Cei geniali nascuti :: Corneliu Coposu Fan Page

Cei geniali nascuti

Înapoi la 2022

În galeria marilor diplomați români care s-au remarcat pe plan mondial, la loc de cinste se înscrie și Nicolae Titulescu, unul dintre prietenii și colaboratorii apropiați ai marelui om politic sălăjean, Iuliu Maniu. Dovada prieteniei dintre cele două mari personalități ale României interbelice o constituie legatul testamentar lăsat de Nicolae Titulescu lui Iuliu Maniu, în sensul de a-i aduce osemintele în țară, la Brașov, dacă va deceda în străinătate, ceea ce, din păcate, s-a și întâmplat. La rândul lui, Iuliu Maniu a sfârșit în temnițele comuniste și a transmis mai departe legatul testamentar urmașului său politic, Corneliu Coposu.

Deși s-a născut în Craiova, la 4 martie 1882, Nicolae Titulescu iubea foarte mult Ardealul și îi aprecia pe fruntașii politici ardeleni, în special pe Iuliu Maniu. La fel ca Iuliu Maniu, provenea dintr-o familie cu vechi tradiții istorice. Tatăl său, Ion Titulescu era fiul protopopului Nicolae Economu, urmaș al unei vechi familii de moșneni, iar mama sa, Maria era una dintre nepoatele pictorului Theodor Aman.

Ion Titulescu s-a numărat multă vreme printre reprezentanții oficiali ai autorităților din Craiova, fiind rând pe rând prefectul județului Dolj, președinte al Curții de Apel din Craiova și deputat în Parlament sub guvernul condus de Ion C. Brătianu. Din păcate, a decedat când fiul său, Nicolae, împlinea vârsta de numai un an și astfel toată grija pentru viitorul copilului a trecut asupra familiei.

Nicolae Titulescu a urmat cursurile școlii primare și liceale din Craiova, iar sârguința și tenacitatea cu care se pregătea, unite cu excepționala capacitate de a-și însuși orice disciplină au permis elevului Titulescu să obțină premiul de onoare la examenul de bacalaureat susținut în anul 1900 la Liceul „Carol I” din Craiova.¹

A absolvit studiile superioare juridice în Franța, luându-și doctoratul în Drept la Paris, după care, în anul 1905 se reîntoarce în România ca profesor de drept la Universitatea din Iași. Peste doi ani se mută la București și se căsătorește cu Ecaterina Burcă.

În anul 1909 intră în politică, iar în anul 1912 obține mandatul de deputat pe lista Partidului Conservator-Democrat condus de Take Ionescu.

La 10 iulie 1917, pe când guvernul României și Familia Regală se aflau în refugiu, la Iași, este desemnat ca ministru de Finanțe, în locul lui Victor Antonescu, numit ministru al României la Paris.²

După Marea Unire, a mai îndeplinit un an de zile funcția de ministru de Finanțe, în guvernul condus de generalul Alexandru Averescu.³ Începând cu anul 1922 a primit dubla misiune de ministru plenipotențiar al României la Londra și delegat permanent al României la Liga Națiunilor de la Geneva, fiind ales de două ori (1930 și 1931) președinte al acestei organizații internaționale. În această calitate a militat contra revizionismului din Europa și păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de Pace.

În timpul primului ministeriat la Externe, în perioada 1927-1928 a avut o contribuție decisivă la acceptarea internațională a punctului de vedere românesc cu privire la problema „optanților” maghiari.

După demisia guvernului liberal condus de Vintilă Brătianu și chemarea la guvernare a Partidului Național Țărănesc, Iuliu Maniu a insistat să ia din nou conducerea Ministerului de Externe, dar Titulescu, cu demnitatea care-l caracteriza, a refuzat oferta pentru a nu se interpreta că demisionase din guvernul liberal cu scopul de a-și pregăti locul în guvernul național-țărănesc care i-a urmat.

Între Iuliu Maniu și Nicolae Titulescu se leagă o prietenie pe viață şi apreciere reciprocă, în special în timpul celui de al treilea guvern condus de Iuliu Maniu (20 octombrie 1932 – 13 ianuarie 1933), când l-a desemnat pe Nicolae Titulescu în fruntea diplomaţiei româneşti. Nicolae Titulescu a rămas ministru de Externe, indiferent că în fruntea țării s-a aflat un guvern naţional-ţărănist sau liberal, până la 29 august 1936, când a fost demis de către regele Carol al II-lea şi înlocuit cu Victor Antonescu.⁴

În momentul în care observă tendinţele autoritariste ale regelui Carol al II-lea, care ademeneşte şi o grupare din cadrul Partidului Naţional-Ţărănesc, în frunte cu Armand Călinescu, pentru a slăbi partidul, Nicolae Titulescu simte nevoia să fie alături de prietenul său, Iuliu Maniu, şi se înregimentează politic. Alături de câțiva colaboratori apropiați, printre care se numărau Savel Rădulescu, Constantin Vişoianu şi Sergiu Nenişor, se înscrie în PNŢ, atenuând astfel efectul sciziunii produsă de plecarea grupării condusă de Armand Călinescu. În telegrama trimisă de Nicolae Titulescu lui Iuliu Maniu, prin care cerea înscrierea în PNŢ, afirma următoarele: „În momentul când văd că unii fruntași ai Partidului Național-Țărănesc găsesc cu cale să părăsească partidul, cer ca o onoare înscrierea mea în partidul d-voastră ca simplu soldat și fără condiții”.⁵

Din documentele descoperite în arhiva CNSAS şi memoriul lui Corneliu Coposu reiese că Nicolae Titulescu l-a desemnat pe Iuliu Maniu, în anul 1937, ca legatar testamentar, cu rugămintea de a fi înmormântat la Brașov. Acest lucru reiese şi din telegrama trimisă de Nicolae Titulescu lui Iuliu Maniu, la 2 ianuarie 1941, cu puțin timp înainte de moartea sa. De această dată, spune el, nu mai era o rugăminte, ci o sarcină testamentară:

„Domnului Președinte Iuliu Maniu

Str. Caragea Vodă nr. 27, București

Vă mulțumesc pentru telegrama dvs. Vă reamintim rugămintea mea din 1937: Dacă din întâmplare aș muri, vă rog pe dvs, pe Dr. Nicolae Lupu și Mihai Popovici și pe toți ceilalți membri ai partidului nostru, să-mi rezervați loc de veci la Brașov. Vreau să-mi dorm ultimul meu somn printre frații mei Moți transilvăneni. Doresc să fie un loc mai izolat, unde să fiu singur și unde familia mea va construi un cavou. De această dată nu mai este o rugăminte ci o sarcină testamentară, pe care vă rog pe dvs sau oricare alt membru al partidului nostru, să o accepte.

Cu afectuoasă prietenie,

Titulescu”.

Iuliu Maniu îi răspunde că dorinţa sa va fi respectată, dar refuză să se gândească la astfel de „preocupări”, deoarece Nicolae Titulescu mai avea multe de spus în domeniul diplomației și național-țărăniștii îl așteptau să revină cât mai curând în viața politică, alături de ei:

„Excelenței Sale,

Nicolae Titulescu, Cannes-Franța

Vă mulțumim cu toții pentru mișcătoarea dvs mărturie prieteniei și încrederei dvs. Vă asigurăm de aceleași sentimente. Acceptarea dorinței dvs testamentare constituie pentru noi desigur o datorie, dar noi refuzăm să subscriem la asemenea preocupări. Dorindu-vă cea mai bună sănătate, credem a vă vedea punându-vă în curând, din nou, în serviciul țării, talentul și marea dvs competență.

Cu afectuoasă prietenie,

Iuliu Maniu, dr. N. Lupu, M. Popovici”.

Din păcate, la 18 martie 1941 vine vestea tristă din Franța, de la Cannes, că marele diplomat a trecut în eternitate, cu o zi înainte, printr-o telegramă trimisă de soţia sa, Ecaterina Titulescu:

„Iuliu Maniu

București

Soțul meu a murit. Suprema lui dorință a fost să se odihnească în Transilvania.

Ecaterina Titulescu”.

Îndurerat de aflarea acestei vești, Iuliu Maniu îi trimite în aceeași zi Ecaterinei Titulescu următoarea telegramă:

„Doamnei Ecaterina Titulescu

Cannes-Franța

Împărtășim durerea pentru pierderea ilustrului dvs soț și pierderea care este a întregului Neam Românesc, al cărui strălucit fiu a fost, pe care l-a iubit și servit cu puterile excepționale cu care îl înzestrase Dumnezeu, cum a fost și un ilustru membru al guvernelor noastre. Guvernul ne face cunoscut că în împrejurările de fapt, nu este cu putință materialmente transportul în țară astăzi. Dorind a lua parte cu o delegație la înmormântarea provizorie în Cannes, rugăm a ne comunica urgent ce loc destinați. Ne îngrijim pentru mormântul definitiv la Brașov. Rugăm pe Dumnezeu să vă mângăe inima, iar pe marele dispărut să-l aibe lângă sine, ca sol al Neamului Românesc, care a suferit în timpul din urmă o așa de mare nedreptate. În numele Partidului Național-Țărănesc, Iuliu Maniu, dr. N. Lupu, Ion Mihalache, Mihai Popovici”.⁶

Europa era zguduită de cea de a doua conflagraţie mondială şi cu toate demersurile făcute de Iuliu Maniu nu s-a reuşit aducerea osemintelor marelui diplomat în ţară. Demersul pe care l-a făcut prin legația Italiei de la București, către dictatorul Benito Mussolini, „pentru a se permite tranzitul sicriului prin Italia a fost întâmpinat cu un refuz ostil. Italia fascistă nu putea să ierte pe fostul președinte al Ligii Națiunilor, care condamnase cu aspre cuvinte și sancțiuni, invadarea Abisiniei”, spune Corneliu Coposu în memoriul său trimis Ministerului de Externe în anul 1978.

După război, țara noastră a intrat în sfera de influență sovietică, iar conducerea PNȚ, în frunte cu Iuliu Maniu a fost arestată, în urma capcanei întinse de către Securitate la Tămădău. Așa cum am subliniat mai sus, Iuliu Maniu și Corneliu Coposu au avut o ultimă întâlnire în închisoare, în octombrie 1947, în cadrul căreia Iuliu Maniu îi lasă, la rândul lui, testamentul moral de a aduce osemintele lui Nicolae Titulescu în țară.

Iuliu Maniu a sfârșit în chinuri groaznice în închisoarea de la Sighet, la 5 februarie 1953. Ucenicul său, Corneliu Coposu, a scăpat cu viață și a fost eliberat în anul 1964, odată cu amnistia generală a deținuților politici, impusă de către Occident.

Crezând că societatea românească se îndreaptă într-o direcție mai bună, având în vedere dezghețul ideologic al anilor ’70, Corneliu Coposu se decide să ducă la îndeplinire legatul testamentar transmis lui de mentorul său, Iuliu Maniu.

Inițiativa lui Corneliu Coposu ajunge la „urechile Securității”, care avea instalate microfoane în casa în care locuia. Într-o convorbire cu prietenul său, Corneliu Radocea, înregistrată de către Securitate, îi povestește că Iuliu Maniu a fost legatarul testamentar al lui Nicolae Titulescu, sarcină care i s-a transmis lui. Îi spune că intenționează să trimită un memoriu ministrului de Externe și Academiei RSR, pe care să-i informeze despre ultima dorință a marelui diplomat și că le va cere să aducă osemintele lui Titulescu în țară. Îl roagă pe Radocea să dactilografieze el memoriul în patru exemplare, să-l dateze 10 iunie 1978 și să „respecte politețea înserată de el și bineînțeles să evite cuvintele «tovarășe» ca mod de adresare, considerând că el nu este obligat să le folosească (subl. Securităţii)”.⁷

„Corneliu Coposu a trimis telegrama Ministerului de Externe. Din documentele existente în arhiva CNSAS aflăm că în data de 5 iunie 1979, Corneliu Coposu susține la Casa Oamenilor de Știință conferința «Actualitatea lui Simion Bărnuțiu». La circa trei săptămâni după conferință, unul dintre delatori s-a dus acasă la Coposu să-l felicite. Acesta i-a spus că imediat după conferință s-au prezentat la el trei tovarăși de la Ministerul Afacerilor Externe (Lengel, Pop și încă unul), care i-au spus că au venit din partea consilierului Grigorescu, de la MAE, în legătură cu memoriul făcut de Corneliu Coposu referitor la testamentul lui Titulescu ca să fie aduse osemintele lui în țară, la Brașov. Acești trei tovarăși l-au întrebat dacă nu vrea să se ocupe el de aducerea rămășițelor pământești ale marelui diplomat. Coposu i-a spus că el nu este persoană oficială și că a făcut acel memoriu, deoarece executorul testamentar al lui Titulescu a fost Maniu. El a găsit respectivul testament în hârtiile lui Maniu, care acum ori este dispărut, ori se găsește la autorități. Delegații MAE i-au răspuns că e mai bine să se facă neoficial, deoarece s-a încercat și cu aducerea rămășițelor lui George Enescu și aceasta a eșuat din cauza opoziției familiei lui Enescu. Nu s-a luat nici o hotărâre, urmând ca Corneliu Coposu să mai fie vizitat de delegații MAE.”⁸

Problema testamentului marelui diplomat a fost intens dezbătută și în cadrul unei ședințe a Asociației de Istorie Comparativă a Instituțiilor și Dreptului din România. Corneliu Coposu era membru al asociației, care a luat fiinţă în iulie 1976, chiar în luna în care el ieşea la pensie. El intenţiona să-şi dedice cât mai mult timp studiului şi scrisului în vederea recuperării adevărului istoric.

Şedinţa a avut loc în data de 13 februarie 1979 şi în cadrul ei prof. univ. dr. docent Vasile Gionea a prezentat comunicarea științifică „Titulescu, diplomat și om de legi”. Ședința a fost condusă de prof. univ. Mircea Rebreanu, fratele scriitorului Liviu Rebreanu și s-a bucurat de o asistență deosebită. Unul dintre informatorii prezenți la întrunire îi remarcă pe profesorii universitari Lăzărescu, Strihan, Irina Rădulescu, Vasile Netea, Cernea și Predescu. De asemenea, a fost prezentă artista emerită Marieta Rareș, văduva lui Gheorghe Nenișor, nepotul și legatul universal al averii lui Titulescu. Asistența, spune informatorul „era compusă numai din oameni de știință, pensionari sau aproape pensionari”.

Referitor la comunicarea profesorului Gionea subliniază că „a fost interesantă, referentul dovedind mari calități de informare și prezentare. Nimic deosebit nu era de semnalat în textul său (către organele de Securitate – n.n.), care s-a referit numai la obiect”.

Este de părere că „denaturarea” discuțiilor s-a produs în momentul în care prof. Rebreanu a declarat că trei momente cruciale ale statului român sunt Unirea Principatelor (1859), Independența (1877) și Marea Unire (1918). El nu a făcut „nici cea mai mică notație la 23 Aug. 1944” și evident la rolul pe care și-l atribuiau comuniștii în realizarea lui.

Situația a „degenerat” în momentul în care a luat cuvântul Corneliu Coposu, „învăluindu-și comentariul în atmosferă de mister”, spune informatorul. El își exprimă nedumerirea asupra modului în care a dispărut testamentul lui Nicolae Titulescu, pe care personal l-a depus la Biblioteca de la Blaj, în momentul cedării Ardealului. Prin respectivul testament, subliniază Corneliu Coposu în intervenția sa, Iuliu Maniu era numit legatar testamentar, având „deplină încredere că voința va fi îndeplinită”. Informatorul susține că vorbitorul „s-a lansat – spre jena generală – într-o expunere alături de subiect”, ceea ce nu este adevărat. Corneliu Coposu susținea, pe bună dreptate, că Titulescu „nu avea stimă și încredere decât în ardeleni, iar orientarea sa politică era țărănistă”. Mai mult, el afirmă că marele diplomat și-a exprimat dorința ultimă de a fi înmormântat la Brașov, pe versantul muntelui Tâmpa și își exprimă nemulțumirea că această dorință nu a fost îndeplinită după cel de-al Doilea Război Mondial, mormântul său aflându-se tot la Cannes. Coposu, spune informatorul, „a lăsat să se înțeleagă că testamentul de care era vorba, ar fi fost sustras și făcut să dispară de unii interesați în a nu perpetua memoria unei mari figuri politice de talie internațională”, precum Nicolae Titulescu.

Evident că afirmațiile lui Corneliu Coposu, perfect adevărate, au fost primite cu nemulțumire și comentarii defavorabile din partea unora dintre cei prezenți, care se aflau în necunoștință de cauză. După terminarea discuțiilor referatului, pe culoar, Marieta Rareș, văduva lui Gh. Nenișor, nepotul și legatarul universal al averii lui Titulescu, i-a făcut observații lui Corneliu Coposu că e greșit informat, deoarece testamentul lui Titulescu se afla în posesia sa și i-l pune la dispoziție pentru a-l consulta. Corneliu Coposu încearcă să-i explice că este vorba de testamentul politic al marelui diplomat.⁹

Memoriul înaintat de Corneliu Coposu Ministerului de Externe a fost pus probabil la arhivă şi doar Securitatea l-a contactat pe autor pentru a-i observa intenţiile.

După anul 1990, Corneliu Coposu reia iniţiativa aducerii osemintelor lui Nicolae Titulescu în ţară. În acest scop, la 18 februarie 1991, cu o lună înainte de împlinirea a 50 de ani de la trecerea în eternitate a marelui înaintaș, el adresează un memoriu ministrului de Externe, Adrian Năstase, în care solicită constituirea unei comisii speciale pentru aducerea neîntârziată la îndeplinire a dorinţei marelui diplomat român. Comisia urma să ia legătura cu autorităţile franceze competente şi cu urmaşii familiei, „pentru a rezolva cele necesare în scopul aducerii în țară a osemintelor familiei Titulescu și al organizării înmormântării pe Tâmpa, la Brașov”. Sugerează ca respectiva comisie să fie formată din reprezentanții celor două instituții românești de care se leagă numele lui Nicolae Titulescu: Ministerul Afacerilor Externe și Partidul Național-Țărănesc. La final, reamintește obligația morală pe care o avea de a duce la îndeplinire ultima dorință a marelui diplomat, transmisă de mentorul său, Iuliu Maniu, la ultima lor întâlnire pământeană: „Pentru mine îndeplinirea dorinței testamentare a lui Nicolae Titulescu reprezintă o obligație moral-juridică de deosebită însemnătate”. De asemenea, subliniază obligația ministrului în funcție față de înaintașul său: „Pentru Domnia Voastră, urmaș la conducerea Ministerului Afacerilor Externe al ilustrului dispărut, sprijinirea acestei acțiuni vă oferă o frumoasă ocazie de gratitudine și respect față de Nicolae Titulescu și opera sa diplomatică”.

Peste ani, Adrian Năstase rememorează acest eveniment istoric, insistența lui Corneliu Coposu și uriașa sa personalitate: „Dacă mă opresc o clipă asupra persoanei lui Corneliu Coposu fără să vreau să nedreptățesc pe niciunul dintre ceilalți, o fac pentru mai multe motive. Era un caracter, era un lucid, era un luptător, era un neînfrânt, fără exagerare, a fost un martir. (…) Dar, la toate cele de mai sus, se adaugă devotamentul cu care Corneliu Coposu s-a dedicat gândului pios și luptei nobile a aducerii lui Nicolae Titulescu în pământul românesc”.¹⁰

Odiseea osemintelor lui Nicolae Titulescu se va încheia în anul 1992, în data de 14 martie, când vor fi aduse în ţară de către Ministerul de Externe și reînhumate la Brașov.

Pentru posteritate, rămâne îndemnul marelui diplomat de a ne implica fiecare dintre noi în menținerea celui mai de preț bun al omenirii: pacea. În această luptă, spunea Titulescu: „Fiecare își are misiunea sa, cu toții uniți cum ne-am putea îndoi de succes? Ce importanță are faptul că nu vom mai fi prezenți în ziua când opera va fi terminată? Ce importanță că vor fi uitate sforțările lucrătorilor din primul ceas? Ce importanță că noi nu vom fi fost decât soldații necunoscuți ai victoriei păcii? Vom fi fost aceia care au crezut într-o clipă, când ar fi putut să-și piardă credința și aceasta este singurul merit care are preț”.¹¹

Fie ca visul lui Titulescu, de a trăi în pace și armonie să se împlinească și pentru acest vis, așa cum spunea marele Titulescu, să luptăm cu toții, zi de zi.

Anexă documentară

Memoriul înaintat de către Corneliu Coposu ministrului Afacerilor Externe, Ștefan Andrei, la 10 iunie 1978:

Excelența voastră

Domnule ministru al Afacerilor Externe

Subsemnatul CORNELIU COPOSU, fost secretar politic al președintelui IULIU MANIU și fost secretar general adjunct al P.N.Ț. (1930-1947), socotindu-mă obligat în conștiința mea de român și fiind investit în împrejurări excepționale cu aducerea la îndeplinire a unui legat testament verbal vă rog să-mi îngăduiți a supune aprecierii Excelenței voastre următoarele:

La 17.03.1941, a încetat din viață la Cannes, departe de patria lui, ostracizat de dictaturile înscăunate în România, în anii premergători gloriosului antecesor al Excelenței voastre, emeritul diplomat NICOLAE TITULESCU, pe care am avut norocul să-l cunosc personal și să mă aflu uneori în anturajul său. În aceeași zi, IULIU MANIU a primit o telegramă fulger, trimisă de soția defunctului, cu următorul conținut:

„NICOLAE a încetat din viață. În calitatea d-voastră de prieten și executor testamentar, vă rog să luați măsurile necesare pentru înmormântarea lui în țară, în conformitate cu dorința sa expresă, pe care o cunoașteți și pe care a repetat-o în ultima clipă”.

IULIU MANIU a răspuns telegrafic d-nei TITULESCU, la Cannes:

„Adânc întristat de trecerea în eternitate a ilustrului și inegalatului bărbat de stat, NICOLAE TITULESCU, marele meu prieten, vă rog să-mi permiteți ca, împreună cu întregul neam românesc, să mă alătur îndoliat la marea d-voastră durere. –

În calitatea mea de executor testamentar, voi întreprinde măsurile necesare pentru îndeplinirea ultimei dorințe a onoratului dispărut. –

Vă rog să așteptați comunicările care vor urma”.

Europa era zguduită de încleștarea dramatică a conflagrației mondiale. România, pe care politica dictaturii regale și, mai apoi, militare, care i-a urmat, o îndepărtase de linia tradițională și de vechile ei alianțe, era înfeudată fără asentimentul națiunii în orbita hitleristă și se găsea în ajunul războiului crunt, prevăzut cu luciditate și combătut cu ardoare de N. TITULESCU. –

IULIU MANIU a întreprins toate diligențele posibile pentru a realiza aducerea în țară a osemintelor marelui dispărut. Eforturile lui s-au izbit de refuzul guvernului ANTONESCU, care era obsedat de teama de a nu supăra pe nemți și pe italieni. –

MIHAI ANTONESCU a exprimat în fața subsemnatului, regretul că împrejurările și susceptibilitățile de care e obligat să țină seama, din oportunitate, nu-i permit să aducă omagiul său sincer celebrului diplomat român, pe care l-a prețuit în mod deosebit. –

Demersul făcut prin legația de la București, a Italiei, la Mussolini, pentru a se permite tranzitul sicriului prin Italia, a fost întâmpinat cu un refuz ostil. Italia fascistă nu putea să ierte pe fostul președinte al Ligii Națiunilor, care condamnase cu aspre cuvinte și sancțiuni, invadarea Abisiniei. –

Ministrul Italiei la București, PELEGRINO GHIGI, a fost deosebit de jenat când a trebuit să facă cunoscută hotărârea guvernului de la Roma și, în fața trimisului lui MANIU, a etalat în mod indiscret opinia lui separată față de această lipsă de eleganță. –

Celelalte rute de acces erau obstaculate de războiul în curs, iar teritoriile stăteau sub controlul Wehrmachtului încă atotputernic. –

În această situație, fără ieșire, IULIU MANIU a telefonat d-nei TITULESCU, rugând-o să așeze provizoriu în capela ortodoxă, sau într-o criptă, sicriul lui TITULESCU, până când împrejurările vor permite aducerea lui în România. –

Imediat după 23 August 1944, IULIU MANIU a cerut ministrului de Externe, GRIGORE NICULESCU BUZEȘTI, să întreprindă măsurile necesare pentru ca osemintele lui TITULESCU să fie repatriate. Ministrul de Externe făcea parte din grupul foștilor discipoli și administratori ai lui TITULESCU, a îmbrățișat directiva cu acordul său deplin urmând ca înhumarea solemnă a lui TITULESCU, pe vârful muntelui Tâmpa, să se facă imediat ce situația externă și internă se va limpezi, într-un mausoleu ce urma să fie construit pe cel mai proeminent pisc din coasta Brașovului. –

Precipitarea evenimentelor interne, ruptura acordului dintre partidele democratice care au realizat lovitura de stat de la 23 August 1944 și arestările care au urmat, au făcut imposibilă atunci realizarea inițiativei. –

În luna oct. 1947, într-o ultimă convorbire pe care subsemnatul, încarcerat în arestul din Cal. Plevnei, am avut-o cu IULIU MANIU, întemnițat și el în același arest, fostul președinte al P.N.Ț. mi-a transmis legatul că, dacă el se va prăpădi în închisori, iar eu voi supraviețui, să depun stăruințe pentru aducerea la îndeplinire a testamentului făcut de N. TITULESCU. IULIU MANIU a decedat în penitenciarul de la Sighet, în anul 1953. Subsemnatul am fost eliberat după 17 ani de detenție, în 1964, însă sunt lipsit de posibilitatea de a realiza legatul. –

Antecedente

În anul 1938, însoțind pe IULIU MANIU la casa lui strămoșească din Bădăcin (județul Sălaj), am fost solicitat să triez și să organizez arhiva lui, aflată în bibliotecă, care cuprinde – pe lângă scrisori și documente de interes personal și familial – și un număr mare de scripte și documente din epoca luptei pentru unire, de la Unirea din 1918 arhiva personală din timpul Consiliului Dirigent al Ardealului (1918-1920) și, într-un plic deschis, testamentul olograf al lui NICOLAE TITULESCU, încredințat lui IULIU MANIU în anul precedent. Acel testament scris de mână pe o foaie de corespondență, de format redus, pe care l-am citit cu deosebită atenție înainte de a-l clasa în compartimentul actelor importante, era datat în București, în anul 1937. Fără pretenția de a-i reproduce testamentul, avea aproximativ următorul cuprins:

„Subscrisul NICOLAE TITULESCU, încredințez pe prietenul meu bun, IULIU MANIU, ca executor testamentar. Ultima mea dorință este ca, la moartea mea, să fiu îngropat pe muntele Tâmpa din Brașov, pentru a adeveri dragostea mea fierbinte pentru Transilvania și străduințele mele pentru întregirea scumpei mele țări. –

Vreau ca generațiile următoare să știe că firul luminos care m-a călăuzit în zbuciumata mea viață, a fost iubirea de patrie și gloria eternă a neamului românesc. –

Rămân recunoscător și dincolo de viață, celor care m-au sprijinit în lupta mea și iert pe cei care mi-au cauzat suferință”. –

Au trecut aproape patru decenii de la moartea lui TITULESCU și osemintele lui se găsesc tot în țară străină. –

Am urmărit cu mult interes scrierile mai vechi (SAVEL RĂDULESCU, B. BRANISTEANU) și mai noi (P. CONSTANTINESCU-IAȘI, GR. GEAMĂNU, GH. MOCU, GH. MACOVESCU, M. MALIȚA, ION M. OPREA), care se ocupă de viața, activitatea, meritele și personalitatea lui TITULESCU și negăsind în ele nici-o menționare despre ultima dorință a valorosului predecesor al excelenței voastre, mi-am propus să vă aduc la cunoștință cele de mai sus, în îndeplinirea unei elementare îndatoriri românești, cu convingerea fermă că prezenta relatare va fi onorată de atenția datorată memoriei marelui nostru diplomat. –

București, 10 iunie 1978

COPOSU CORNEL

București, str. Mămulari nr. 19

Telefon 21.53.33

Cota: ACNSAS, fond Documentar, dosar D 2, vol. 10, ff. 178-179.

Note:

1 Ion M. Oprea, Nicolae Titulescu, București, Editura Științifică, 1966, pp. 6-7.

2 Stelian Neagoe, Istoria guvernelor României de la începuturi – 1859 până în zilele nostre – 1995, Ed. Machiavelli, București, 1995, p. 77.

3 Ibidem, p. 85.

4 Ibidem, pp. 106-117.

5 Dreptatea, nr. 3.037, 4 ianuarie 1938; Ioan Scurtu, Istoria Partidului Național Țărănesc, București, Editura Enciclopedică, 1994, p. 321.

6 Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, fond Documentar, dosar D. 10.917, ff. 336-338.