Eram acolo. Și era plin, n-aveai unde arunca un ac. Românii se țineau în picioare unii de alții. Se sprijineau unii pe alții. Nu erau în stare să stea în picioare. Nu era ca la boală. Nu. La boală cauți un pat, suni la 112. Nu. Când a murit Coposu a ieșit lumea în stradă și umbla, în derivă, ca niște găini fără cap. Nu-nțelegeau ce caută, nu știau ce-au pățit.
Cu un timp înainte mulți dintre aceștia îl vânau pe Coposu. I-au adus și coșciug în fața casei. Cruce. Schelet. Lumânare. Tămâie. Îi vroiau moartea. L-ar fi lovit de moarte. Pe la spate. L-ar fi omorât. Asta în 1990.
În 1995, moartea de vârstă a lui Coposu le-a luat mințile. Pierduseră un mare om. Astăzi, straniu, au trecut 25 de ani de la moartea lui Corneliu Coposu, omul care ne-a smintit mințile cu adevărat. Unora. Omul care a oprit pentru noi un pic tropăitul istoriei.
Ce-a făcut Coposu? Simplu. Coposu ne-a arătat că se poate. În haos, să nu faci compromisuri. În sărăcie, să nu fii șpăgar. Inflexibil, cu gânduri bine puse-n cap de experiență și durere, să te revolți împotriva cașcavalului România.
Coposu ne-a arătat că poți da jos un Iliescu și-o întreagă turmă de slugi.
