşi directiva Cominternului făcea referire la Transilvania, Bucovina şi Basarabia, este evident că discursul lui Ceauşescu făcea referire exclusiv la Basarabia.

Click aici pentru a citi continuarea articolului!

Historia.ro, 5 februarie 2013, Adevărul