sursa: revista22.ro,1 aprilie 2014, de Octavian Roske
Scris alert, convingător şi documentat totodată, cu incursiuni frecvente în fonduri de arhivă din Republica Moldova şi România, folosind mărturii ale supravieţuitorilor represiunii, dar şi trimiteri la istorici specializaţi pe problematica spaţiului sovietic, volumul publicat de Igor Caşu constituie un punct de referinţă pentru analiza experienţei totalitare a secolului XX.
La o adunare de partid ţinută la Petrograd în septembrie 1918, Grigori Zinoviev, cel care va conduce mai târziu Cominternul, declara: „Din cele o sută de milioane, cât are populaţia Rusiei sovietice, nouăzeci de milioane trebuie să le câştigăm pentru noi. Cu restul nu avem ce să discutăm, trebuie să-i exterminăm“. Prin ce mecanisme administrativ-juridice, prin ce metode şi cu ce argumente ideologice a operat conducerea politică a Uniunii Sovietice pentru a-şi consolida poziţia, marginalizând sau, după caz, lichidând categorii de persoane considerate potenţial ostile, putem afla citind volumul Duşmanul de clasă. Represiuni politice, violenţă şi rezistenţă în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956, publicat recent de Igor Caşu la Editura Cartier. Deşi analiza se concentrează pe formele de represiune de pe teritoriul RASS Moldovenească şi RSS Moldovenească în perioada 1924-1956, prin analogie, ea poate fi utilizată ca punct de plecare pentru o interpretare a raporturilor dintre putere şi societate în tot spaţiul sovietic.
Volumul lui Igor Caşu se remarcă prin cel puţin cinci merite. Mai întâi, el surprinde articulaţiile instituţionale care au oferit represiunii în spaţiul sovietic consistenţă şi continuitate. În al doilea rând, explorează complicata mecanică juridică sau, cel mai adesea, extrajuridică, care a permis regimului comunist să trimită în lagăre sau închisori şi, în multe cazuri, direct în faţa plutonului de execuţie diverse categorii de persoane. Din prezentarea represiunii nu puteau lipsi formele terorii, expresia violenţei organizate la nivel central şi local, îndreptate împotriva unor segmente de populaţie care incomodau regimul bolşevic. Pe un alt plan, nu mai puţin important, se situează statisticile care ne fac să înţelegem mai bine dimensiunea copleşitoare a represiunii, uneori pe perioade scurte, şi sub presiunea unor imperative ideologice sau a unor ajustări administrativ-politice. În sfârşit, prezentarea unor cazuri individuale de victime ale represiunii, sub forma unor portrete biografice, dublate de o secţiune cu fotografii inedite, preluate din arhive, ne apropie de viaţa cotidiană, pe parcursul a trei decenii de istorie.
De la început, volumul se impune prin perspectiva instituţională asupra fenomenului represiunii. Un exemplu îl reprezintă activitatea a ceea ce s-a numit „troica specială“. Învestită cu puteri excepţionale, „troica specială“, organ extrajudiciar, după cum îl numeşte autorul, se află în spatele numeroaselor decizii de condamnare la moarte sau la închisoare. În timpul Marii Terori din RASS Moldovenească din 1937-1938, „troica specială“ era formată din comisarul Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al republicii, prim-secretarul Comitetului Regional Moldovenesc al PC (b) din Ucraina şi procurorul republicii. Într-o singură zi, 2 noiembrie 1937, „troica specială“ a condamnat la moarte 19 persoane. Unul dintre acuzaţi, fost ofiţer în armata ţaristă, fusese arestat de NKVD fiindcă spunea bancuri contrarevoluţionare despre Armata Roşie şi Voroşilov. În absenţa unui proces corect, acelaşi organism pronunţa, la 26 noiembrie 1937, 39 de condamnări la moarte. Unul dintre motivele invocate era propaganda în favoarea emigrării în România, peste Nistru. O altă instituţie cu caracter extrajudiciar implicată în decizii cu scop represiv a fost Consfătuirea Specială a OGPU, creată în 1922 şi înlocuită de un organism cu funcţii similare, sub coordonarea NKVD, în 1934. Când era vorba de aplicarea unor măsuri excepţionale se recurgea la Comisia specială a NKVD al URSS şi a Procuraturii Generale a URSS, organism cunoscut şi sub numele de Dvoika, din care făceau parte Nikolai Ejov, în calitatea sa de comisar al Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne al URSS, şi Andrei Vîşinski, ca procuror general al URSS.
IGOR CAŞU - Duşmanul de clasă. Represiuni politice, violenţă şi rezistenţă în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956; Prefaţă de Vladimir Tismăneanu; Editura Cartier, Chişinău / Bucureşti, 2014, 394 p.
Lista deciziilor administrative şi a actelor normative utilizate de regimul sovietic pentru a pune în mişcare masivele acţiuni represive la care face referire Igor Caşu este prea lungă pentru a fi reprodusă aici. Dintre cele mai importante pot fi amintite Decizia Biroului Politic a CC al PC (b) al Uniunii Sovietice din 30 ianuarie 1930 „Cu privire la măsurile de lichidare a gospodăriilor culăceşti din raioanele colectivizării totale“, urmată de Ordinul OGPU nr. 44/21 „Cu privire la lichidarea chiaburului ca clasă“, din 2 februarie 1930, ambele constituind baza legală pentru deportarea în masă a persoanelor care se opuneau colectărilor forţate şi colectivizării. La 7 august 1932, Consiliul Comisarilor Poporului din URSS a adoptat un decret prin care „părăsirea satului era considerată crimă de stat şi se pedepsea cu 10 ani de lagăr de concentrare fără dreptul la aministie“. În aceeaşi zi a fost adoptat şi decretul „Cu privire la protecţia averii întreprinderilor de stat, a colhozurilor şi cooperativelor şi întărirea proprietăţii sociale (socialiste)“, care pedepsea cu internare în lagăr pentru 5-10 ani furturile din colhozuri. La baza campaniei de arestări şi execuţii din timpul Marii Terori a stat Hotărârea Biroului Politic al CC al PC (b) al Uniunii Sovietice din 2 iulie 1937, care anunţa necesitatea reluării pe scară largă a luptei împotriva elementelor antisovietice. Pentru aplicarea deciziei politice, Nikolai Ejov a emis, la 30 iulie 1947, Ordinul 00447 „Cu privire la operaţiunea de represiune a foştilor chiaburi, criminali şi alte elemente antisovietice“. Dintre cei care urmau să fie arestaţi conform Ordinului 00447, o treime urmau să fie executaţi, fiind consideraţi extrem de periculoşi, restul urmând să fie condamnaţi la termene variind între 8 şi 10 ani de lagăr sau închisoare. Pentru fiecare regiune erau stabilite cote, organele NKVD având sarcina de a respecta întru totul graficele stabilite la Moscova. Şi RASS Moldovenească avea o cotă de execuţii şi internări în lagăre. Pentru prima categorie, a execuţiilor, planul viza 200 de persoane, iar pentru a doua 500. Cotele puteau fi mărite, dacă se obţinea permisiunea lui Ejov şi, evident, a lui Stalin. Faptul că toate cifrele privind execuţiile şi internările în lagăr fixate prin Ordinul 00447 urmau să fie atinse în termen de 4 luni explică intensitatea Marii Terori la nivelul întregii ţări.
Referindu-se la deportările de populaţie românească din Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa din 12/13 iunie 1941, Igor Caşu identifică temeiul legal într-o decizie din 2 martie 1940 cu privire la deportarea polonezilor din Ucraina şi Bielorusia de Vest şi în Decizia CC al PC (b) al Uniunii Sovietice şi a Consiliului Comisarilor Poporului din URSS din 14 mai 1940 cu privire la deportarea elementelor „contrarevoluţionare“ şi „naţionaliste“ din fostele teritorii poloneze. Ulterior, aceste decizii au fost extinse asupra Ţărilor Baltice şi a teritoriilor româneşti ocupate de Armata Roşie.
O altă hotărâre cu caracter politic care a ţinut loc de bază legală pentru declanşarea unei campanii represive a fost Decizia Biroului CC al PC (b) al Moldovei din 30 august 1947 „Cu privire la identificarea gospodăriilor chiabureşti în judeţele RSSM şi impozitarea lor“. Erau socotiţi chiaburi, conform acestei decizii, toţi cei care angajau mai mult de o persoană pentru muncile agricole, care obţineau venituri din mori, care arendau pământ sau închiriau utilaje agricole, având astfel profit. După identificare, urma deportarea, de care nu erau scutiţi nici unii ţărani mijlocaşi sau chiar săraci care se dovediseră incomozi pentru autorităţile locale, şi confiscarea averilor, de regulă prin preluarea lor de către structurile colectiviste locale. Pentru a desăvârşi acţiunea de lichidare, la 6 aprilie 1949, Biroul Politic al CC al PC (b) al Uniunii Sovietice a adoptat o decizie „Cu privire la deportarea din teritoriile RSS Moldoveneşti a chiaburilor, a foştilor moşieri şi a altor elemente nedemne de încredere“.
Grup de ţărani învinuiţi de activitate antisovietică, condamnaţi la gulag, satul Vâhvatinţi, raionul Râbniţa, 1929, RASSM. Rândul de sus: Alexandru Pleşco, Lavrentie Bodiul, Evgraf Petco; rândul de jos: Petru Chisliuc, Daniel Bodiul, Pavel Bodiul (ASISRM-KGB, dosar 016580)
Despre formele terorii este vorba în fiecare capitol al cărţii, această dimensiune însoţind toate etapele istorice prezentate de Igor Caşu. Spre exemplu, violenţele care au însoţit campaniile de colectări de la sfârşitul anilor 1920 au luat forme diverse. Ţăranii care refuzau să predea statului cotele, acestea depăşind chiar rezervele gospodăriei pentru subzistenţă, erau chemaţi noaptea la sovietul sătesc şi ameninţaţi că, dacă „dacă nu vor ceda cerealele de bunăvoie, li se va confisca averea, vor fi executaţi sau deportaţi“. Alţii erau atârnaţi cu capul în jos în fântâni sau în latrine pentru a declara unde ascunseseră „puţinele puduri de grâne menite a salva familiile lor de la moartea prin înfometare“. Când nici aceste metode nu dădeau rezultate, ţăranii recalcitranţi erau executaţi chiar de împuterniciţii partidului pentru colectarea produselor agricole. O altă formă de teroare, înfometarea în masă, mai ales cea din anii 1932-1933, este definită de Igor Caşu drept o „soluţie alternativă la deportarea de proporţii a tuturor celor care se opun colectivizării şi îndeplinirii planului de colectări la cereale“, metodă costisitoare şi mai greu de aplicat, din motive tehnice.
Deportările masive constituie o altă faţetă a terorii. Supravieţuitorii deportărilor din noaptea de 12/13 iunie 1941, când autorităţile sovietice au trimis în „regiunile îndepărtate ale Siberiei“ peste 30.000 de persoane din Basarabia şi Bucovina de Nord, povestesc că au călătorit în vagoane de cărbuni două săptămâni, în condiţii inumane. Pe drum, familiile deportaţilor erau despărţite, femeile şi copiii rămânând în aşa-zisele aşezări speciale, în timp ce bărbaţii erau trimişi în lagăre de concentrare pentru prizonierii de război. Impresionante sunt şi mărturiile despre foametea din 1946-1947. „În acest an foametea e groaznică“, declară o persoană din satul Roşu. „Nu avem de unde cumpăra pâine. În magazinele «comerciale» aceasta nu ajunge pentru toţi, numai cei mai norocoşi se aleg cu câte o pâine. Toată lumea din sat mănâncă fân şi animale pierite şi din cauza asta mulţi s-au îmbolnăvit.“
Când este vorba de cifrele represiunii, Igor Caşu recurge la estimări provenite din arhive sau la statistici avansate de istorici care au cercetat dinamica fenomenului. Amintind acţiunile de „pacificare“ ordonate de puterea sovietică în timpul Terorii Roşii din 1919-1921 împotriva satelor răsculate din raioanele din stânga Nistrului, care aveau să se constituie în 1924 în RASS Moldovenească, Igor Caşu consideră că numărul celor executaţi s-ar ridica la aproximativ 2.000 de persoane. În privinţa estimărilor privind numărul victimelor foametei din Rusia sovietică, din 1921-1922, aprecierile merg spre un total de aproximativ 235.000 de persoane pentru Ucraina şi 5 milioane la nivelul tuturor republicilor sovietice. Pentru a descrie efectele foametei din 1924-1926 din RASS Moldovenească, autorul citează fragmente din rapoartele întocmite de OGPU. Astfel, în 5 dintre cele 11 raioane ale republicii, se înregistrau, în noiembrie 1925, 150.000 de persoane care sufereau de foame.
Igor Caşu face aprecieri şi asupra efectelor campaniei de colectivizare şi a măsurilor luate împotriva persoanelor care nu achitau în întregime cotele obligatorii. Astfel, în anii 1930-1932, din diferite republici sovietice ar fi fost deportate în regiunile de nord ale Rusiei peste 2,5 milioane de persoane. Spre exemplu, numai în luna februarie 1930, din RASS Moldovenească au fost deportate 851 de persoane. Pentru deportările din primăvara-vara anului 1931, numărul de familii deportate s-ar ridica la 5.400.
Pentru a stabili numărul victimelor foametei din RASS Moldovenească din 1932-1933, Igor Caşu a folosit ca bază de calcul media deceselor pe raion (3.164). Înmulţind-o cu numărul de raioane (11), a obţinut o cifră totală de circa 35.000 de persoane, doar pentru perioada 1 ianuarie-1 iulie 1933. Pentru perioada iunie 1932-iulie 1933, numărul total al victimelor ar putea fi de 38.000 de persoane.
Impresionante sunt şi cifrele care descriu amploarea Marii Terori din 1937-1938. Astfel, până la sfârşitul lunii octombrie 1937, fuseseră deja executate în RASS Moldovenească 277 de persoane, din care 172 de chiaburi, 54 de elemente criminale, 51 de elemente antisovietice. Alte 575 de persoane fuseseră condamnate la 8-10 ani detenţie în lagăr sau închisoare. O lună mai târziu, numărul celor executaţi se ridica la 560, iar la 4 decembrie numărul execuţiilor atingea cifra de 746, din care majoritatea (738) erau chiaburi. Acţiunile represive au continuat în 1938, 233 de persoane fiind executate în intervalul 21 februarie-21 martie. Dintre aceştia, 140 erau chiaburi, 17 sectanţi, 15 oameni ai bisericii, 15 foşti petliurişti, 15 foşti „bandiţi politici“, adică participanţi la revolte antisovietice, 5 foşti „poliţişti, jandarmi sau monarhişti“, 4 foşti albgardişti, 2 membri ai unor organizaţii contrarevoluţionare şi un „terorist“. În total, prin aplicarea Ordinului 00447 al Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne al URSS în RASS Moldovenească au fost condamnate, în 1937-1938, 7.157 de persoane, dintre care 4.339 au fost executate, iar 2.818 au fost condamnate la diferite termene de detenţie în lagăre sau închisori.
Un capitol separat este consacrat terorii instaurate de regimul sovietic în Basarabia şi Nordul Bucovinei, în intervalul 1940-1941. Bilanţul represiunii ar indica un număr de 118.094 de victime. Dintre aceştia, un număr de 18.392 de persoane au fost arestate şi deportate din RSS Moldovenească, în noaptea de 12/13 iunie 1941, iar 1.122 de persoane, incluzând funcţionari ai statului român sau persoane suspectate de colaborare cu aceştia, au fost arestate în intervalul 28 iunie-4 iulie 1940. În acelaşi interval, cel puţin 136 de persoane au fost condamnate la moarte. Printre cei executaţi se numărau foşti poliţişti care participaseră la arestarea unor agenţi comunişti în Basarabia, persoane care fugiseră în România pentru a scăpa de foamete, foşti ofiţeri ţarişti sau albgardişti, foşti ofiţeri ai armatei române.
Când ajunge la prezentarea foametei din 1946-1947, Igor Caşu recurge la estimările unor istorici consacraţi. După Mihai Gribincea şi Anatol Ţăranu, numărul victimelor foametei din RSS Moldovenească s-ar situa între 150.000 şi 200.000. După Boris Bomeşko, numărul victimelor ar fi de 70-80.000 de persoane, fără a se ţine seama de cei care plecau în Ucraina după alimente, în număr de 5-6.000 de oameni zilnic, din care unii mureau pe drum. La nivelul întregii ţări, foametea din 1946-1947 ar fi făcut 1,2 milioane de victime.
În iulie 1949 a avut loc „cea mai mare deportare a populaţiei basarabene“, care a afectat 35.796 de persoane, dintre care 9.864 de bărbaţi, 14.033 de femei şi 11.889 de copii. Cele mai multe familii deportate în Siberia (7.625) fuseseră etichetate de autorităţile sovietice drept „chiabureşti“, restul fiind acuzate de colaborare cu „ocupanţii germano-fascişti“. În finalul cărţii, Igor Caşu oferă o estimare globală a numărului victimelor comunismului din RASS Moldovenească şi RSS Moldovenească în perioada cercetată. Acesta ar fi de 360.000 de persoane, dintre care 52% au murit de foamete, 20% au fost deportate în Siberia şi Kazahstan, 1% au fost executaţi în timpul Marii Terori şi 23,6% au fost mobilizate la muncă forţată.
Scris alert, convingător şi documentat totodată, cu incursiuni frecvente în fonduri de arhivă din Republica Moldova şi România, folosind mărturii ale supravieţuitorilor represiunii, dar şi trimiteri la istorici specializaţi pe problematica spaţiului sovietic, volumul publicat de Igor Caşu constituie un punct de referinţă pentru analiza experienţei totalitare a secolului XX. //