Dragi prieteni am onoarea si placerea sa postez textul exceptional despre Iuliu Maniu pe care Domnul Profesor Universitar Dr Doru Radosav l-a prezentat anul acesta la întâlnirea noastră de la Sighet. Nu ar trebui să fie nici un membru al PNT Maniu-Mihalache, ba chiar mai mult, nici un "taranist" care sa nu si-l fi insusit. Va indemn din tot sufletul sa o faceti!
Iuliu Maniu - azi
Există în istoria popoarelor
lumii personalități care și-au derulat propria biografie în conexiune cu
destinul colectiv al neamului din care au făcut parte. Mai exact, este
vorba de o biografie ca o istorie, adică ceea ce Walter Benjamin,
filosof german, vedea în 1940 în biografie, o poartă de acces
privilegiată în restituirea unei epoci cu ”visele și neliniștile sale”,
sau cum viața întreagă a unui individ incorporează o anumită epocă. În
sens restrâns, biografia sau viața lui Iuliu Maniu se suprapune peste o
Românie unită de după 1918 până în 1953, anul morții sale, iar în
varianta sa mai extinsă, suprabiologică, este o biografie care ține de o
acoladă din regimul de istoricitate al devenirii și cristalizării ideii
și acțiunii naționale românești transilvănene ce delimitează un timp
istoric de la 1848 și până la 1947. Sunt două repere exponențiale din
”marea istorie”, primul al înscrierii noastre insurecționale în marea
dezbatere europeană centrată pe construcția identității naționale și,
cel de-al doilea reper, prevestitor și descensiv, când, o dată cu
arestarea și detenția sa în închisorile comuniste, din anul 1947, se
încheie în mod tragic la Sighet istoria democratică și națională a
românilor și, deopotrivă, ieșirea din zodia europeană a României.
Prin urmare, este vorba de o biografie cât o istorie, întrucât sensul
vieții sale a fost sensul istoriei românești de-a lungul multor decenii.
Așadar, biografia, adică viața și activitatea lui Iuliu Maniu, este una
modală ce vizează tipul ideal de personalitate, reprezentativitatea sa,
adică cel care leagă în mod inteligibil evenimente și procese istorice.
El poate fi alăturat unui proces care a marcat trecerea sau
transformarea biografiilor vechilor eroi în biografia marilor bărbați de
stat, proces specific modernității. Este vorba de ieșirea din
hagiografie și din mitologiile trecute și intrarea în istorie sau
într-un timp istoric nou, democratic, creator.
Secționarea
conștiinței naționale și a conștiinței istorice colective prin cucerirea
comunistă a țării marchează deopotrivă eliminarea elitelor, a părții
conștiente și îndrumătoare a corpului național. Eliminarea brutală,
fizică a elitelor, a decapitat trupul național cu efecte în durata
lungă. Tocmai din acest motiv, resimțim astăzi, în timpul prezent și în
mod acut, lipsa unei personalități de altitudinea lui Iuliu Maniu, care a
fost produsul cel mai strălucit și inegalabil până acum, dar și de acum
înainte, al națiunii române transilvănene. În mod paradoxal,
actualitatea lui Iuliu Maniu este tocmai lipsa lui, în sensul lipsei de
personalități de factura lui, de pe scena politică de azi, în anul
centenarului, pe care l-a inspirat, creat și lansat în istoria noastră
și în extensiile ei europene. Timpul de azi este un timp al
defectivității elitelor pe care Iuliu Maniu le-a personificat în cel mai
înalt grad de reprezentativitate. Deopotrivă, este un timp al
dezechilibrului organic dintre capul țării și corpul neamului, un timp
al inexistenței modelului exemplar și dinamizator al energiilor noastre
colective, al decăderii nevertebrate a ființei noastre colective.
Invocarea lui Iuliu Maniu stă sub semnul unei presiuni etice de
neocolit. În primul rând, dimensiunea martirică a vieții artizanului
Marii Uniri lansează un disconfort etic spre cei care nu au fost de
talia lui dar, mai ales, pentru că istoria i-a dat dreptate. În al
doilea rând, acest disconfort etic ține de refuzul nostru colectiv de a
urma sau a opta pentru astfel de personalități exemplare în viața de
obște, în cadrul exercițiului nostru electoral. Refuzul exemplarităților
ne trimite spre înțelesul epistolei Apostolului Pavel adresată
”galatenilor celor fără de minte”. În mod indirect dar vinovat am
subscris și am optat pentru o clasă politică neocomunistă și mai apoi
eretică și, peste toate, aflată acum într-o degenerescență
cumano-tribală dintr-un județ de partid, excesivă și tentaculară, o
coterie politică nefirească și atipică. Azi, această kakistocrație care
se definește prin prostie și incompetență se contrapune cu o
impertinență agramată unei tipologii de bărbați de stat, legitimați prin
școală, cultura familială, genealogia politică și prin consolidări
formative. Toate aceste componente sau achiziții în plan biografic le-a
deținut Iuliu Maniu, componente care au fundamentat și pregătit viitorul
bărbat de stat. Ele conturează o tipologie elitară aflată în contrast
cu omul politic de azi, în care sintagma ”cum nu ar trebui să fie” se
confruntă cu cea a exemplarității, adică ”ce ar trebui să fie” omul
politic. Iuliu Maniu a personificat acțiunea și gândirea politică și
națională a românilor ardeleni de-a lungul unui secol (1848-1947) și a
personalizat omul politic la cotele cele mai înalte de neatins astăzi,
dedicat în integralitate idealurilor propriului său neam. El se situează
din perspectiva celor două ipostaze (personificare și personalizare,
adică idealitatea omului politic și individualizarea sau individuația
sa) în totală opoziție cu omul politic de azi, întâmplător, nepregătit,
decalibrat de lipsa competențelor, dar mai ales, din cauza lipsei
idealurilor.
Există în profilul personalității sale, prin ascendența
genealogică, o predestinare sau o succesiune ineistă în familia sau
familiile din care s-a ridicat. Descendent al lui Iosif Mehesi, unul
dintre redactorii Supplex-ului din 1791, a fost strănepotul lui Simion
Bărnuțiu, doctrinarul naționalismului românesc, prin bunica sa paternă
și fiu al lui Ioan Man și al Clarei Coroianu, fiica lui Iuliu Coroianu,
fost secretar-general al PNR. Iuliu Maniu a asumat în propria biografie
un legat testamentar imperativ de înscriere și preluare a proiectului
politic și național împărtășit de elita transilvăneană din care făcea
parte meritocratic și propria sa familie. Școala și itinerariile
formative l-au pregătit în sensul rolului dedicat în cadrul proiectului
național și politic al românilor transilvăneni. A urmat colegiul calvin
”Wesselenyi” din Zalău, așa cum înaintașul său Simion Bărnuțiu a urmat
gimnaziul reformat din Șimleu. La aceste școli calvine atât Bărnuțiu cât
și Maniu și-au asumat lecția națională, întrucât confesiunea calvină,
spre deosebire de unanimitatea catolică, în virtutea textelor
evanghelice și apostolice a acordat o mare importanță aserțiunii că
”Biserica lui Hristos este biserica neamurilor”. Aceste școli au
potențat și celebrat identitățile etnice, limbile și profilul
vernacular, național. Lecția calvină a națiunii a fost învățată așadar
atât de Bărnuțiu cât și de Maniu. Credința, confesiunea, etnia au fost
reperele proiectului didactic și formativ al acestor lideri ridicați din
zona Sălajului. Departe de școlile greco-catolice ale Blajului și ale
Beiușului, elita intelectuală din această parte a țării s-a format la
colegiile reformate. Sălajul a devenit un creuzet al misticii naționale,
un centru insurecțional al ideii și acțiunii naționale românești.
Liceul calvin din Zalău în anii formării lui Iuliu Maniu ”a fost o
insulă de toleranță și liberalism, în ambianța sufocantă” a
radicalismului etnic maghiar din acel timp. Aici se propuneau modele
didactice patronate de un ”larg spirit de liberalism și puritanism”,
formându-se ”sentimentul mândriei, al lealității și demnității”, modele
didactice dedicate ”înnobilării caracterelor”. Iuliu Maniu a fost un
elev eminent, fascinat de studiile clasice și avea un caracter
echilibrat ce soluționa conflictele și confruntările dușmănoase din
colectivele de elevi. Din acest motiv, educația în sensul cultivării
identității colective l-a profilat pe Iuliu Maniu ca un lider politic
român ce a cultivat un patriotism luminat, înalt, în opoziție cu
naționalismul integral și cu demagogia patriotardă, primitivă și
vulgară, profesată după 1989 de PRM, PUNR, Vatra Românească etc., care
s-au prăbușit toate în superbia retoricii lor găunoase. Formarea sa în
cadrul unei școli calvine i-a procurat competențe solide în ceea ce
privește cunoașterea lumii și a societății maghiare, atât de necesare
unui lider politic român transilvănean.
Înalta sa pregătire
juridică, dobândită la universitățile din Cluj, Budapesta și Viena, l-a
format în chip desăvârșit ca lider politic și parlamentar la Budapesta,
apreciat de adversarii săi. În contrast cu pletora parlamentară de azi,
pledoariile sale au fost fundamentate pe argumente și competențe ce au
profilat un lider politic intransigent, cu un mare potențial de
negociere, dar niciodată de tranzacționare. Disputele sale cu
prim-ministrul maghiar Tisza Istvan, în cadrul cărora nu a acceptat
tranzacții și în care urmărea, dinspre înalte competențe
politico-juridice, să impună recunoașterea naționalității române ca
subiect de drept public pe care să se fundamenteze revendicările
politice, au rămas memorabile în istoria parlamentarismului maghiar.
Astăzi, clasa politică în precaritățile sale privind competențele
politice și morale este dedicată exclusiv tranzacțiilor și nu
negocierilor. Astăzi, se tranzacționează poziții publice în beneficiul
exclusiv personal sau în granițele nepotismului, se tranzacționează
traseismul politic, se tranzacționează tăinuit și laș acțiuni precum
mutarea ambasadei României de la Tel Aviv la Ierusalim, se
tranzacționează accesul la resursele naturale și comercializarea
acestora, se tranzacționează beneficii ascunse și proiecte
netransparente precum Fondul suveran de investiții, se tranzacționează
nocturn și în brigandaj reforme juridice și schimbarea legilor în folos
privat.
Iuliu Maniu a ilustrat în mod convingător deosebirea dintre
negociere și tranzacție, fiind un exemplu pentru climatul politic de
azi. Prin insistența cu care a urmărit legitimarea naționalității române
ca subiect de drept public a prefațat în mod indirect principiul
wilsonian al autodeterminării popoarelor. Pornind de la gândirea sa
politică și de la lupta sa parlamentară, Iuliu Maniu s-a validat apoi în
planul acțiunilor concrete, organizatorice. Este grăitoare în acest
sens acțiunea sa de la Viena, din octombrie 1918, când locotenentul de
artilerie Iuliu Maniu a organizat unitățile militare române în vederea
asigurării ordinii publice în Viena și a pregătirii în siguranță a Marii
Adunări Naționale de la Alba Iulia. Se profilează, în acest sens,
dimensiunea extinsă a personalității sale, care intră în dialog și în
colaborare cu autoritățile austriece prin persoana ministrului de război
Stöger Steiner.
Iuliu Maniu a dat dovada unei intuiții și
previziuni de excepție când s-a dezbătut în mod punctual organizarea
Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia. Astfel, în cadrul unei
polemici cu Vasile Goldiș, el s-a opus chemării armatei române pentru
asigurarea securității evenimentului politic de la 1 Decembrie 1918.
Astfel, el a afirmat în 1920 că atunci ”când la Alba Iulia s-a hotărât
unirea, bine știm că în Transilvania nu sosise încă armata română”.
Acest aspect comportă semnificații majore și imprescriptibile în
percepția și evaluarea actului de la Alba Iulia. Mai întâi, precauția
lui Maniu privind intrarea armatei române avea rolul de a bloca
delegitimarea unui act democratic de voință politică colectivă, exprimat
plebiscitar și care să nu contravină în mod flagrant principiului
suveran wilsonian al autoderminării. În al doilea rând, intrarea armatei
române putea fi interpretată ca o cucerire a Ardealului de către
Vechiul Regat, aspect ce ar fi dezavantajat poziția României la
tratatele de pace post-belice. În al treilea rând, ar fi alimentat
ulterior, nepermis de mult, pozițiile ideologice ale istoriografiei
comuniste de după 1947 și anume că principala semnificație a Unirii de
la 1918 rezidă în politica de cucerire ”imperialistă” declanșată de
Regatul României. Astăzi acest fapt ar fi încurajat pozițiile
contestatare ale celor care pun în discuție reconsiderarea Trianonului,
discuții purtate în mediile academice și politice din țara vecină,
Ungaria. Prin urmare, gândirea politică de atunci a lui Iuliu Maniu își
are, și în acest caz, valențe de mare actualitate în anul centenar. În
al patrulea rând, anumite deformări derulate astăzi în discursul public
și mediatic, în care în virtutea unui unialism metafizic, este
supralicitată decizia sau acțiunea unirii la nivelul regalității (rolul
regelui Ferdinand) și al guvernanților Vechiului Regat (rolul lui I. I.
C. Brătianu). În mod indirect, prin aceste supralicitări se produce
diminuarea rolului plebiscitar și al acțiunii elitei politice românești
din Transilvania și Banat în actul unirii. Acest aspect trimite în
actualitate, în lumea de azi spre supra-situarea capitalei cu efecte
ușor de observat în ultra-centralizarea și ultra-montanismul
bucureșteano-dâmbovițeano-teleormănean. Sunt înălțătoare și emoționante
cuvintele cântecului batalioanelor române care trec Carpații și cărora
le ”trebuie Ardealul”, dar cred că, după exemplul lui Iuliu Maniu la
care a dominat rațiunea și luciditatea politică, trebuie să ieșim cu
măsură din emoția folclorului politic și a clișeelor derulate în spațiul
public. Nu trebuie să uităm nici o clipă că elita politică
transilvăneană a reușit în mai puțin de două săptămâni să organizeze
după 1 Decembrie 1918 statul românesc al Transilvaniei cu guvernul său,
Consiliul Dirigent, și cu adunarea sa reprezentativă, Marele Sfat
Național, cu organisme funcținale locale în planul administrației și al
organizării publice reprezentate de Consiliile naționale locale și de
Gărzile naționale. Un popor care timp de mai multe secole nu a avut
acces, în datele prevederilor constituționale restrictive, la gestiunea
publică a demonstrat că este capabil să organizeze și să gestioneze o
viață de stat. Descentralizarea și autonomia decizională, intuită dar și
promovată de Iuliu Maniu în perioada interbelică, își are azi loc și se
recunoaște în dezbaterile privind organizările descentralizării și
regionalizării deciziei și gestiunii.
La Alba Iulia, Iuliu Maniu
alături de ceilalți lideri au formulat în textul rezoluției un nou
proiect de stat. Astăzi se vorbește insistent în spațiul public despre
un nou proiect de țară într-o formulare destul de greșită. Poate fi
vorba de un proiect de stat pentru că țara este definită în conturul și
situările ei metafizico-geografice (nu putem muta râurile, Dunărea,
munții, peisajul etc.). Mai exact, la Alba Iulia s-a decis unirea
într-un nou stat și nu o unire înțeleasă ca o expansiune sau o
translație extensivă a Vechiului Regat. Altfel spus, unirea trebuia
realizată în condițiile constituirii unui nou stat total diferit de
Vechiul Regat. Se cerea, în cadrul acestui proiect de stat, ”Înfăptuirea
desăvârșită a unui regim democratic pe toate terenurile vieții publice,
vot universal, libertatea de expresie și asociere, libertatea presei,
libertatea deplină pentru toate confesiunile, libertatea națională
pentru toate popoarele conlocuitoare, reforma agrară, legiferări
avansate pentru muncitorimea industrială”. Adresându-ne nouă-înșine o
simplă întrebare, dacă existau toate aceste principii organizatorice și
legislative în Vechiul Regat la 1918, găsim că răspunsul este nu. Așa
cum afirmă istoricul Silviu Dragomir, fost secretar-general al Adunării
de la Alba Iulia, la 25 de ani de la unire, în 1943, că atunci s-a
elaborat ”o doctrină, o concepție de stat, un ideal” de stat, în acord
cu ”noua evanghelie a civilizațiunii umane” de atunci.
Iuliu Maniu,
prin proiectul său politic, atât cel din 1918 cât și cel din perioada
interbelică, a înscris teme și dezbateri de mare actualitate care
frământă și societatea românească de azi. A militat dinspre o înaltă
înțelegere politică a vremii sale pentru ”statele unite ale Europei”,
pentru ”nevoia unei politici de înțelegere și solidaritate europeană”,
pentru cele 30 de state europene, aspect ce se consacră astăzi prin
existența UE. A militat pentru o lege a minorităților, aspect ce
frământă și astăzi spațiul public de la noi. A militat pentru
reorganizarea administrativă a țării prin descentralizare. În condițiile
în care piața muncii de azi din România s-a disputat între șomaj și
lipsa locurilor de muncă și, mai acut, lipsa forței de muncă de azi
emigrată în țările vestice, Iuliu Maniu vorbea în 1937 despre un țel
fundamental al partidului său și despre ”primatul muncii în ordinea
socială”, o abordare ideologică de centru-stânga.
S-au ilustrat și
au rămas memorabile pledoariile înscrise în democratismul său
neconcesiv. În 1936, s-a pronunțat asupra unei teme de mare actualitate
în zilele noastre, și anume, despre abuzul de partid și statul de drept:
”Starea de existență a democrației naționale este una
anti-dictatorială, pentru că dictatura este imorală și contra oamenilor
și că statul național nu este compatibil decât numai cu statul de
drept”. Iuliu Maniu este autorul conceptului de stat de drept în
discursul public și politic românesc încă din 1928. Democratismul, în
viziunea sa, era în esență unul moral care înseamnă o luptă pentru
”ideea de drept și de dreptate”. El a condamnat partidele care purtau
lupte pentru promovarea ideilor lor ”în domeniul periculos al acțiunilor
subversive”, precum cele ale partidului de guvernământ de azi de la
noi. Abuzul de partid, ca expresie a dictaturii majorității, a
democraturii, în defavoarea democrației consensului, este o temă
fierbinte și azi. Sunt cel puțin două momente de mare relevanță când
Iuliu Maniu s-a opus abuzului de partid, și anume, a abuzului PNL-ului
de atunci, de a nu formula explicit în Constituția din 1923, la art. 1,
că statul unitar, național, indivizibil al României este rezultatul unor
acte democratice, decisive, plebiscitare, a românilor din Transilvania,
Banat, Basarabia și Bucovina, formulare ce ar fi consacrat, în cel mai
înalt grad și deasupra constituțiilor europene de atunci, construcția
democratică, politică, statală românească. Tema revine în actualitate,
iar această formulare ar invulnerabiliza constituția României de astăzi
în fața tendințelor de impunere a reformulării ideii de stat național
unitar și indivizibil din art. 1, din constituția de acum. Un al doilea
moment a fost reprezentat de neparticiparea lui Iuliu Maniu la serbările
de încoronare de la Alba Iulia întrucât, în mod abuziv, PNL a confiscat
acest moment și a contrafăcut serbarea regală într-o serbare de partid,
electorală. Lansând pentru prima oară la noi, încă din 1928, conceptul
de ”stat de drept”, în contextul democratismului său imprescriptibil, al
constituționalismului și legalismului său instinctual, el a declanșat
un lung război cu regele Carol al II-lea, care urmărea să schimbe
constituția țării și să-și instaleze regimul său autoritar, voievodal.
Iuliu Maniu este autorul, în acest sens, al unui enunț memorabil, și
anume că, ”Regele Carol al II-lea nu dorea doar un stat totalitar, ci
mai mult decât atât, un stat patrimonial”, privatizat și discreționar
dinspre voința regală. Așa-zisele reforme ale justiției de azi din
România se pot înscrie în același înțeles de privatizare de către un
partid de guvernământ al statului, de schimbare a regimului politic de
la regimul semi-prezidențial la cel exclusiv parlamentar, ca expresie a
dictaturii majorității și a abuzului de partid. Legalismul și
constituționalismul perseverent al lui Iuliu Maniu a stârnit iritările
multor personalități politice și publice din Vechiul Regat, precum cele
ale metafizicului dâmbovițean, filosoful Nae Ionescu, care privea cu
sarcasm și depreciere ”juridicialismul și legalismul iosefinian de cea
mai pură Aufklärungsphilosophie a domnului Iuliu Maniu”.
În
virtutea acelorași condamnări a abuzului de partid, Iuliu Maniu împreună
cu Ion Mihalache au adus pe scena politică românească interbelică un
nou partid ”un partid de opinie” cu mare susținere socială în contrast
cu o structură clientelară de partid precum cel liberal, cu esență
plutocratică și cu ierarhii de vasalitate în proximitatea unui ”vizirat”
politic, agregat de o familie precum a fost cea a Brătienilor și de
fenomenul brătienist. Este indirect o replică peste timp la ceea ce
poate reprezenta astăzi un partid de județ, de familiari, de riverani,
precum PSD-ul de azi, confiscat în cadrul unei grupări de trib cumanic.
În discursul său de la Alba Iulia, care pentru prima oară depășește
tematica istorică legitimatoare a discursurilor ținute de Ștefan Cicio
Pop și Vasile Goldiș, și devine prin excelență un discurs cu o tematică
dominant politică, angajat în timpul prezent, realist, dar și proiectiv,
I. Maniu abordează un subiect de mare urgență și azi în spațiul public
din România. Astfel, el abordează raportul dintre noul stat și lumea
europeană, afirmând că: ”În legăturile noastre mari internaționale, să
nu domnească rigiditatea unei suveranități, ci să se aplice frățietatea
internațională”. Se poate face, în acest caz, o trimitere la discursul
coafat și țepos al Vioricăi Dăncilă, care în cuvântarea sa recentă de la
Bruxelles afirma că ”nu am venit aici să dăm socoteală”. În egală
măsură, se pot contrapune afirmațiile și judecățile lui Iuliu Maniu
țopăielilor independentiste și ridicol-autohtoniste ale aflaților în
treabă Călin Popescu Tăriceanu și Liviu Dragnea. Așadar, ne putem replia
azi în jurul constatării importanței cruciale a școlii, cărții,
învățăturilor trecutului în acțiunile și poziționările politicienilor de
azi.
În sfârșit, dacă am contrapune prosopografic personalitatea
lui Iuliu Maniu figurii și profilului individual și public al
politicianului de azi, constatăm o flagrantă deosebire. Iuliu Maniu a
fost un personaj ascetic, celibatar, aflat exclusiv în slujirea de tip
monahal a politicii naționale, a politicii democrate și a politicii de
stat. Fără însă a forța sau idealiza această ipostază civilă a omului
politic Iuliu Maniu, ea este însă una puternic contrastantă cu situarea
civilă a unor apostoli sau profeți mincinoși ai susținerii familiei
tradițioanale, prin referendumul pentru familie de curând eșuat. Aceștia
sunt delegitimați din această ipostază pro-familistă, prin faptul că
președintele Senatului României este un perseverent soț de soții,
poziționat într-o familie de tip islamic, de mare vizir otoman, iar cel
de-al doilea, președinte al Camerei Deputaților, se delegitimează prin
nefirescul unei vieți de cuplu în care partea feminină distonează masiv
ca vârstă sfert-seculară cu partea masculină, în care, potențialul soț
poate fi deopotrivă tatăl și bunicul nevestei.
Aderent și practician
al religiei creștine, Iuliu Maniu s-a înscris ca o excepție, în sensul
că viața de familie a substituit-o cu o viață întreagă dedicată slujirii
neamului din care a făcut parte. Modelul său de om și bărbat politic
are puterea exemplului desăvârșit pentru noi toți cei de azi, iar
sfârșitul său martiric în închisoarea comunistă înscrie exemplaritatea
morții sale în exemplaritatea vieții sale.
Prof.univ.dr. Doru Radosav
Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj
